ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 30.06.2017

ÎCCJ, Secția penală

HOTĂRÂRE

30.06.2017

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 246/A/2017

Deliberând asupra apelului penal de față, constată că, prin

sentința penală nr.

15/F din 31 ianuarie 2017

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

în Dosarul nr. x/2/2016/a1,

s-a dispus, î

n temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului

pentru săvârșirea a două infracțiuni de

fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul

art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost d

esființate, în parte, declarațiile

tehnoredactate și semnate olograf de A., la datele de 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013

, în sensul înlăturării, din cuprinsul lor, a mențiunii

„

nu am colaborat cu acestea”

Totodată, s-a dispus comunicarea sentinței definitive

Consiliului Superior al Magistraturii,

în vederea efectuării cuvenitelor mențiuni cu privire la exemplarul declarațiilor

tehnoredactate și semnate olograf de A. în 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013, precum și rămânerea

în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta, în conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (3)

C. proc. pen.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin

Rechizitoriul nr. x/P/2015 din 25 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea

a două infracțiuni de fals în declarații, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969) și art. 5 alin. (1) C. pen., constând, în esență, în aceea că, în calitate de procuror, a participat la concursurile organizate de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioadele 16 aprilie - 6 iulie 2010 și 22 martie - 19 iunie 2013, pentru funcțiile de prim - procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, respectiv prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița,ocazii cu care, conform dispozițiilor

art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) și (11) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor,

a dat, în 05 mai 2010 și 03 aprilie 2013,câte o declarație tehnoredactată și semnată olograf, în cuprinsul cărora a menționat, pe proprie răspundere și sub sancțiunile prevăzute de art. 292 C. pen., că nu a făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 și nu a colaborat cu acestea.

Luând act de rezultatele obținute la concursul pentru numirea în funcțiile de conducere organizat în intervalul 16 aprilie - 06 iulie 2010,

prin

Hotărârea nr. 300 din 08 iulie 2010, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, a dispus numirea

inculpatului A.

, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, în funcția de prim-procuror adjunct al acestei unități de parchet,pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2010.

În mod similar, urmare promovării concursului desfășurat în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, inculpatul a fost numit, prin Hotărârea nr. 285 din 27 iunie 2013 a Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori,în funcția de prim - procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, pentru o perioadă de 3 ani, cu începere din 15 iulie 2013.

S-a mai arătat î

n actul de sesizare a instanței că,

la data de 07 mai 2012,

- Direcția Investigații a întocmit nota de constatare din 2012, iar, în baza art. 2 lit. b), art. 3 lit. l), art. 8 lit. a) și art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată prin Legea nr. 293/2008, art. 30, art. 31 alin. (2), art. 35 alin. (5) lit. a) din Regulamentul de organizare și funcționare al B., adoptat prin Hotărârea nr. 2/2008, și art. 112 C. proc. civ., a formulat acțiune în contencios administrativ împotriva pârâtului A., solicitând instanței să constate că acesta a avut calitatea de colaborator al Securității.

Acțiunea promovată de reclamantul B. a fost admisă prin sentința civilă nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constatându-se că pârâtul A. a avut calitatea de colaborator al Securității, în accepțiunea dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

În drept, parchetul a apreciat că

fapta inculpatului A. care, la data de 05 mai 2010, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinței juridice prevăzute de

art. 49 alin. (11) raportat la art. 48 alin. (10) - (11) din Legea nr. 303/2004

(participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, pentru ocuparea funcției de prim - procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște), că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, depunând declarația la Consiliul Superior al Magistraturii, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii

fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

De asemenea, aceeași calificare juridică a fost dată prin rechizitoriu și faptei inculpatului

care, la 3 aprilie 2013, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii aceleiași consecințe juridice (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, pentru ocuparea funcției de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița), că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, sens în care a depus declarația la Consiliul Superior al Magistraturii.

După ce s-a dispus, prin încheierea din 0

4 octombrie 2016 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, Secția I penală, definitivă prin

încheierea nr. 15 din

10 ianuarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016/a1,

începerea judecății în cauză, inculpatul A. a solicitat, în ședința publică din 20 ianuarie 2016, ca

judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor noi depuse la dosar

, conform prevederilor art. 374 alin. (4)

C. proc. pen., cerere ce a fost încuviințată de prima instanță

la același termen

Analizând materialul probator administrat în ambele faze procesuale, judecătorul fondului a apreciat că faptele inculpatului

din 0

5 mai 2010 si 0

3 aprilie 2013 nu sunt prevăzute de legea penală, reprezentând o componentă a litigiului de contencios administrativ dintre acesta și reclamantul

B., soluționat prin sentința civilă nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2012.

Astfel, s-a arătat că, p

entru ca declarațiile date de A. la 0

5 mai 2010 și

3 aprilie 2013să realizeze elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. art. 292 C. pen. (1969), ar fi fost necesar ca, la acele date, să se fi stabilit deja, cu certitudine, că acesta a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990,

în accepțiunea dată acestei noțiuni de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, or, în cauză, până la data de 26 februarie 2015, când a fost soluționat definitiv Dosarul nr. x/2/2012, respectiva împrejurare era una nesigură, discutabilă, supusă unei contestații judiciare.

În acest sens, făcând referire la prevederile art. 8 lit. a), art. 11 și art. 12 din

O.U.G. nr. 24/2008, precum și la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008, judecătorul fondului a precizat că stabilirea, în mod neechivoc si cu putere de adevăr, a colaborării unei persoane

cu serviciile de informații înainte de 1990,

în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din același act normativ, reprezintă sarcina exclusivă a instanței de contencios administrativ, prevăzută expres de ordonanța menționată, neputând fi considerată o obligație a vreunui subiect de drept, sub sancțiunea prevăzută de

art. 292 C. pen. (1969) privind falsul în declarații.

argument suplimentar în susținerea acestei opinii a fost invocată și jurisprudența

Curții de Apel București și a instanței supreme în materia acțiunilor promovate de

, existând un număr mare de hotărâri judecătorești prin care cele două instanțe

au respins acțiunile promovate de reclamant pentru constatarea calității unor persoane de colaboratori ai serviciilor de informații înainte de 1990,

în accepțiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, situație în care s-a apreciat că pregătirea

juridică a inculpatului A. este irelevantă pentru soluționarea conflictului, pretins penal, dedus judecății în prezenta cauză

În plus, pornind de la faptul că parchetul a indicat ca probe esențiale în acuzare sentința nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curții de Apel București și Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, date ulterior faptelor pentru care A. a fost trimis în judecată, judecătorul fondului a considerat că, înainte de pronunțarea acestor hotărâri de către instanța de contencios administrativ, nici Ministerul Public și nici inculpatul nu erau legal abilitați să califice activitatea anterioară anilor 1990ca fiind una de colaborare

cu serviciile de informații,

în sensul dat acestei noțiuni de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Ca atare, s-a apreciat că

faptele reținute în sarcina acuzatului prin rechizitoriu nu sunt prevăzute de legea penală, cele două declarații făcute de acesta (din 0

5 mai 2010 si

3 aprilie 2013) fiind anterioare

datei de 26 februarie 2015, când s-a pronunțat, în recurs, instanța supremă, singura entitate abilitată prin dispozițiile normative să stabilească, cu valoare de adevăr și într-o procedură prevăzută de lege, îndeplinirea cerințelor reglementate de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Pornind de la aceleași argumente, Curtea de apel a reținut că,

nici sub aspectul laturii subiective, nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii

de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen.(1968), atâta timp cât, la datele de 0

5 mai 2010 si 0

3 aprilie 2013, inculpatul

A. nu avea cum să știe că faptul colaborării

cu serviciile de informații înainte de 1990 se circumscrie dispozițiilor anterior menționate

, singura entitate care avea competența legală sa analizeze acest aspect fiind instanța de judecată. Astfel, la acele momente,

lui A. nu i se putea cere decât să

cântărească colaborarea sa cu

serviciile de informații anterior anului 1990

prin prisma opticii si argumentelor personale și nicidecum sub sancțiunea prevăzută de

art.

292 C. pen.(1968) privind falsul în declarații, sens în care judecătorul fondului a făcut din nou trimitere la cele statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008

Sub același aspect, s-a mai arătat că inculpatul și-a exercitat cu bună-credință dreptul la apărare garantat de lege pe parcursul soluționării Dosarului de contencios administrativ nr. x/2/2012, formulând întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea acțiunii reclamantului B. și a prezentat argumentele pentru care a apreciat că acțiunea intentată de acesta este neîntemeiată, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. b), din O.U.G. nr. 24/2008.

Relevantă a fost considerată, totodată, și

Hotărârea nr. 449/2015 a secției pentru procurori a Consiliul Superior al Magistraturii,

prin care s-a constatat faptul că nu există indicii cu privire la neîndeplinirea condiției de bună reputație de către procurorul A., reținându-se buna sa credință întrucât, la momentul soluționării definitive a Dosarului nr. x

/2/2012, prin decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, acesta și-a înaintat, de îndată, demisia din funcția de conducere.

În plus, în susținerea nevinovăției inculpatului A., judecătorul a exemplificat cu acele situații în care, deși se dispune trimiterea în judecată a unor persoane pentru săvârșirea anumitor infracțiuni, ulterior, acestea sunt achitate, în mod definitiv, de instanțe, ceea ce nu înseamnă că procurorul semnatar al actului de sesizare răspunde pentru fals intelectual sau abuz în serviciu, în condițiile în care, în cuprinsul rechizitoriului, a expus propria sa interpretare a probelor și dispozițiilor legale, trăgând concluzia necesității trimiterii în judecată. Până la soluționarea conflictului de drept, printr-o hotărâre definitivă, acuzarea și apărarea își expun argumentele în fata instanței, fără a însemna că se implică într-o activitate infracțională de fals sau abuz. Astfel, într-o situație similară a fost și inculpatul A. care, la

datele de 0

5 mai 2010 si 0

3 aprilie 2013, a arătat, în cuprinsul înscrisurilor sub semnătură privată trimise Consiliului Superior al Magistraturii, că nu a colaborat cu serviciile de informații înainte de 1990, fapt în care a crezut și pe care l-a arătat și ulterior, în mod constant, în fata instanței de contencios administrativ, până la pronunțarea Deciziei

nr. 873/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la f

aptul că inculpatul A. s-a prevalat de dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., prima instanță a apreciat că acesta nu o împiedică să adopte o soluție de achitare, atâta timp cât textul de lege face referire la recunoașterea de către

acuzat a

faptelor reținute în sarcina sa, iar nu a

infracțiunii, noțiune cu semnificație fundamental diferită, definită de legiuitor în art. 15 C. pen. Or, în cauză, inculpatul a

recunoscut faptele imputate prin actul de sesizare, motiv pentru care Curtea a procedat la judecată în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și a înscrisurilor depuse la primul termen, în condițiile în care A. nu era obligat, potrivit

art. 374 alin. (4)

C. proc. pen.,

să recunoască

și împrejurarea ca acestea ar reprezenta

infracțiuni și că ar fi fost comise cu vinovăția cerută de norma de incriminare. De altfel, s-a arătat că nici dispozițiile art. 396 alin. (10)

C. proc. pen.

nu impun instanței sa rețină

aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de inculpat și nici să pronunțe o

hotărâre de condamnare.

Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a constatat că faptele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată nu

corespund întocmai tiparului sau modelului existent în norma de incriminare

și, deci, nu sunt prevăzute de legea penală, iar

mijloacele de probă administrate nu au dovedit cu caracter de certitudine latura subiectivă a infracțiunii (intenția), împrejurări în raport cu care,

în conformitate cu prevederile art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., a considerat că se impune pronunțarea unei soluții de achitare pentru ambele infracțiuni de fals în declarații

, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969).

Totodată, având în vedere că, î

n prezent,

față de conținutul Deciziei

nr. 873 din 26 februarie 2015 a instanței supreme, declarațiile semnate de A. la 05 mai 2010 și 0

3 aprilie 2013, depuse la

Consiliul Superior al Magistraturii, apar ca necorespunzătoare realității, judecătorul fondului a apreciat că este necesară

înlăturarea lor din circuitul civil, motiv pentru care, în temeiul

art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desființarea parțială a acestora,

în sensul înlăturării, din cuprinsul lor, a mențiunii

”

nu am colaborat cu acestea”

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

S-a arătat, în esență, că aplicarea dispozițiilor art. 374 alin. (4) C. proc. pen. s-a făcut în mod eronat de către judecătorul fondului, în condițiile în care inculpatul nu a recunoscut faptele reținute în sarcina sa prin rechizitoriu, având în vedere că a declarat că nu a conștientizat că acțiunile sale pot fi calificate ca acte de colaborare cu securitatea, în sensul

art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

A fost criticată și soluția de achitare pentru cele două infracțiuni de fals în declarații întrucât, din probele existente la dosarul de urmărire penală, rezultă că sunt conturate elementele de tipicitate ale infracțiunilor prevăzute de

art. 292 C. pen. (1969), atât pe latură obiectivă, cât și sub aspect subiectiv.

Înalta Curte

, examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel dezvoltate de procuror, cât și din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, constată că apelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București este fondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, reglementând în art. 374 alin. (4) C. proc. pen. condițiile de aplicare a procedurii simplificate de recunoaștere a vinovăției, legiuitorul a stabilit că sunt incidente aceste dispoziții în cazul în care, la primul termen cu procedură completă, după citirea actului de sesizare a instanței, dar până la declanșarea cercetării judecătorești, inculpatul recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și solicită ca judecata să se fundamenteze numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală și a înscrisurilor prezentate în fața instanței.

De asemenea, potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen., instanța aplică o pedeapsă în limitele prevăzute de lege reduse cu o treime, când judecata s-a desfășurat în condițiile 375 alin. (1), (1

) și (2) C. proc. pen., când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească s-a derulat conform art. 377 alin. (5) C. proc. pen. ori art. 395 alin. (2) C. proc. pen., iar instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de acuzat.

Deși, în textul menționat, nu se face distincție sub aspectul cazurilor în care se impune îndeplinirea cerinței reținerii de către instanță a aceleiași situații de fapt ca cea recunoscută de inculpat pentru a se individualiza o pedeapsă între limitele reduse cu o treime, Înalta Curte arată că această condiție se referă doar la ultimele două ipoteze, adică atunci când s-a respins cererea inculpatului de judecare în procedură simplificată sau când cercetarea judecătorească a avut loc conform art. 377 alin. (5) C. proc. pen. ori art. 395 alin. (2) C. proc. pen., întrucât, pentru încuviințarea solicitării acuzatului de a se urma procedura abreviată, așa cum stabilesc dispozițiile art. 375 alin. (1), (1

) și (2) C. proc. pen., este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor cumulative prevăzute de art. 374 alin. (4) C. proc. pen., la care se face trimitere, printre care și cea a recunoașterii necondiționate și integrale a faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu.

Altfel spus, pentru a fi incidente dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 375 alin. (1), (1

) și (2) C. proc. pen. cu referire la art. 396 alin. (10) teza I C. proc. pen., este obligatoriu să existe o triplă identitate a situației de fapt, respectiv cea reținută de instanță, cea descrisă în actul de sesizare și cea recunoscută de inculpat, în timp ce, pentru celelalte două ipoteze reglementate de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., când instanța dispune efectuarea cercetării judecătorești potrivit procedurii comune, sens în care administrează probele noi ce sunt necesare, este suficientă doar îndeplinirea identității între împrejurările faptice stabilite de judecător și cele recunoscute de către inculpat.

Ca atare, dacă inculpatul solicită judecarea cauzei în procedura simplificată a recunoașterii de vinovăție, instanța este obligată să verifice îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 374 alin. (4) C. proc. pen., în lipsa oricăreia dintre aceste cerințe urmând ca o asemenea cerere să fie respinsă și să procedeze la efectuarea cercetării judecătorești, fără ca, în final, să fie exclusă aplicarea art. 396 alin. (10) teza a II-a C. proc. pen., în situația în care există identitate între starea de fapt constatată de către judecător și cea recunoscută de acuzat.

În speță, se observă, contrar celor reținute de judecătorul fondului, că inculpatul A. nu a recunoscut faptele, așa cum au fost expuse prin actul de sesizare a instanței, având în vedere că a contestat, în declarația dată la termenul din 20 ianuarie 2017, că angajamentul încheiat înainte de 1990 cu fosta Securitate ar putea fi calificat ca fiind „poliție politică”, întrucât informațiile furnizate „erau utile apărării unor interese de natură economică”, deși, prin rechizitoriu, ceea ce i se impută a fost declararea necorespunzătoare adevărului, cu ocazia înscrierii la concursurile pentru ocuparea unor funcții de conducere la nivelul unor unități de parchet, în perioadele aprilie - iulie 2010 și martie - iunie 2013, a faptului că nu a colaborat cu serviciile de informații anterior anului 1990. Nu în ultimul rând, inculpatul s-a apărat cu faptul că nu a putut să realizeze, la momentul depunerii declarațiilor ce fac obiectul acuzației, în ce măsură colaborarea cu Securitatea putea să se circumscrie noțiunii de poliție politică, cu atât mai mult cu cât „singurul organism abilitat să verifice îndeplinirea celor două condiții prevăzute în lege” este Curtea de Apel București, prin Secția de contencios administrativ.

Așadar, Înalta Curte constată că, în mod greșit, judecătorul fondului a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., deși inculpatul A. nu a recunoscut integral și necondiționat faptele reținute în sarcina sa prin rechizitoriu, cu consecința admiterii cererii formulate în acest de sens de acuzat.

În acest context, este de menționat că, pentru a fi urmată procedura abreviată, apare ca fiind obligatoriu ca inculpatul să manifeste un comportament procesual pe deplin sincer, nepermițându-i-se să recunoască parțial sau nuanțat faptele ce i-au fost imputate, în vederea diminuării sau absolvirii sale de răspundere penală. Chiar dacă legea permite ca, în această procedură, să se poată pună în discuție o recalificare juridică a faptelor, este interzisă modificarea împrejurărilor factuale cu ocazia ascultării în condițiile art. 375 alin. (1) C. proc. pen., motiv pentru care orice atitudine a inculpatului de a tăgădui, fie și numai în parte, elemente de natură obiectivă sau subiectivă este incompatibilă cu desfășurarea judecății în procedura simplificată a recunoașterii de vinovăție, cu consecința respingerii unei asemenea cereri fundamentate pe dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

În consecință, Înalta Curte reține că, pe lângă faptul că inculpatul A. nu a recunoscut activitatea infracțională, așa cum a fost descrisă prin rechizitoriu, acesta, prin apărările formulate, a urmărit să obțină o soluție de achitare pentru lipsa elementelor de tipicitate ale infracțiunii de fals în declarații sub aspectul laturii subiective, împrejurare care reprezintă, în realitate, o modificare a bazei factuale din actul de sesizare a instanței, operațiune ce nu este permisă în procedura simplificată, întrucât forma de vinovăție cerută de lege pentru ca un anumit comportament să intre în sfera ilicitului penal întregește circumstanțele care caracterizează faptele ce i-au fost imputate.

Astfel, prima instanță a procedat în mod eronat când a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 374 alin. (4) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a adoptat o poziție nuanțată cu privire la acuzațiile ce i-au fost aduse, sens în care a încercat să găsească atât o justificare pentru activitatea de colaborare cu organele Securității, cât și o explicație pentru acțiunile sale de la momentul înscrierii la cele două concursuri de promovare în funcții de conducere, precum și că, odată admisă cererea de judecare în procedură simplificată, legea nu-i mai permitea să dispună, pe fondul cauzei, o soluție de achitare pentru lipsa intenției și a laturii obiective.

Într-o atare situație, existând o contradicție între măsura de realizare a judecății în procedura simplificată a recunoașterii de vinovăție, ce s-a fundamentat doar pe probele administrate la urmărire penală și pe înscrisurile noi depuse de inculpat la instanță, și modul în care a fost dezlegat raportul juridic de drept penal substanțial, prin pronunțarea unei hotărâri de achitare pentru lipsa elementelor de tipicitate, inclusiv a intenției, sub aspectul infracțiunilor de fals în declarații, singura soluție ce se impune a fi dată de instanța supremă este aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare, având în vedere că, în raport cu atitudinea procesuală a inculpatului, trebuia efectuată cercetarea judecătorească, conform proceduri comune, care implica administrarea de probe atât în acuzare, cât și în apărare, cu consecința rezolvării acțiunii penale în una din modalitățile prevăzute de art. 396 C. proc. pen.

O interpretare contrară ar echivala cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat atât de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în art. 6 parag. 1, cât și de legislația națională în art. 8 C. proc. pen., dar și a principiilor aflării adevărului și a dublului grad de jurisdicție în materie penală, garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, întrucât, în eventualitatea pronunțării unei soluții de condamnare, pentru prima dată, direct în apel, ca urmare a rejudecării fondului cauzei și administrării de probe potrivit procedurii de drept comun, s-ar ajunge la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului A., precum și la eludarea dispozițiilor legale și convenționale privind dublul grad de jurisdicție.

În consecință, pentru considerentele anterior dezvoltate, Înalta Curte, în temeiul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmează să admită apelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, să desființeze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului, în condițiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen.