ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2151/2018

Ședința publică din data de 23 mai 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 16844 din 21 decembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriul cu pârâtele C. S.A. și S.C. D. S.R.L., a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit. a) referitoare la comisionul rambursare anticipată, precum și al clauzei prevăzută în condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.3 referitoare la comisionul de rambursare anticipată. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit. b) referitoare la comisionul de acordare credit de 2,50 % flat, precum și al clauzei prevăzută în condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.1 referitoare la comisionul de acordare credit. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit. c) referitoare la comisionul de administrare de 21,60 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1, precum și al clauzei prevăzută în condițiile generale de creditare - anexă contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.9 referitoare la comisionul de administrare. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit. d) referitoare la comisionul de transformare pentru prima solicitare - flat de 0,50 % flat, precum și al clauzei prevăzută în condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.4 referitoare la comisionul de transformare. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 8 lit. e) referitoare la comisionul de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1,00 % flat. A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută în condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/05.11.2007 la art. 3.7 potrivit căreia banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcție de evoluția pieței financiar bancare. A constatat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior. A obligat pârâta C. să restituie reclamanților sumele plătite de reclamanți în baza clauzelor contractuale care prevăd perceperea unui comision de administrare calculat la valoarea inițială a creditului și a unui comision de acordare credit. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată și a obligat pârâtele C. și D. S.R.L. la plata către reclamanți a sumei de 750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu parțial de expert. A admis în parte cererea pârâtei C. privind cheltuielile de judecată și a obligat reclamanții la plata către pârâta C. a sumei de 3.093,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu parțial de avocat. A luat act că pârâta D. S.R.L. își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 4339 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

A fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 16844 din 21 decembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că: s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 2.10 lit. a), art. 2.10 lit. b) și art. 2.11 din contractul de credit nr. x din 05.11.2017. A fost obligată pârâta să achite reclamanților sumele încasate în baza clauzelor contestate ca fiind abuzive, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală, de la data achitării fiecărei sume și până la restituirea integrală a acestora.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de către intimata D. S.R.L..

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 4339 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Prin adresa emisă de Tribunalul București, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 12 martie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 20 martie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 23 mai 2018.

La termenul din 23 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul București în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel București căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 4339 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2018.