ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 622/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 622/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 622/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Reșița la data de 11 februarie 2015, reclamanta A., în contradictoriu

cu pârâtele SC B. SA prin Sucursala Caraș-Severin și RA C. SA

Timișoara, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța

să dispună obligarea pârâtelor ia plata în solidar a despăgubirilor

cuvenite, urmare avarierii în data de 20 martie 2014, pe raza municipiului

Timișoara, a autoturismului proprietatea sa de către autovehiculul

Tramvai Vagon Motor, asigurat prin polița de asigurare de răspundere

civilă din data de 27 iunie 2013, în cuantumul ce va fi stabilit prin expertiza

tehnică-judiciară, cu obligarea pârâtelor ia plata, în solidar, a

tuturor cheltuielilor de judecată. în temeiul art. 37 din Normele privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de autovehicule, aprobate prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie

2011 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor,

coroborate cu art. 36 alin. (6) din Norme, având în vedere că

asigurătorul avea obligația de a plăti despăgubirile cei

târziu în data de 04 aprilie 2014 (în termen de maxim 10 zile de la completarea

dosarului de daună în data de 24 martie 2014) reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei SC B. SA la plata penalizării în procent de 2%/zi

calculate asupra întregii sume reprezentând cuantumul despăgubirilor datorate

de la data de 04 aprilie 2014 până la data plății efective a

tuturor despăgubirilor.

Prin raportul de

expertiză în specialitatea auto, întocmit în cauză de expert tehnic D.,

s-a concluzionat că valoarea de circulație a autoturismului la data

accidentului rutier (20 martie 2014) este de 3.655,43 euro sau 16.430,77 lei

(filele 221-236).

Expertul tehnic a concluzionat

că potrivit devizului estimativ de calcul al reparației, paguba se

încadrează în situația de daună totală, valoarea daunei

depășind 75% din valoarea de circulație a autoturismului la data

evenimentului. în situația în care păgubitul optează pentru

acordarea despăgubirilor înainte de efectuarea reparației,

despăgubirea acordată de asigurător va fi de 12.323,08 Iei. Prin

sentința civilă nr. 1526 din 26 septembrie 2016, pronunțată

de Judecătoria Reșița s-a admis în parte cererea formulată

de reclamanta A., s-a dispus obligarea pârâtei SC B. SA prin sucursala

Timiș la plata către reclamantă a sumei de 12.323,08 lei,

reprezentând contravaloare reparație autoturism și la plata

penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere,

începând cu data de 05 aprilie 2014 și până la data achitării

efective a debitului restant, fiind respinsă, în rest, acțiunea. De

asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei SC B. SA, prin sucursala Timiș la

plata către reclamantă a sumei de 1.750 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Tribunalul Caras Severin,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

prin Decizia nr. 981/A din data de 30 octombrie 2017, a admis apelul formulat

de apelanta-pârâtă SC B. SA, Sucursala Timiș împotriva sentinței

nr. 1526 din 26 septembrie 2016 a Judecătoriei Reșița, în

contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și cu intimata-pârâtă RA

C. SA Timișoara, A schimbat, în parte, sentința apelată, în

sensul că a respins cererea privind obligarea pârâtei SC B. SA - Sucursala

Timiș la plata penalităților de întârziere. A menținut, în

rest, sentința apelată, A respins cererea apelantei pârâte SC B. SA,

Sucursala Timiș privind obligarea intimatei reclamante la plata

cheltuielilor de judecată din apel reprezentând taxa judiciară de

timbru. A admis, în parte, cererea intim a tei-reci amante A. privind obligarea

apelantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloare transport

și a obligat apelanta pârâtă SC B. SA - Sucursala Timiș la plata

sumei de 150 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta A. a declarat recurs.

Prin adresa din 22 ianuarie

2018, Tribunalul Caras Severin a înaintat recursul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 25 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția

completului din data de 29 ianuarie 2018 s-a fixat termen de judecată la

22 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru

următoarele considerente:

Decizia supusă recursului

a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu

având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art.

18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele

pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și

până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv."

Prin Decizia nr, 369 din 30

mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin, (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea, instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.  134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește

efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de

chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc.

civ. care ar fi relevantă într-un alt context decât cei ai

competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel

al admisibilității căii extraordinare de atac, trebuie stabilit

dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de constituționalitate

a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind

contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea

fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la

recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până ia

1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în

art. 18 alin. (2) din Legea nr, 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

ai cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în

discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de

atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar

include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta

Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21

alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta

Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri

evaluabile în bani.

În viziunea Curții

Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul ia o

anumită instanță.

În absența unor

considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat

încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție

referitoare la roiul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței

(parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în

vedere aceeași perspectivă a absenței accesului ia calea de atac

a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de

recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano

în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Față de obiectul controlului de

constituționalitate, se constată că această premisă a

fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în

valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Din cele ce preced, se

conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de

către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea

accesului la recurs, indiferent de instanța competentă,

fără a se reține o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin

menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de

soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani,

altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea

competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 iei

inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că

această competență revine Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale

nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte constată

că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ.,

curtea de apel este instanța competentă să soluționeze

recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă

instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1

Iit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența

de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate

de curtea de apei, în cazurile în care valoarea obiectului cererii

depășește pragul de 200.000 lei.

Pe acest aspect, pe lângă

cele expuse în legătură cu decizia Curții Constituționale,

este de precizat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat

pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop

legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a

instanței supreme cu cauze de mai mică importanța, astfel încât

nu este încălcat dreptul de acces la un tribuna! în substanța sa, în

sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a fost

respins ea inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat

fiind rolul specific pe care îl îndeplinește instanța supremă ca

jurisdicție de casație, un formalism sporit este compatibil cu

procedura de soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest

sens, hotărârea din 19 decembrie 1997 pronunțată în cauza

Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, par. 36-39 și jurisprudența

acolo citată).

Așadar, potrivit

Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre

nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în

situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită

valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul

la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar la

instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de

întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce privește

interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc.

civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citata rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edificarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlu! prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit

căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are roiul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în

acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol

se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că an. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților

de apel și numai prin excepție competența de soluționare a

recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost

prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare

a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de

tribunale în apel.

Pe de altă parte, o

asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în

favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în

conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., Curțile de apel judecă

recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a

fi identificata o instanță competentă pentru soluționarea

recursului de față, dat fiind că „Niciun judecător nu poate

refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau

incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile

prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în

care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici

a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urma, nici în baza

dispozițiilor legale privitoare ia situații asemănătoare,

ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având

în vedere toate circumstanțele acesteia st ținând seama de

cerințele echității".

După cum s-a arătat

în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil

și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme

privind competența de atribuțiune pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de

către tribunale și neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și

identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cete în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1

C. proc. civ.

În acest context, sunt

relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform

cărora, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile

prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul

împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4)

teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă

consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte

situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare

extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba

despre „situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme,

față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența

de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva

hotărârii pronunțate în apei de către Tribunalul Caras Severin

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apei

Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr.

981/A din 30 octombrie 2017 a Tribunalului Caraș Severin, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea

Curții de Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.