ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1144/2016

Decizia nr. 1144/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

I.1. Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10 martie 2014, reclamanta SC A. SRL, prin administratorul judiciar CCI, B., a chemat în judecată pe pârâtele C. Ilfov și D., din cadrul E., solicitând anularea Deciziei nr. 266 din 05 septembrie 2013 privind soluționarea contestației formulate împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. F/IF/64 din 29 martie 2013 și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F/IF/68 din 29 martie 2013 și, implicit, a actelor contestate.

I.2. Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 2125 din 3 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibil cel de-al doilea capăt de cerere, formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâta C. Ilfov și a admis, în parte, acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta D., din cadrul E., anulând Decizia de soluționare a contestației nr. 266 din 05 septembrie 2013 și obligând pârâta să emită o nouă decizie, prin care să soluționeze pe fond contestația reclamantei înregistrată cu nr. 906816 din 16 mai 2013.

I.3. Cererea de recurs.

Motivele de casare;

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta E., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul respingerii primului capăt de cerere, ca neîntemeiat, cu menținerea celorlalte dispoziții.

A susținut recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, arătând că, în opinia sa, intimata reclamantă ar fi avut dreptul să conteste actele administrative fiscale doar prin și/sau sub supravegherea administratorului judiciar, nu și prin administratorul statutar.

Argumentând această critică, a arătat recurenta pârâtă că de la data deschiderii procedurii insolvenței asupra debitoarei SC A. SRL, acesteia i s-a ridicat dreptul de administrare, activitatea sa fiind preluată de administratorul judiciar desemnat în cauză, CII, B.

Întrucât la adresele expediate către administratorul judiciar, acesta nu a răspuns solicitărilor organului fiscal de a preciza dacă își însușește contestația administrativă formulată de administratorul statutar al persoanei juridice verificate, s-a adoptat soluția de respingere a contestației ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală, conform prevederilor cuprinse la punctul 2.2 din Instrucțiunile pentru aplicarea titlului IX C. proc. fisc., aprobate prin Ordinul președintelui E. nr. 450/2013.

A mai susținut recurenta pârâtă că, sub aspect procedural, contestația administrativă nu îndeplinește cerințele de formă, deoarece nu poartă ștampila societății, iar semnătura este ilizibilă, nefiind cunoscut cui îi aparține.

Reiterând argumentele sale privind greșita aplicare de către judecătorul fondului a prevederilor art. 49 din Legea nr. 85/2006, a solicitat recurenta să se confirme în controlul judiciar soluția dată în contestația administrativă care a fost, în opinia sa, corect raportată la textele legale incidente, sancționând astfel neînsușirea de către administratorul judiciar al debitoarei a căii de atac formulate în procedura prealabilă de către administratorul statutar al SC A. SRL.

II. Procedura de soluționare a recursului;

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru;

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) N.C.P.C., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 mai 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) N.C.P.C.

Nici una dintre părți nu a depus puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2015, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, a admis în principiu recursul formulat de pârâta E., în temeiul art. 493 alin. (7) N.C.P.C., și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

II.2. Soluția Înaltei Curți;

II.2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante;

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a temeiului juridic invocat, Înalta Curte reține caracterul său nefondat pentru următoarele considerente:

În procedura administrativă prealabilă sesizării instanței judecătorești recurenta reclamantă SC A. SRL a contestat titlul de creanță constând în Decizia de impunere nr. 68 din 29 martie 2013, solicitând organului fiscal competent anularea acestui act administrativ, contestația fiind formulată de administratorul statutar al persoanei juridice verificate, domnul F., în calitatea sa de reprezentant legal al acesteia.

Soluția dată asupra acestei contestații, concretizată în Decizia nr. 266 din 05 septembrie 2013, a fost cea de respingere ca fiind depusă de o persoană lipsită de calitatea de a contesta.

Judecătorul fondului, învestit cu cererea de anulare a Deciziei nr. 266 din 05 septembrie 2013, admițând în parte acțiunea precizată, a dispus anularea acestei decizii și obligarea pârâtei D. din cadrul E. să emită o nouă decizie, prin care să soluționeze pe fond contestația formulată de SC A. SRL, înregistrată sub nr. 906816 din 16 mai 2013.

Criticile intimatei pârâte au vizat modalitatea de aplicare și interpretare a normelor de drept material, motiv reglementat de prevederile art. 488, pct. 8 N.C.P.C.

Sub un prim aspect, susține intimata pârâtă că judecătorul fondului a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 85/2006, referitor la dreptul de reprezentare a unei societăți comerciale aflate în procedura de insolvență, arătând astfel că era necesar să fie însușită contestația formulată de administratorul statutar al SC A. SRL de către administratorul judiciar desemnat, CII, B., în calitatea sa de reprezentant legal al persoanei juridice supuse procedurii speciale reglementate de această lege.

Aceste critici aduse hotărârii atacate nu pot fi primite, instanța de control judiciar fiind de acord cu cele reținute de judecătorul primei instanțe.

La momentul înregistrării contestației formulate de SC A. SRL, respectiv la data de 16 mai 2013, intimata reclamantă se afla în procedura insolvenței, prevăzută de Legea nr. 85/2006, conform Încheierii nr. 133 din 19 martie 2013 pronunțate în Dosarul nr. x/93/2013 aflat pe rolul Tribunalului Ilfov (filele 46-47 din dosarul de fond).

Atribuțiile cuvenite administratorului judiciar desemnat de judecătorul sindic au fost cele prevăzute de art. 20 raportat la art. 49, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, nefiind menționată în cuprinsul încheierii de deschidere a procedurii generale a insolvenței măsura de ridicare a dreptului de administrare a persoanei juridice de către administratorul său statutar.

Potrivit prevederilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, ”(1) pe perioada de observație, debitorul va putea sa continue desfășurarea activităților curente și poate efectua plăți către creditorii cunoscuți, care se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente, după cum urmează:

a) sub supravegherea administratorului judiciar, daca debitorul a făcut o cerere de reorganizare in sensul art. 28 alin. (1) lit. h), si nu i-a fost ridicat dreptul de administrare.”

În mod logic, o astfel de trimitere a judecătorului sindic la dispozițiile legale anterior menționate presupune manifestarea intenției debitoarei de a propune un plan de reorganizare pentru redresarea activității sale economice.

Prin urmare, nu pot fi primite aserțiunile recurentei pârâte referitoare la faptul că nu putea să cunoască dacă debitoarea și-a manifestat opțiunea de a propune plan de reorganizare, cât timp informațiile solicitate în acest sens au rămas fără răspuns.

Reținând exercitarea către administratorul judiciar a atribuțiilor stabilite prin încheierea de deschidere a procedurii insolvenței asupra debitoarei SC A. SRL, Înalta Curte constată că acesta avea prerogativa supravegherii activității debitoarei, desfășurată prin administratorul statutar al persoanei juridice în cauză.

Motivul care a determinat respingerea contestației administrative formulate de SC A. SRL a fost cel al semnării sale de către administratorul său statutar, numitul F., acesta având însă dreptul de a reprezenta legal debitoarea în relațiile acesteia cu terții, fapt pentru care prima instanță a reținut corect că soluția adoptată de organul fiscal la emiterea actului administrativ contestat în cauză este una eronată, soluție ce se confirmă și în calea recursului.

Prevederile legale invocate de recurenta pârâtă E. în justificarea măsurii adoptate la soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 68 din 29 martie 2013, cuprinse în conținutul Ordinului președintelui E. nr. 450/2013, la art. 12.1 lit. b) din Instrucțiunile adoptate prin acest ordin, reglementează situația juridică în care se află o persoană fizică sau juridică lipsită de calitate procesuală, soluție ce diferă față de aspectele analizate de organul fiscal în soluționarea contestației administrative, referitoare la calitatea de reprezentant pentru contribuabilul care a atacat decizia de impunere emisă asupra sa.

Cât privește criticile formulate în recurs, referitoare la caracterul ilizibil al semnăturii ori la lipsa ștampilei, se observă faptul că organul fiscal nu a solicitat intimatei reclamante decât să precizeze dacă este însușită de administratorul judiciar contestația administrativă formulată de administratorul statutar, fără a-i fi pusă în vedere necesitatea complinirii anumitor lipsuri formale ale acestei contestații.

Prin urmare, Înalta Curte reține că prima instanță a pronunțat o sentință legală și temeinică sub aspectul chestiunilor de fapt și de drept soluționate, stabilind corect că prevederile Legii nr. 85/2006, astfel cum au fost indicate în încheierea de deschidere a procedurii insolvenței asupra debitoarei SC A. SRL, conferă posibilitatea administratorului statutar al acestei persoane juridice ca, în numele entității pe care o reprezintă, să formuleze contestație administrativă, această acțiune încadrându-se în activitatea obișnuită pe care debitoarea este lăsată să o continue, sub supravegherea administratorului judiciar, fapt ce determină menținerea soluției de anulare a deciziei nr. 266/05 septembrie 2013 și de obligare a organului fiscal competent să procedeze la analiza pe fond a aspectelor relevate în cuprinsul contestației administrative cu care a fost învestit.

II.2.2. Temeiul de drept al soluției pronunțate;

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 496 N.C.P.C., cu aplicarea prevederilor art. 488, pct. 8 N.C.P.C., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă E. împotriva sentinței civile nr. 2125 din 03 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pe care o va menține ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta E. împotriva sentinței civile nr. 2125 din 3 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2016.