ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 123/2017

Decizia nr. 123/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1510 din 30 martie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, s-a respins acțiunea în răspundere contractuală, formulată de reclamanta SC A. SA - B. în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, având ca obiect daune interese în cuantum de 1.349.691,92 lei, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, apel respins, ca neîntemeiat, de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 406/A din 3 martie 2016.

Reclamanta SC A. SA - B., a declarat, în termen legal, recurs împotriva susmenționatei decizii, recurs înregistrat la data de 10 iunie 2016, sub nr. x/3/2014, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, arătându-se, în esență, următoarele:

Prealabil expunerii motivelor de casare, reclamanta a prezentat situația de fapt și istoricul litigiului, arătând că între părți s-a perfectat convenția de colaborare în vederea facilitării garantării creditării SC A. SA din 24 iunie 2002/XX1/J451 din 24 iunie 2002, având ca obiect garantarea de către SC A. SA - B. a finanțărilor individuale acordate de către pârâtă beneficiarilor care se încadrează în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, în schimbul plății unui comision.

În baza acestui contract-cadru, între SC A. SA și Sucursala Neamț a SC C. SA s-a încheiat contractul de garantare a creditului din 9 ianuarie 2007, modificat prin actul adițional din 11 aprilie 2008, prin care reclamanta a garantat un procent de 15,674% din valoarea creditului de 1.913.990 euro acordat de SC C. SA societății SC D. SRL Piatra Neamț, conform contractului de credit din 20 noiembrie 2006, în limita sumei de 300.000 euro.

Urmare cererii de plată a garanției formulată de către SC C. SA, prin adresa din 29 decembrie 2010, SC A. SA a comunicat refuzul său, întemeiat pe neîndeplinirea de către cocontractant a condițiilor prevăzute de art. 6.1 din contractul din 9 ianuarie 2007, modificat prin actul adițional din 11 aprilie 2008 raportat la art. 12.6 alin. (3) lit. b) din Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 100 din 22 decembrie 2008. Concret, s-a imputat pârâtei că cererea de plată a fost însoțită de bilete la ordin emise de SC D. SRL în favoarea SC A. SA care nu pot fi acceptate ca instrumente de plată, deoarece nu îndeplinesc condițiile prevăzute de Norma SC C. SA nr. 5/2008 și de Circulara SC C. SA nr. 39 din 28 noiembrie 2008 privind interzicerea utilizării instrumentelor de plată de debit de tipul cecului, cambiei și biletului la ordin în format vechi.

Pârâta din prezenta cauză, uzând de caracterul de titlu executoriu al contractului de garantare, a procedat la executarea silită prin poprire a creanței sale. Contestația la executare formulată de SC A. SA a fost, în final, respinsă, potrivit sentinței nr. 9046 din 11 iunie 2013 a Judecătoriei sectorului 3 București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1223 din 16 aprilie 2014 a Tribunalului București.

În acest context factual, reclamanta a formulat prezenta acțiune în răspundere contractuală, considerând că pârâta nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația ce îi revenea, de a remite fideiusorului, respectiv reclamantei, bilete la ordin conforme dispozițiilor legale și, astfel i-a cauzat un prejudiciu constând în suma remisă finanțatorului, pe calea executării silite a contractului de garantare.

Apreciază recurenta că soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel, de respingere a acțiunii în răspundere contractuală, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a relevat faptul că judecătorii din apel au nesocotit prevederile contractului de garantare, ce reprezintă legea părților, potrivit cărora plata garanției se putea face numai după prezentarea documentelor corespunzătoare, care în condițiile art. 3.2 din contractul din 9 ianuarie 2007, modificat prin actul adițional din 11 aprilie 2004, constau în două bilete la ordin emise de SC D. SRL, în favoarea SC A. SA, în alb la „sumă” și „scadență” fără protest avalizate de asociații societății împrumutate, bilete ce se vor completa la momentul executării contractului de garantare.

Deși SC C. SA era ținută să acționeze cu diligența unui profesionist în îndeplinirea obligațiilor asumate, aceasta a acceptat două bilete la ordin, emise la data de 29 decembrie 2008, pe formulare vechi, formulare a căror utilizare a fost interzisă prin art. 1 din Norma tehnică SC C. SA nr. 5/2008 și art. 1 alin. (1) din Circulara SC C. SA nr. 39/2008, după data de 8 decembrie 2008.

În aceste condiții, apreciază recurenta, nu mai poate beneficia de subrogarea în drepturile creditorului plătit și recuperarea sumelor achitate SC C. SA de la emitenta biletelor la ordin și avaliștii acesteia, întrucât nu vor putea fi introduse spre decontare în circuitul bancar.

Instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că biletele la ordin au fost emise în baza unor înțelegeri anterioare datei de 8 decembrie 2008, întrucât titlurile emise ulterior acestei date trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege la momentul emiterii lor.

O altă critică vizează considerentul instanței de apel, potrivit căruia aspectul legalității titlurilor de credit ar fi fost tranșat definitiv printr-o hotărâre anterioară (Decizia civilă nr. 1223 din 16 aprilie 2014 a Tribunalului București).

Apreciază recurenta că, în litigiul anterior, instanța a fost învestită cu o contestație la executare, limitată să cerceteze doar dacă actele de executare au fost realizate cu respectarea prevederilor legale sau înțelesul și întinderea titlului executoriu.

Cum executarea silită se desfășura în temeiul titlului executoriu constând în contractul de garantare a creditului din 9 ianuarie 2007, instanța anterior învestită nu era abilitată a se pronunța asupra valabilității celor două bilete la ordin sau a cerceta dacă refuzul de plată al fideiusorului era sau nu justificat de nerespectarea de către SC C. SA a Normelor SC C. SA, astfel că hotărârea anterioară, chiar dacă a atins astfel de aspecte, nu are putere de lucru judecat în prezenta cauză.

În fine, recurenta a susținut că prejudiciul ce i-a fost cauzat este evident, întrucât, față de aspectul celor două bilete la ordin, există riscul ca, în cazul prezentării la plată a acestora, să fie refuzate pentru alte motive decât cele referitoare la lipsa disponibilului, să îi fie refuzată învestirea cu formulă executorie a titlurilor, sau, deși învestite, avaliștii să opună posesorului biletului la ordin excepțiile privind valabilitatea sa formală ș.a.m.d.

Așa fiind, recurenta a considerat că sunt incidente prevederile art. 2315 C. civ., în sensul că fapta culpabilă a creditorului reprezintă o cauză de stingere a obligației fideiusorului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 483 și urm., art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prevederile Legii nr. 58/1934.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă SC C. SA a invocat excepția tardivității recursului, invocând nerespectarea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, reiterând apărările formulate în fazele procesuale anterioare.

La termenul din data de 26 ianuarie 2017, instanța a respins excepția tardivității recursului, pentru considerentele reținute în încheierea din acea dată.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contrar celor susținute prin motivele de casare, în mod corect instanțele de fond au reținut efectele lucrului judecat ale deciziei civile nr. 1223 din 16 aprilie 2014 a Tribunalului București, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 432 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, este de necontestat că între părți, în condițiile contractelor-cadru anterioare, a fost perfectat contractul de garantare a creditului din 9 ianuarie 2007, modificat prin actul adițional din 11 aprilie 2008. În temeiul acestei convenții, SC A. SA a garantat SC C. SA un procent de 15,674% din valoarea creditului acordat societății SC D. SRL, în schimbul plății unui comision.

Din interpretarea coroborată a clauzelor contractelor-cadru perfectate de părți, precum și din calificarea explicită a naturii raporturilor contractuale, realizate prin convenția din 2008, rezultă că este vorba de un contract de fideiusiune. Concret, în caz de neplată a împrumutului de către debitorul principal (SC D. SRL), recurenta s-a obligat a îndeplini ea însăși obligația neexecutată, în limita sumei maxime de 300.000 euro.

În acest context, urmare neexecutării obligației de către SC D. SRL, Banca a solicitat recurentei plata garanției, cererea de plată fiind însoțită, în condițiile art. 6.1 din contractul de garantare, modificat prin art. 12.6 alin. (3) al convenției nr. 100 din 22 decembrie 2008, de bilete la ordin emise de împrumutat către beneficiar SC A. SA, avalizate de asociații societății împrumutate. Considerând că cele două bilete la ordin nu îndeplinesc condițiile de formă prevăzute de Norma SC C. SA nr. 5/2008 și Circulara SC C. SA nr. 39 din 28 noiembrie 2008, fideiusorul a invocat excepția de neexecutare a contractului și, prin urmare, a refuzat îndeplinirea obligației ce îi revenea, de plată a garanției.

Prevalându-se de caracterul de titlu executoriu al contractului de garantare, instituit de art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, SC C. SA a demarat executarea silită, iar recurenta din prezenta cauză a promovat contestație la executare, respinsă prin Decizia nr. 1223 din 16 aprilie 2014 a Tribunalului București.

Contrar susținerilor recurentei, întrucât executarea silită s-a făcut în temeiul unui alt titlu decât o hotărâre judecătorească, în condițiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ., în cadrul contestației la executare se pot invoca și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu. Așa fiind, instanța învestită cu contestația la executare, având a analiza dacă excepția de neexecutare invocată de fideiusor este sau nu întemeiată, a tranșat chestiunea litigioasă a validității formale a celor două bilete la ordin.

Concret, în interpretarea art. 1 alin. (2) din Circulara SC C. SA nr. 39/2008, a statuat că, deși cele două titluri de credit au fost emise după data de 8 decembrie 2008, pe formulare vechi, acestea sunt valide din punct de vedere formal, întrucât sunt instrumente emise în baza unor tranzacții încheiate anterior datei de referință (8 decembrie 2008).

Față de cele mai sus arătate, este evident că, deși în litigiul anterior cauza și obiectul cererii de chemare în judecată sunt diferite în raport cu prezenta acțiune în răspundere contractuală, în mod corect s-a reținut puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1223 din 16 aprilie 2014. Conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul, ci și considerentele decizorii, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Așa fiind, erau pe deplin îndeplinite condițiile prevăzute de art. 432 alin. (2) C. proc. civ. pentru a se opune efectul pozitiv al lucrului anterior judecat.

Cât privește celelalte critici formulate prin cererea de recurs, referitoare la încălcarea normelor de drept material (art. 1350 alin. (1) C. civ., art. 2280 și urm., cu referire explicită la art. 2315 C. civ.), subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se cuvine a face, cu titlu prealabil, următoarele precizări:

În primul rând, atât contractele-cadru perfectate de părți, cât și cel ce vizează garantarea creditului acordat SC D. SRL, au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, respectiv înainte de 1 octombrie 2011 (art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011).

Or, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Așa fiind, în litigiul de față nu sunt incidente prevederile N.C.C., invocate de recurentă, ci dispozițiile C. civ. din 1864.

În al doilea rând, deși a învestit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, chiar și prin motivele de recurs SC A. SA relevă într-o modalitate confuză, temeinicia invocării excepției de neexecutare a contractului de către partea adversă. Or, prin invocarea unei atare excepții, partea obține o suspendare a executării propriilor obligații, până în momentul în care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile ce-i revin. În cauză, însă, nu se cere a se analiza efectul suspensiv al excepției de neexecutare, întrucât partea adversă a obținut, pe calea executării silite, plata creanței sale. Așa fiind, obiectul prezentei cauze îl reprezintă, practic, cererea SC A. SA de întoarcere a executării silite, fără ca în prealabil să fi solicitat și obținut desființarea titlului executor (respectiv, a contractului de fideiusiune).

Revenind la temeiurile pe care recurenta și-a întemeiat prezenta acțiune în daune, constată că, în mod corect, instanțele de fond au reținut că pretinsa neîndeplinire, de către pârâtă, a obligației contractuale de a remite fideiusorului titluri de credit valide din punct de vedere formal nu poate fi repusă în discuție, fiind tranșată, cu putere de lucru judecat, în litigiul anterior.

Este adevărat că, pentru a justifica pretinsul prejudiciu ce i-a fost cauzat de către Banca pârâtă, prin neexecutarea corespunzătoare a obligației contractuale sus arătate, recurenta a relevat împrejurări noi, respectiv că nu va putea obține executarea silită împotriva emitentului și avaliștilor biletelor la ordin, că, deși demarată o atare executare, debitorii ar putea promova cu succes opoziții cambiale, invocând lipsa elementelor de formă ale titlurilor, în condițiile Legii nr. 58/1934 ș.a.m.d.

Însă, instanța de apel, înlăturând toate aceste împrejurări de fapt, pe considerentul că recurenta are deja înregistrată creanța în tabelul creanțelor debitoarei SC D. SRL și că aceasta nu a făcut dovada că ar fi demarat vreo procedură de executare silită împotriva avaliștilor din cele două bilete la ordin, nu a efectuat nici aprecieri de oportunitate și nici nu a schimbat obiectul cererii cu care a fost învestită. Ceea ce au reținut judecătorii fondului, învestiți cu o acțiune în răspundere contractuală este doar faptul că reclamanta ar fi trebuit să facă dovada unui prejudiciu cert, aflat în legătură cauzală cu pretinsa neexecutare a unei obligații contractuale, iar nu să pretindă existența unei pagube incerte, eventuale, decurgând din insuccesul unor demersuri judiciare pe care nici nu le-a inițiat. Procedând astfel, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1082 și art. 1084 C. civ. din 1864.

În fine, cât privește pretinsa încălcare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 2315 C. civ., constată că, în cauză, sunt incidente dispozițiile C. civ. din 1864. Este adevărat că și legea veche, prin art. 1682, sancționează fapta creditorului care, în mod culpabil, pune în imposibilitate fideiusorul de a-și recupera creanța de la debitorul principal, prin stingerea obligației de garanție („cauționarul se liberează (…) când nu poate să intre în drepturile, privilegiile și ipotecile creditorului din cauza acestuia”). Însă, în speță, recurenta nu arată, în concret, în ce constă greșita aplicare a dispoziției legale sus arătate, ci tinde să repună în discuție situația de fapt și probatoriul administrat. Astfel, din moment ce nu s-a dovedit fapta culpabilă a creditorului, instanța de apel nu putea face aplicarea acestei cauze legale de stingere a fideiusiunii.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul SC A. SA - B. împotriva Deciziei civile nr. 406/A din 3 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2017.