ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3659/2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14.01.2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei, în temeiul normelor relative la plata nedatorată, la restituirea sumei de 1.494.339,34 RON, reprezentând garanția aferentă contractului de garantare a creditului nr. 57 din data de 27.02.2007, emis în baza convenției de împărțire a riscului nr. 10 din data de 22.01.2003, garanție achitată de către reclamantă către pârâtă, la care se adăuga dobânda legală calculată de la data plății până la data achitării integrale a debitului; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2153 din 15 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, s-a respins cererea ca prescrisă; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 481 din 14 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat. A fost admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a intimatei și a fost obligată apelanta la plata sumei de 5000 RON (cinci mii RON) cu acest titlu.

În termen legal, A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 481 din 14 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată.

Aceasta întrucât, conform dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ. 2011, prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Ca urmare, apreciază recurentul, dreptul la acțiune privind restituirea garanției în discuție este supusă prescripției prevăzută de dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Astfel, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziții care prevăd faptul că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea.

În opinia recurentului, momentul la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba nu a fost momentul în care a fost efectuată plata. Momentul în care Curtea de Conturi a României a comunicat recurentului-reclamant decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, constituie momentul în care aceasta a luat cunoștință că a făcut o plată nelegală și că această plată a produs o pagubă în patrimoniul său.

Or, în condițiile în care acțiunea a fost introdusă la data de 14 ianuarie 2016, termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate,casarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea excepției dreptului la acțiune ca neîntemeiată și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Intimata-pârâtă C. S.A. (fostă B. S.A.) a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport reținându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 28 februarie 2018 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 mai 2018, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) Cod procedurǎ civilǎ, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 26 septembrie 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările intimatei formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

În speță, se observă că problema de drept care se ridică în soluționarea excepție prescripției dreptului material la acțiune nu vizează durata termenului de prescripție ori temeiul juridic al acestuia, sub aceste aspecte atât părțile, cât și instanțele de fond fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1954 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil speței, față de data nașterii raportului juridic obligațional, 21.04.2009, data efectuării plății presupus nedatorate.

Ceea ce susține recurentul-reclamant, în contradicție cu motivarea instanțelor de fond, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, recurentul apreciază că prescripția extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data la care i-a fost comunicată decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Conturi, decizie prin care s-a constat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată și că această plată a produs o pagubă în patrimonial recurentului-reclamant.

Contrar susținerilor recurentului, ambele instanțe au aplicat corect dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, respectiv prevederile art. 3 și art. 8 ale acestui act normativ, iar criticile recurentului-reclamant sub aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu pot fi primite.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, dispozițiile textului legal menționat fiind aplicabile prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei.

Data la care începe să curgă termenul de prescripție este data procedurii prejudiciului în patrimoniul recurentului, și nicidecum data constatării de către auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României a unei abateri care a condus la prejudicierea recurentului A. S.A.

De altfel, Curtea de Conturi exercită o funcție de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public (art. 1 din Legea nr. 94/1992), constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că prin raportul întocmit Curtea a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a recupera prejudiciul nu poate echivala cu momentul la care reclamantul a luat cunoștință că a făcut o plată nedatorată.

Recurentul nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii raportului de control al Curții de Conturi, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantului.

Această susținere echivalează cu invocarea propriei culpe, or, potrivit adagiului latin: "nemo auditor propriam turpitudinem allegans" (nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină, incorectitudine și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

De altfel, întreaga motivare cu privire la momentul de la care începe să curgă, în opinia recurentului, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, este construită prin invocarea propriei culpe.

Cum în mod legal a arătat și instanța de control judiciar, faptul că solvensul nu ar fi cunoscut caracterul pretins nedatorat al plății nu este suficient ca termenul de prescripție să nu înceapă să curgă, el trebuind, din postura unui bonus pater familias, deci a unei persoane diligente, să dovedească că, față de natura speței, nu trebuia să cunoască paguba sau cel ce răspunde de ea.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, acesta trebuia să cunoască caracterul nelegal (implicit nedatorat) al plății, din momentul efectuării acesteia, respectiv 21.04.2009, și s-a împlinit față de intimata-pârâtă la data de 21.04.2012, deci chiar înainte de momentul comunicării raportului Curții de Conturi.

Așa fiind, în condițiile în care, cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripție general de trei ani calculat de la 21.04.2009 (data efectuării plății presupus nedatorate) a fost depășit în raport de data formulării acțiunii ce formează obiectul prezentului litigiu (14.01.2016), Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura criticile recurentului care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Este de amintit că în ceea ce privește reglementarea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

În raport de reținerea corectă a instanței de apel vizând soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentul-reclamant, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 481 din 14 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A. S.A. la plata sumei de 15867,01 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 481 din 14 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. S.A. la plata sumei de 15867,01 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2018.