ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 387/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 28 aprilie 2010 și precizată la data de 14 aprilie 2011, reclamanta SC C.T. SRL – prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvență ING. A.M., în contradictoriu cu pârâții K.Z. și G.R.A.R. SA, prin Sucursala Bihor, în calitate de succesoare în drepturi a SC A.R.A.

SA, a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 768.182 lei reprezentând: - 158.286 lei diferență despăgubire dosar daună F205-BH/7 și F206-BH/7, pentru daune produse de pârâtul K.Z., prin accidentul de circulație din data de 5 iunie 2007; - 269.420 lei cu titlu de penalizare de 0,1 % conform art. 38 din Ordinul nr. 113133/2006, pentru 953 de zile întârziere în plata despăgubirilor; - 327.608 lei prejudiciu suferit în urma accidentului provocat de pârâtul K.Z., ca urmare a lipsei folosinței autovehiculului avariat care reprezintă mijlocul de realizare a obiectului de activitate de transporturi rutiere de mărfuri conform art. 14 lit. c) din Ordinul nr. 113133/2006, prejudiciul fiind calculat pe o perioadă de 34 de luni; - 12.868 lei pagube materiale ce se compun din: 3.013 lei contravaloarea transportului autovehiculului avariat, transport efectuat de la locul accidentului la locul de parcare/staționare; 8.000 lei contravaloarea parcării/staționării autovehiculului avariat pentru perioada cuprinsă între data accidentului și perioada plății despăgubirilor de către A. și 1.855 lei impozitul neachitat pentru perioada neutilizării autovehiculului (34 luni).

Cu cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru, onorariu avocațial și onorariu expert. Prin sentința nr. 376/ COM din 10 iulie 2012, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC C.T. SRL, în contradictoriu cu pârâții K.Z. și G.R.A.R. SA, prin Sucursala Bihor, în calitate de succesoare în drepturi a pârâtei SC A.R.A. SA și, în consecință: I-a obligat pe pârâți la plata în mod solidar către reclamantă a sumei de 179.928 lei cu titlu de despăgubiri, iar pe pârâtul K.Z. și la plata către reclamantă a sumei de 47.032,64 lei cu titlu de despăgubiri. A respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor.

În baza art. 274 alin. (1) raportat la art. 277 C. proc. civ., i-a obligat pe pârâți la plata sumelor de câte 3.867,5 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția tardivității formulării pretențiilor, excepție ridicată de societatea pârâtă, instanța, la data de 17 mai 2011, a respins-o, ca neîntemeiată, întrucât aceste pretenții au fost formulate în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 55 din Legea nr. 136/1995 și art. 66 alin. (3) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006. În cazul de față, reclamanta a notificat asiguratorul R.C.A.

cu privire la faptul că are obiecții privind cuantumul despăgubirii, așa cum rezultă din copia notificării/adresei nr. 4 din 22 februarie 2010 înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 948/ D din 22 februarie 2010. Suma solicitată cu titlu de despăgubiri, a intrat în contul bancar al reclamantei în data de 29 ianuarie 2010. Deci, raportat la aceste date, pretențiile nu au fost formulate tardiv. În ceea ce privește fondul cauzei, părțile din prezenta cauză nu au contestat cauzele și condițiile accidentului rutier din data de 5 iunie 2007 și nici existența vinovăției pârâtului K.Z., toate acestea fiind stabilite în mod definitiv și irevocabil, motiv pentru care nu a formulat obiectul cercetării din prezentul dosar.

Ceea ce părțile au contestat este însă existența și cuantumul despăgubirilor pe care pârâții ar trebui să o acorde în mod solidar către reclamantă. Potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) din Ordinul nr. 113133/2006 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor „pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește pentru anul 2007 la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalentul în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.”. Astfel, în baza acestui text de lege, societatea pârâtă în calitate de asigurator ar putea fi obligată la plata pentru pagubele materiale produse, doar până la concurența sumei de 325.600 lei (la cursul B.N.R.

din 5 iunie 2007 de 1 euro/3,2560 lei). În urma accidentului rutier din data de 5 iunie 2007, pârâtul K.Z. asigurat la societatea pârâtă, fiind culpabil în producerea accidentului, societatea pârâtă a procedat la întocmirea dosarelor de daună F205-BH/7 și F206-BH/7. În urma constărilor efectuate s-a stabilit cu titlu de despăgubiri suma de 146.672 lei, ce a fost virată în contul reclamantei în data de 29 ianuarie 2010. Pentru diferența considerată ca fiind cuvenită, în sumă de 768.182 lei reclamanta a formulat prezenta acțiune. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor deja acordate de societatea pârâtă, întrucât s-a contestat modul de calcul, la cererea reclamantei s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.

Din probele administrate în cauză rezultă că modul de calcul și valoarea despăgubirilor pentru pagubele materiale reprezentând despăgubiri pentru avariile înregistrate la autotractorul BH-07-000 și la semiremorca specializată BH-07-000 în sumă de 146.671 lei achitate de societatea pârâtă către reclamantă, despăgubirile acordate pentru pagubele materiale au fost corect calculate în conformitate cu starea tehnică a autovehiculului avariat și în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 113133/2006 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Pentru determinarea valorii despăgubirilor, societatea pârâtă în cadrul constatărilor efectuate, a menționat în procesul – verbal suplimentar la procesul – verbal de constatare a pagubelor din 20 iunie 2007, ca făcând parte din componența capului tractor avariat și un compresor volumetric și arborele cardanic de antrenare a acestuia.

Acest compresor volumetric G.H.H. – R.A.N.D. C.G. Light a fost luat în calcul de societatea pârâtă la calculul despăgubirilor la uzura generală aplicată autotractorului de 72 %, în timp ce reclamanta a solicitat să se ia în considerare doar un grad de uzură de 20 % ceea ce ar fi avut drept consecință creșterea cuantumului despăgubirilor ce i s-ar fi acordat. Așa cum rezultă din constatările expertului tehnic, deși reprezentantul societății reclamante s-a oferit să pună la dispoziția expertului un material documentar referitor la compresorul în cauză, această promisiune nu a fost respectată. Pentru acest motiv, expertul a putut să se pronunțe doar pe baza documentelor care i-au fost puse la dispoziție de reprezentanții societății pârâte, documente din care nu a rezultat justețea susținerilor reclamantei cu privire la gradul de uzură de 20 % al compresorului, motiv pentru care nu sunt justificate aceste pretenții.

Potrivit art. 46 alin. (1) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006 „Stabilirea despăgubirilor pe baza convenției dintre asigurați, persoane prejudiciate și asiguratorii R.C.A. se poate face în cazurile în care, din constatarea amiabilă de accident ori din actele eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de autovehicule, din înștiințarea sau din procesul – verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurator rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului autovehiculului asigurat în producerea pagubei iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit”. În cazul de față sunt incidente prevederile art. 37 alin. (2) lit. b) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006, care au fost respectate de societatea reclamantă, întrucât pârâtul K.Z.

a formulat plângere împotriva procesului – verbal de constatare și sancționare a contravenției seria PCA nr. 1621193/16 iunie 2007, ce a fost comunicată reclamantei. Având în vedere că în procesul ce a format obiectul dosarului nr. 1006/177/2007, societatea reclamantă a fost citată în calitate de asigurator, aceasta nu putea efectua plata despăgubirilor anterior datei rămânerii definitive și irevocabile a sentinței atacate, întrucât nu era certă existența răspunderii conducătorului auto asigurat, termenul de 15 zile se calculează de la data pronunțării deciziei nr. 1528/ R/CA din 16 noiembrie 2009, a Tribunalului Bihor, în dosarul nr. 1006/177/, data la care se împlineau cele 15 zile era de 1 ianuarie 2009, dar suma de 146.672 lei a fost virată în contul reclamantei la data de 29 ianuarie 2010, cu o întârziere de 59 de zile și nu de 998 de zile.

În ceea ce privește termenul de la care curg cele 15 zile, instanța a arătat că instanța de recurs nu era obligată să comunice decizia prin care respinge recursul, întrucât hotărârile instanțelor se comunică părților numai dacă este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a căii de atac (art. 261, art. 266 C. proc. civ.). În cazul plângerilor contravenționale, după recurs nu mai există cale de atac. Astfel, sentința civilă dată de instanța de fond în dosarul nr. 1006/177/2007 a devenit irevocabilă din momentul în care instanța de recurs a pronunțat respingerea recursului, deci la data de 16 noiembrie 2009. Potrivit prevederilor art. 38 din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006 „Dacă asiguratorul R.C.A.

nu își îndeplinește obligația în termenul prevăzut la art. 37 sau și le îndeplinește în mod defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea la suma de despăgubire cuvenită care se plătește de asigurator, se aplică o penalizare de 0,1 % calculată pe fiecare zi de întârziere”. Suma cuvenită fiind de 146.672 lei și fiind plătită cu o întârziere de 59 de zile, penalitățile de întârziere cuvenite reclamantei calculate cu aplicarea unei penalități de întârziere de 0,1 % sunt în sumă de 8.653,64 lei.

În ceea ce privește pretențiile reclamantei pentru lipsa folosinței autovehiculului avariat în perioada 20 iunie 2007 – 29 ianuarie 2010 (de la data producerii accidentului până în data în care s-au virat despăgubirile în cont), instanța a stabilit următoarele: Potrivit prevederilor art. 14 lit. c) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006 „Asiguratorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului provocat de asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă.

Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare R.C.A., în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare R.C.A., se acordă despăgubiri, în forma bănească, pentru: ……………. c) pagube ca urmare a lipsei de folosință a autovehiculului avariat, în cazul în care autovehiculul reprezintă mijlocul cu care persoana prejudiciată își realizează obiectul de activitate, pentru care deține licența și autorizarea în acest sens;”. Instanța a constatat că din probele administrate în cauză (nota de calcul și act de evaluare a pagubelor și stabilirea despăgubirilor) suma acordată de societatea de asigurare este suficientă pentru achiziționarea unui ansamblu de aceleași caracteristici ca și cel avariat, autovehiculul având valoarea de 116.858 lei la data producerii accidentului.

Din raportul de expertiză contabilă întocmită rezultă că valoarea prejudiciului cauzat reclamantei, în perioada 20 iunie 2007 – 29 ianuarie 2010, ca urmare a lipsei de folosință a autovehiculului avariat este de 47.616 euro adică 207.927 lei (0,22 euro x 225 km x 968 zile x 4,3394 lei/euro adică profit mediu brut pe km x numărul km mediu/zi x numărul de zile de neutilizare al autovehiculului).

Expertul a determinat pe baza actelor contabile ce i-au fost puse la dispoziție și în funcție de cheltuielile și veniturile realizate într-o perioadă anterioară producerii accidentului și într-o marjă de 13 luni calendaristice, profitul mediu brut realizat pe un km parcurs de către autovehiculul avariat, stabilind valoarea de 0,22 euro/km parcurs (conform anexei la raportul de expertiză judiciar contabilă nr. 31 din 31 ianuarie 2012). Conform facturii nr. 102443 din 7 iunie 2007 reclamanta a achitat suma de 2.380 lei ce reprezintă contravaloarea transportului autovehiculului avariat de la locul accidentului la locul de depozitare, totodată a achitat suma de 8.000 lei către SC B. SA pe perioada staționării cuprinsă între data accidentului și perioada plății despăgubirilor și 1.855 lei impozit pentru autovehiculul avariat și neutilizat și pentru care nu s-au achitat despăgubirile.

Aceste cheltuieli în baza normelor R.C.A. pentru anul 2007, cad în sarcina asiguratorului și nu s-a făcut dovada că au fost incluse în cuantumul despăgubirilor de 146.672 lei, ce a fost virată în contul reclamantei la data de 29 ianuarie 2010. Întrucât asiguratorul poate acorda despăgubiri doar în limitele stabilite prin polița de asigurare R.C.A., limită care s-a stabilit pe anul 2007 la echivalentul în lei a sumei de 100.000 euro și a acordat deja cu acest titlu suma de 146.672 lei, instanța i-a obligat pe pârâți în mod solidar la plata diferenței, până la suma de 326.600 lei (100.000 euro la curs B.N.R. de 3,2560 lei la data producerii accidentului rutier), în sumă de 179.928 lei.

Instanța a apreciat că întrucât prejudiciul cauzat reclamantei în urma producerii accidentului rutier este în sumă totală de 373.632,64 lei (146.672 lei + 226.960,64 lei) din care în baza poliței de asigurare se poate recupera doar 326.600 lei, pârâtului K.Z., persoană culpabilă în producerea accidentului rutier din 5 iunie 2007, îi revine obligația să suporte și diferența de prejudiciu cauzat prin fapta sa, în temeiul dispozițiilor art. 998, art. 999 C. civ., în sumă totală de 47.032,64 lei, conform probelor administrate în cauză. Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC C.T. SRL – prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvență ING.

A.M., în contradictoriu cu pârâții K.Z. și G.R.A.R. SA, prin sucursala Bihor, în calitate de succesoare în drepturi a SC A.R.A. SA și, în consecință: I-a obligat pe pârâți la plata în mod solidar către reclamantă a sumei de 179.928 lei, iar pe pârâtul K.Z. și la plata către reclamantă a sumei de 47.032,64 lei cu titlu de despăgubiri. A respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor cu titlu de despăgubiri. Prin decizia nr. 2/ AC din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței nr. 376 din 10 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în totalitate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: În raport cu dispozițiile art. 14 alin. (1) și art. 12 alin. (1) din Ordinul nr. 113133/2006 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, rezultă clar că asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului provocat de asigurat doar în limita sumei prevăzute în ordin, limita care pentru anul 2007 a fost stabilită la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului. Astfel, în speță, în mod corect prima instanță a stabilit că intimata pârâtă SC A.R.A.

SA nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri care să depășească echivalentul în lei la data producerii accidentului produs în iunie 2007. Într-adevăr, art. 998 C. civ., prevede că orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, însă în situația dată, față de dispozițiile ordinului de mai sus, în cazul contractului de asigurare R.C.A., răspunderea asigurătorului care se subrogă în drepturile asiguratului este limitată, pentru anul 2007 fiind plafonată la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului.

În acest context, în considerarea principiului general al răspunderii civile delictuale, potrivit căruia prejudiciul cauzat prin fapta ilicită trebuie reparat integral, obligația suportării prejudiciului care excede acestei limite acoperite de asigurător revine persoanei care a săvârșit fapta ilicită, cum a stabilit și tribunalul. Reclamantul, în raport cu cele menționate, este îndreptățit să solicite repararea integrală a pagubei suferite în urma incidentului rutier și o reevaluare a pagubei în apel, în condițiile în care, pretențiile sale au fost satisfăcute doar în parte de către instanța de fond, însă așa cum se poate constata, în calea de atac a apelului, despăgubirile care nu i-au fost acordate, sunt solicitate exclusiv de la intimata pârâtă SC A.R.A.

SA, nu și de la persoana care a săvârșit fapta ilicită, or astfel cum s-a mai subliniat asigurătorul în cazul contractului de asigurare R.C.A. nu va putea suporta contravaloarea prejudiciului decât în limita sumelor prevăzute pentru anul 2007, în Ordinul nr. 113133/2006 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Prin urmare, câtă vreme pretențiile în calea de atac au fost formulate numai împotriva asigurătorului, aspect confirmat de reprezentantul apelantului cu ocazia dezbaterii cauzei, apelul acestuia este nefondat. În acest sens, sunt dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că instanța de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Susținerile apelantului legate de faptul că l imita de despăgubire și cursul de schimb valutar din anul 2007 de 100.000 euro și respectiv 3,256 lei/euro puteau fi luate în considerare dacă și plățile se efectuau în anul 2007 și nu după aproape 3 ani (pentru cei 146.672,00 lei), respectiv 5 ani pentru restul de plată, iar aceste întârzieri le sunt în totalitate imputabile pârâților, nu au fost primite. Așa cum s-a mai menționat, art. 12 alin. (2) din Ordinul nr. 113133/2006 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, stabilește că pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire pentru anul 2007 este la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.

Deci, cuantumul despăgubirilor datorate de asigurător se stabilește în raport cu data producerii accidentului și nu în raport cu momentul la care cel dintâi a plătit benevol despăgubirile în cuantum de 146.672,00 lei ca urmare a constatărilor efectuate, respectiv 29 ianuarie 2010. Instanța de apel a reținut că plasarea momentului plății în anul 2010 nu poate determina stabilirea cuantumului despăgubirilor de către asigurător la nivelul acestui an. De asemenea, a reținut că plata făcută la această dată a fost determinată de împrejurarea că pârâtul K.Z. a formulat plângere împotriva procesului – verbal de constatare și sancționare a contravenției seria PCA nr. 1621193 din 16 iunie 2007, sub dosar nr. 1006/177/2007, astfel că doar la data rămânerii irevocabile a sentinței atacate, respectiv la 16 noiembrie 2009, a fost certă existența răspunderii conducătorului auto și deci, obligația asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului.

A apreciat, prin urmare, că s-au respectat prevederile art. 37 din ordin, contrar afirmațiilor apelantului. A mai apreciat că se impune a se arăta și că pentru întârzierea la plată de la această dată de mai sus, până la momentul plății 29 ianuarie 2010, prima instanță a acordat penalități conform art. 38 din ordinul amintit. În privința celorlalte critici formulate de apelant, care exced modului de soluționare a cauzei de către instanța de apel, care a reținut că sunt nefondate pretențiile formulate în calea de atac, exclusiv față de asigurător, peste cuantumul despăgubirilor stabilite prin ordin pentru anul 2007 și care a fost avut în vedere de tribunal în sentința pronunțată, acestea nu au fost analizate, fiind superflue.

Răspunzând criticilor apelantei care s-au dovedit a fi nefondate din perspectiva celor arătate, apelul a fost respins, în baza art. 296 C. proc. civ. Cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată s-a considerat că este neîntemeiată și a fost respinsă, în baza art. 274 C. proc. civ., deoarece acesta este în culpă procesuală. A constatat că celelalte părți nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel. Împotriva deciziei curții de apel, a declarat recurs reclamanta SC C.T. SRL - prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvență A.M.

Recurenta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru completarea expertizei ordonate în cauză, întrucât expertul nu a prezentat niciun răspuns la obiecțiunile sale depuse la termenul din 29 mai 2012; totodată, solicită efectuarea unei contraexpertize efectuate de trei experți specialiști în daune și asigurări, precum și încuviințarea probei cu interogatoriul intimatului pârât K.Z. În subsidiar, solicită admiterea recursului și pronunțarea unei decizii, prin care să se admită în întregime cererea sa inițială, în sensul acordării diferenței datorate de 541.221,36 lei cu titlu de despăgubiri, în baza art. 37 din Normele R.C.A.

Solicită, de asemenea, cheltuieli de judecată conform extrasului de cont existent la dosar. Recurenta a depus la dosar note scrise în care menționează că diferența de despăgubiri în sumă de 541.221,36 lei este compusă din: 158.286 lei diferență pentru pagubele materiale, 260.766,36 lei diferență pentru penalizări de 0,1 %/zi pentru întârzieri, 119.681 lei diferența pentru lipsa de folosință a bunului, 633 lei diferența pentru transportul autovehiculului accidentat la locul de parcare și 1.855 lei impozit pe perioada neutilizării autovehiculului. Precizează că despăgubirea totală solicitată a fost în sumă de 914.854 lei, din care s-a acceptat de către instanța de fond suma de 373.632,64 lei, rămânând de plată suma mai sus indicată, de 541.221,36 lei.

În susținerea recursului său, reclamanta arată că, insistă și își menține în continuare cererea sa împotriva intimatei, pentru plata sumei de 541.221,36 lei, reprezentând pretenții din diferențe de despăgubiri pentru diferențe de pagube materiale și pentru consecințe negative cauzate de asigurătorul A., ca urmare întârzierii cu peste 2,5 ani, respectiv cu 5 ani a îndeplinirii obligației sale legale de plată în calitate de asigurător R.C.A., în accidentul de circulație asupra autovehiculului societății sale tip TIR . Mai arată, de asemenea, că: d ata reală la care s-a stabilit răspunderea conducătorului auto a fost data încheierii procesului - verbal de contravenție, în care făptuitorul K.Z. și-a recunoscut vinovăția cu privire la producerea accidentului, deci anul 2007 și nu anul 2010. Art. 37 din Normele R.C.A.

instituie obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea, iar aceasta, conform textului legal, se efectuează de către asigurătorul R.C.A. în termen de 15 zile de la data la care acesta a definitivat investigația necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Așa fiind, consideră că nu este operabilă teza a doua din text, cu privire la hotărârea judecătorească definitivă, întrucât această hotărâre judecătoreasca nu se referă la suma de despăgubire pe care este obligată instituția asigurătoare să o plătească, ci se referă la culpabilitatea făptuitorului.

Susține că din probațiunea existentă la dosar, reiese cu claritate că făptuitorul și-a recunoscut vinovăția, dar că a contestat procesul - verbal de contravenție, în condiții care nu reprezintă voința și intenția sa și oricum și așa, hotărârea judecătorească nu se referă în niciun mod la suma de despăgubire, deci nu este operabilă, astfel încât nu se poate reține că societatea asigurătoare ar fi avut vreun temei legal în a tergiversa plata la care era îndatorată. Recurenta precizează și că în mod eronat, în contradicție evidentă, cu capetele de cerere ale apelului său, îndreptate atât asupra societății asigurătoare, cât și împotriva intimatului pârât K.Z., instanța de apel a reținut că și-a îndreptat apelul numai împotriva societății de asigurări, pentru ca, prin alte completări și precizări, să menționeze expres să-și îndrepte pretențiile numai împotriva societății de asigurare.

În fine, recurenta mai susține și că nici instanța de fond, nici cea de apel nu au stabilit fără niciun dubiu întinderea prejudiciului creat prin producerea accidentului și a accesoriilor acestuia și, în mod greșit, ambele instanțe au apreciat că în limita de despăgubire sunt incluse și prejudiciile create prin întârzierea la plată, penalități de întârziere, lipsă de folosință a autoutilitarei, depozitare etc., acestea fiind în fapt un rezultat al nerespectării prevederilor legale de către asigurător, practic un alt fapt ilicit producător de prejudicii pentru care acesta răspunde nelimitat, deoarece întârzierea îi este imputabilă; susține, totodată și că, în mod greșit, ambele instanțe au reținut că plângerea împotriva procesului – verbal de contravenție este de natură a suspenda termenul de plată al despăgubirii.

Recurenta precizează că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond și pentru că, în soluționarea cauzei, au fost încălcate principii de drept procesual civil și garanții fundamentale, iar la interpelarea instanței de recurs, reprezentantul recurentei a precizat că solicită casarea cu trimitere în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Recursul nu este fondat. Din examinarea criticilor exprimate de reclamantă în recurs, în raport de actele dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente în speță, se constată următoarele: În ce privește susținerile referitoare la aprecierea eronată a probelor de către instanțele care s-au pronunțat în cauză și la necesitatea completării probatoriului deja administrat se reține că nu pot fi primite, deoarece în mod evident și indiscutabil, astfel cum s-a stabilit prin instituirea expresă a dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. proc.

civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, așa încât chestiunile ce țin de aprecierea probatoriului administrat nu pot fi supuse judecății în recurs. Pe de altă parte, se observă că susținerile privind netemeinicia soluției pronunțate la fond au fost formulate și în apel și au făcut obiectul examinării instanței de apel, aceasta respingându-le motivat, urmare aprecierii făcute asupra concluziilor expertizei tehnice, coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Totodată, este de menționat, că potrivit principiului liberei aprecieri a probelor, instanța de judecată este liberă să primească orice dovezi găsește de cuviință că sunt necesare unei judicioase soluționări a cauzei și să le aprecieze numai după propria convingere, pe care și-o formează în urma examinării ansamblului probator.

În ce privește celelalte susțineri ale recurentei, vizând soluționarea cauzei pe fond, se constată că, de asemenea, nu pot fi primite. Este de observat, în primul rând, ca o chestiune preliminară, că recurenta nu și-a încadrat criticile formulate într-un temei de drept corespunzător și doar luarea în considerare a dezvoltării lor a făcut posibilă încadrarea în dispozițiile restrictive ale art. 304 C. proc. civ., care prevăd expres cazurile de modificare sau casare ale hotărârii atacate.

Pe de altă parte, se observă inconsecvența reclamantei, care își îndreaptă pretențiile când împotriva societății asigurătoare și a intimatului pârât K.Z., când numai împotriva societății asigurătoare, împrejurare în care se impune a se stabili cu certitudine că, astfel cum rezultă din actele dosarului, contrar afirmațiilor recurentei reclamante, în calea de atac a apelului, despăgubirile ce nu i-au fost acordate acesteia au fost solicitate exclusiv de la intimata pârâtă, aspect confirmat și de reprezentantul apelantei, așa cum corect a reținut și curtea de apel. Raportând, în mod concret, criticile recurentei la soluționarea pe fond a cauzei, se constată că acestea nu sunt fondate și vor fi respinse, în consecință.

Aceasta, deoarece, ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză, făcând aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 12 alin. (1) din Ordinul nr. 113133/2006 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, dispoziții clare și nesusceptibile de interpretare, au reținut judicios că asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului provocat de asigurat doar în limita sumei prevăzute în ordin, limită care, pentru anul 2007 a fost stabilită la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, astfel încât, în speță, societatea asigurătoare nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri care să depășească echivalentul în lei la data producerii accidentului, respectiv iunie 2007. În același timp, instanțele au apreciat corect că se impune a fi avute vedere și prevederile art. 998 C. civ., pentru a asigura aplicarea în cauză a acestor dispoziții legale care consacră principiul general al răspunderii civile delictuale, potrivit căruia prejudiciul cauzat prin faptă ilicită trebuie reparat integral și au reținut, de asemenea judicios, că obligația suportării prejudiciului care excede limitei mai sus menționate, acoperite de asigurător, revine persoanei care a săvârșit fapta ilicită.

Corect au fost respinse și susținerile reclamantei apelante conform cărora limita de despăgubire și cursul de schimb valutar din anul 2007 puteau fi luate în considerare numai dacă plățile se efectuat în anul 2007 și nu după 2,5 ani, respectiv 5 ani, întrucât cuantumul despăgubirilor se stabilește în raport cu data producerii accidentului și nu în raport cu momentul la care asigurătorul a plătit benevol despăgubiri, în sumă de 146.672,00 lei, la data de 29 ianuarie 2010. Tot corect, instanțele au stabilit și că data rămânerii definitive a sentinței atacate, respectiv 16 noiembrie 2009 este data certă a existenței răspunderii conducătorului auto, și, deci, a nașterii obligației asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului, pentru că dispozițiile art. 37 din Normele R.C.A.

nr. 113133/2006 sunt aplicabile doar în condițiile în care accidentul nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice, și, ca atare, pentru întârzierea la plată, această dată trebuie luată în considerare și, se asemenea, momentul plății, data de 29 ianuarie 2010, instanțele hotărând întemeiat că se justifică și acordarea penalităților, făcând aplicarea dispozițiilor art. 38 din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006. Se reține, prin urmare, că, în cauză, au fost stabilite corect despăgubirile cuvenite reclamantei, ceea ce conduce la menținerea hotărârilor pronunțate în cauză ca fiind legale, iar în ce privește susținerile recurentei privind încălcarea unor principii de drept și a unor garanții fundamentale de către instanțe, acestea vor fi respinse ca fiind neîntemeiate, nejustificându-se reținerea lor astfel cum au fost invocate, în raport de cele ce preced.

În consecință, reținându-se că reclamanta SC C.T. SRL – prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvență A.M. nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., să atragă modificarea ori casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca legală și, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.T. SRL prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvență A.M. împotriva deciziei nr. 2/2012 – AC din 29 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2014.