ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 387/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 387/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă
înregistrată la data de 28 aprilie 2010 și precizată la data de 14 aprilie
2011, reclamanta SC C.T. SRL – prin Administrator Judiciar Cabinet de
Insolvență ING. A.M., în contradictoriu cu pârâții K.Z. și G.R.A.R. SA, prin
Sucursala Bihor, în calitate de succesoare în drepturi a SC A.R.A. SA, a
solicitat obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 768.182 lei
reprezentând:
- 158.286 lei
diferență despăgubire dosar daună F205-BH/7 și F206-BH/7, pentru daune produse
de pârâtul K.Z., prin accidentul de circulație din data de 5 iunie 2007;
- 269.420 lei cu
titlu de penalizare de 0,1 % conform art. 38 din Ordinul nr. 113133/2006,
pentru 953 de zile întârziere în plata despăgubirilor;
- 327.608 lei
prejudiciu suferit în urma accidentului provocat de pârâtul K.Z., ca urmare a
lipsei folosinței autovehiculului avariat care reprezintă mijlocul de realizare
a obiectului de activitate de transporturi rutiere de mărfuri conform art. 14 lit.
c) din Ordinul nr. 113133/2006, prejudiciul fiind calculat pe o perioadă de 34
de luni;
- 12.868 lei pagube materiale ce se compun din: 3.013 lei
contravaloarea transportului autovehiculului avariat, transport efectuat de la
locul accidentului la locul de parcare/staționare; 8.000 lei contravaloarea
parcării/staționării autovehiculului avariat pentru perioada cuprinsă între
data accidentului și perioada plății despăgubirilor de către A. și 1.855 lei
impozitul neachitat pentru perioada neutilizării autovehiculului (34 luni).
Cu cheltuieli de
judecată reprezentând taxă timbru, onorariu avocațial și onorariu expert.
Prin sentința nr. 376/
COM din 10 iulie 2012, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal,
a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC C.T. SRL, în
contradictoriu cu pârâții K.Z. și G.R.A.R. SA, prin Sucursala Bihor, în
calitate de succesoare în drepturi a pârâtei SC A.R.A. SA și, în consecință:
I-a obligat pe pârâți
la plata în mod solidar către reclamantă a sumei de 179.928 lei cu titlu de
despăgubiri, iar pe pârâtul K.Z. și la plata către reclamantă a sumei de
47.032,64 lei cu titlu de despăgubiri.
A respins, ca
neîntemeiate, restul pretențiilor.
În baza art. 274 alin. (1) raportat la art. 277 C. proc. civ., i-a
obligat pe pârâți la plata sumelor de câte 3.867,5 lei cheltuieli de judecată
către reclamantă.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește
excepția tardivității formulării pretențiilor, excepție ridicată de societatea
pârâtă, instanța, la data de 17 mai 2011, a respins-o,
ca
neîntemeiată,
întrucât aceste pretenții au fost
formulate în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 55 din Legea nr. 136/1995
și art. 66 alin. (3) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor nr. 113133/2006.
În cazul de față,
reclamanta a notificat asiguratorul R.C.A. cu privire la faptul că are obiecții
privind cuantumul despăgubirii, așa cum rezultă din copia notificării/adresei nr.
4 din 22 februarie 2010 înregistrată la societatea pârâtă sub nr. 948/ D din 22
februarie 2010. Suma solicitată cu titlu de despăgubiri, a intrat în contul
bancar al reclamantei în data de 29 ianuarie 2010. Deci, raportat la aceste
date, pretențiile nu au fost formulate tardiv.
În ceea ce privește
fondul cauzei, părțile din prezenta cauză nu au contestat cauzele și condițiile
accidentului rutier din data de 5 iunie 2007 și nici existența vinovăției
pârâtului K.Z., toate acestea fiind stabilite în mod definitiv și irevocabil,
motiv pentru care nu a formulat obiectul cercetării din prezentul dosar.
Ceea ce părțile au
contestat este însă existența și cuantumul despăgubirilor pe care pârâții ar
trebui să o acorde în mod solidar către reclamantă.
Potrivit prevederilor
art. 12 alin. (2) din Ordinul nr. 113133/2006 al Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor „pentru pagubele materiale produse în unul și același accident,
indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se
stabilește pentru anul 2007 la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalentul
în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului,
comunicat de B.N.R.”. Astfel, în baza acestui text de lege, societatea pârâtă
în calitate de asigurator ar putea fi obligată la plata pentru pagubele
materiale produse, doar până la concurența sumei de 325.600 lei (la cursul B.N.R.
din 5 iunie 2007 de 1 euro/3,2560 lei).
În urma accidentului
rutier din data de 5 iunie 2007, pârâtul K.Z. asigurat la societatea pârâtă,
fiind culpabil în producerea accidentului, societatea pârâtă a procedat la
întocmirea dosarelor de daună F205-BH/7 și F206-BH/7.
În urma constărilor
efectuate s-a stabilit cu titlu de despăgubiri suma de 146.672 lei, ce a fost
virată în contul reclamantei în data de 29 ianuarie 2010.
Pentru diferența
considerată ca fiind cuvenită, în sumă de 768.182 lei reclamanta a formulat
prezenta acțiune.
În ceea ce privește
cuantumul despăgubirilor deja acordate de societatea pârâtă, întrucât s-a
contestat modul de calcul, la cererea reclamantei s-a dispus efectuarea unei
expertize tehnice de specialitate.
Din probele
administrate în cauză rezultă că modul de calcul și valoarea despăgubirilor
pentru pagubele materiale reprezentând despăgubiri pentru avariile înregistrate
la autotractorul BH-07-000 și la semiremorca specializată BH-07-000 în sumă de
146.671 lei achitate de societatea pârâtă către reclamantă, despăgubirile
acordate pentru pagubele materiale au fost corect calculate în conformitate cu
starea tehnică a autovehiculului avariat și în conformitate cu prevederile
Ordinului nr. 113133/2006 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Pentru determinarea
valorii despăgubirilor, societatea pârâtă în cadrul constatărilor efectuate, a
menționat în procesul – verbal suplimentar la procesul – verbal de constatare a
pagubelor din 20 iunie 2007, ca făcând parte din componența capului tractor
avariat și un compresor volumetric și arborele cardanic de antrenare a acestuia.
Acest compresor volumetric G.H.H. – R.A.N.D. C.G. Light a fost luat în calcul
de societatea pârâtă la calculul despăgubirilor la uzura generală aplicată
autotractorului de 72 %, în timp ce reclamanta a solicitat să se ia în
considerare doar un grad de uzură de 20 % ceea ce ar fi avut drept consecință
creșterea cuantumului despăgubirilor ce i s-ar fi acordat.
Așa cum rezultă din constatările
expertului tehnic, deși reprezentantul societății reclamante s-a oferit să pună
la dispoziția expertului un material documentar referitor la compresorul în
cauză, această promisiune nu a fost respectată. Pentru acest motiv, expertul a
putut să se pronunțe doar pe baza documentelor care i-au fost puse la
dispoziție de reprezentanții societății pârâte, documente din care nu a
rezultat justețea susținerilor reclamantei cu privire la gradul de uzură de 20
% al compresorului, motiv pentru care nu sunt justificate aceste pretenții.
Potrivit art. 46 alin.
(1) din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006
„Stabilirea despăgubirilor pe baza convenției dintre asigurați, persoane
prejudiciate și asiguratorii R.C.A. se poate face în cazurile în care, din
constatarea amiabilă de accident ori din actele eliberate de persoanele care au
competențe să constate accidentele de autovehicule, din înștiințarea sau din
procesul – verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurator rezultă
răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului autovehiculului
asigurat în producerea pagubei iar persoana păgubită face dovada prejudiciului
suferit”.
În cazul de față sunt
incidente prevederile art. 37 alin. (2) lit. b) din Ordinul Președintelui
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006, care au fost
respectate de societatea reclamantă, întrucât pârâtul K.Z. a formulat plângere
împotriva procesului – verbal de constatare și sancționare a contravenției
seria PCA nr. 1621193/16 iunie 2007, ce a fost comunicată reclamantei.
Având în vedere că în
procesul ce a format obiectul dosarului nr. 1006/177/2007, societatea
reclamantă a fost citată în calitate de asigurator, aceasta nu putea efectua
plata despăgubirilor anterior datei rămânerii definitive și irevocabile a
sentinței atacate, întrucât nu era certă existența răspunderii conducătorului
auto asigurat, termenul de 15 zile se calculează de la data pronunțării
deciziei nr. 1528/ R/CA din 16 noiembrie 2009, a Tribunalului Bihor, în dosarul
nr. 1006/177/, data la care se împlineau cele 15 zile era de 1 ianuarie 2009,
dar suma de 146.672 lei a fost virată în contul reclamantei la data de 29
ianuarie 2010, cu o întârziere de
59 de zile
și nu de 998 de zile.
În ceea ce privește
termenul de la care curg cele 15 zile, instanța a arătat că instanța de recurs
nu era obligată să comunice decizia prin care respinge recursul, întrucât
hotărârile instanțelor se comunică părților numai dacă este necesară
pentru curgerea termenului de exercitare a căii de atac (art. 261, art. 266 C.
proc. civ.). În cazul plângerilor contravenționale, după recurs nu mai
există cale de atac. Astfel, sentința civilă dată de instanța de fond în
dosarul nr. 1006/177/2007 a devenit irevocabilă din momentul în care instanța
de recurs a pronunțat respingerea recursului, deci la data de 16 noiembrie
2009.
Potrivit prevederilor
art. 38 din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006
„Dacă asiguratorul R.C.A. nu își îndeplinește obligația în termenul prevăzut la
art. 37 sau și le îndeplinește în mod defectuos, inclusiv dacă diminuează
nejustificat despăgubirea la suma de despăgubire cuvenită care se plătește de
asigurator, se aplică o penalizare de 0,1 % calculată pe fiecare zi de
întârziere”.
Suma cuvenită fiind
de 146.672 lei și fiind plătită cu o întârziere de 59 de zile, penalitățile de
întârziere cuvenite reclamantei calculate cu aplicarea unei penalități de
întârziere de 0,1 % sunt în sumă de 8.653,64 lei.
În ceea ce privește
pretențiile reclamantei pentru lipsa folosinței autovehiculului avariat în
perioada 20 iunie 2007 – 29 ianuarie 2010 (de la data producerii accidentului
până în data în care s-au virat despăgubirile în cont), instanța a stabilit
următoarele:
Potrivit prevederilor
art. 14 lit. c)
din
Ordinul Președintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006 „Asiguratorul are obligația de a
despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului
provocat de asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de
despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de
despăgubire prevăzute în contractul de asigurare R.C.A., în condițiile în care
evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare
R.C.A., se acordă despăgubiri, în forma bănească, pentru: …………….
c) pagube ca urmare a
lipsei de folosință a autovehiculului avariat, în cazul în care autovehiculul
reprezintă mijlocul cu care persoana prejudiciată își realizează obiectul de
activitate, pentru care deține licența și autorizarea în acest sens;”.
Instanța a constatat
că din probele administrate în cauză (nota de calcul și act de evaluare a
pagubelor și stabilirea despăgubirilor) suma acordată de societatea de
asigurare este suficientă pentru achiziționarea unui ansamblu de aceleași
caracteristici ca și cel avariat, autovehiculul având valoarea de 116.858 lei
la data producerii accidentului. Din raportul de expertiză contabilă întocmită
rezultă că valoarea prejudiciului cauzat reclamantei, în perioada 20 iunie 2007
– 29 ianuarie 2010, ca urmare a lipsei de folosință a autovehiculului avariat
este de 47.616 euro adică 207.927 lei (0,22 euro x 225 km x 968 zile x 4,3394
lei/euro adică profit mediu brut pe km x numărul km mediu/zi x numărul de zile
de neutilizare al autovehiculului).
Expertul a determinat
pe baza actelor contabile ce i-au fost puse la dispoziție și în funcție de
cheltuielile și veniturile realizate într-o perioadă anterioară producerii
accidentului și într-o marjă de 13 luni calendaristice, profitul mediu brut
realizat pe un km parcurs de către autovehiculul avariat, stabilind valoarea de
0,22 euro/km parcurs (conform anexei la raportul de expertiză judiciar
contabilă nr. 31 din 31 ianuarie 2012).
Conform facturii nr. 102443
din 7 iunie 2007 reclamanta a achitat suma de 2.380 lei ce reprezintă
contravaloarea transportului autovehiculului avariat de la locul accidentului
la locul de depozitare, totodată a achitat suma de 8.000 lei către SC B. SA pe
perioada staționării cuprinsă între data accidentului și perioada plății
despăgubirilor și 1.855 lei impozit pentru autovehiculul avariat și neutilizat
și pentru care nu s-au achitat despăgubirile. Aceste cheltuieli în baza
normelor R.C.A. pentru anul 2007, cad în sarcina asiguratorului și nu s-a făcut
dovada că au fost incluse în cuantumul despăgubirilor de 146.672 lei, ce a fost
virată în contul reclamantei la data de 29 ianuarie 2010.
Întrucât asiguratorul
poate acorda despăgubiri doar în limitele stabilite prin polița de asigurare R.C.A.,
limită care s-a stabilit pe anul 2007 la echivalentul în lei a sumei de 100.000
euro și a acordat deja cu acest titlu suma de 146.672 lei, instanța i-a obligat
pe pârâți în mod solidar la plata diferenței, până la suma de 326.600 lei
(100.000 euro la curs B.N.R. de 3,2560 lei la data producerii accidentului
rutier), în sumă de 179.928 lei.
Instanța a apreciat că întrucât prejudiciul cauzat reclamantei în urma
producerii accidentului rutier este în sumă totală de 373.632,64 lei (146.672
lei + 226.960,64 lei) din care în baza poliței de asigurare se poate recupera
doar 326.600 lei, pârâtului K.Z., persoană culpabilă în producerea accidentului
rutier din 5 iunie 2007, îi revine obligația să suporte și diferența de
prejudiciu cauzat prin fapta sa, în temeiul dispozițiilor art. 998, art. 999 C.
civ., în sumă totală de 47.032,64 lei, conform probelor administrate în cauză.
Pentru aceste
considerente, instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată și precizată
de reclamanta SC C.T. SRL – prin Administrator Judiciar Cabinet de Insolvență ING.
A.M., în contradictoriu cu pârâții K.Z. și G.R.A.R. SA, prin sucursala Bihor,
în calitate de succesoare în drepturi a SC A.R.A. SA și, în consecință:
I-a obligat pe pârâți la plata în mod solidar către reclamantă a sumei
de 179.928 lei, iar pe pârâtul K.Z. și la plata către reclamantă a sumei de
47.032,64 lei cu titlu de despăgubiri.
A respins, ca
neîntemeiate, restul pretențiilor cu titlu de despăgubiri.
Prin decizia nr. 2/ AC
din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, a respins, ca
nefondat, apelul declarat de apelanta
reclamantă împotriva sentinței nr. 376 din 10 iulie 2012, pronunțată de
Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în totalitate.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
În raport cu
dispozițiile art. 14 alin. (1) și art. 12 alin. (1) din Ordinul nr. 113133/2006
al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, rezultă clar că
asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru
prejudiciile suferite în urma accidentului provocat de asigurat doar în limita
sumei prevăzute în ordin, limita care pentru anul 2007 a fost stabilită la un
nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței
valutare la data producerii accidentului.
Astfel, în speță, în
mod corect prima instanță a stabilit că intimata pârâtă SC A.R.A. SA nu poate
fi obligată la plata unor despăgubiri care să depășească echivalentul în lei la
data producerii accidentului produs în iunie 2007.
Într-adevăr, art. 998
C. civ., prevede că orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu,
obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, însă în situația
dată, față de dispozițiile ordinului de mai sus, în cazul contractului de
asigurare R.C.A., răspunderea asigurătorului care se subrogă în drepturile
asiguratului este limitată, pentru anul 2007 fiind plafonată la un nivel de cel
mult 100.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la
data producerii accidentului.
În acest context, în
considerarea principiului general al răspunderii civile delictuale, potrivit
căruia prejudiciul cauzat prin fapta ilicită trebuie reparat integral,
obligația suportării prejudiciului care excede acestei limite acoperite de
asigurător revine persoanei care a săvârșit fapta ilicită, cum a stabilit și
tribunalul.
Reclamantul, în
raport cu cele menționate, este îndreptățit să solicite repararea integrală a
pagubei suferite în urma incidentului rutier și o reevaluare a pagubei în apel,
în condițiile în care, pretențiile sale au fost satisfăcute doar în parte de
către instanța de fond, însă așa cum se poate constata, în calea de atac a
apelului, despăgubirile care nu i-au fost acordate, sunt solicitate exclusiv de
la intimata pârâtă SC A.R.A. SA, nu și de la persoana care a săvârșit fapta
ilicită, or astfel cum s-a mai subliniat asigurătorul în cazul contractului de
asigurare R.C.A. nu va putea suporta contravaloarea prejudiciului decât în
limita sumelor prevăzute pentru anul 2007, în Ordinul nr. 113133/2006 al
Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Prin urmare, câtă
vreme pretențiile în calea de atac au fost formulate numai împotriva
asigurătorului, aspect confirmat de reprezentantul apelantului cu ocazia
dezbaterii cauzei, apelul acestuia este nefondat.
În acest sens, sunt
dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că instanța de apel
va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și
aplicarea legii de către prima instanță.
Susținerile
apelantului legate de faptul că
l
imita de
despăgubire și cursul de schimb valutar din anul 2007 de 100.000 euro și
respectiv 3,256 lei/euro puteau fi luate în considerare dacă și plățile se
efectuau în anul 2007 și nu după aproape 3 ani (pentru cei 146.672,00 lei), respectiv
5 ani pentru restul de plată, iar aceste întârzieri le sunt în totalitate
imputabile pârâților, nu au fost primite.
Așa cum s-a mai menționat,
art. 12 alin. (2) din
Ordinul nr. 113133/2006 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor, stabilește că pentru pagubele materiale produse în unul și
același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de
despăgubire pentru anul 2007 este la un nivel de cel mult 100.000 euro,
echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii
accidentului, comunicat de B.N.R.
Deci, cuantumul
despăgubirilor datorate de asigurător se stabilește în raport cu data
producerii accidentului și nu în raport cu momentul la care cel dintâi a plătit
benevol despăgubirile în cuantum de
146.672,00 lei ca
urmare a constatărilor efectuate, respectiv 29
ianuarie
2010.
Instanța de apel a reținut că plasarea momentului plății în
anul 2010 nu poate determina stabilirea cuantumului despăgubirilor de către
asigurător la nivelul acestui an.
De asemenea, a reținut că plata făcută la această dată a
fost determinată de împrejurarea că
pârâtul K.Z. a formulat plângere împotriva
procesului – verbal de constatare și sancționare a contravenției seria PCA nr. 1621193
din 16 iunie 2007, sub dosar nr. 1006/177/2007, astfel că doar la data
rămânerii irevocabile a sentinței atacate, respectiv la 16 noiembrie 2009, a
fost certă existența răspunderii conducătorului auto și deci, obligația
asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului.
A apreciat, prin
urmare, că s-au respectat prevederile art. 37 din ordin, contrar afirmațiilor
apelantului.
A mai apreciat că se
impune a se arăta și că pentru întârzierea la plată de la această dată de mai
sus, până la momentul plății
29
ianuarie
2010, prima instanță a acordat penalități conform art. 38 din ordinul
amintit.
În privința celorlalte critici formulate de apelant, care
exced modului de soluționare a cauzei de către instanța de apel, care a reținut
că sunt nefondate pretențiile formulate în calea de atac, exclusiv față de
asigurător, peste cuantumul despăgubirilor stabilite prin ordin pentru anul
2007 și care a fost avut în vedere de tribunal în sentința pronunțată, acestea
nu au fost analizate, fiind superflue.
Răspunzând criticilor apelantei care s-au dovedit a fi
nefondate din perspectiva celor arătate, apelul a fost respins, în baza art. 296
C. proc. civ.
Cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată
s-a considerat că este neîntemeiată și a fost respinsă, în baza art. 274 C.
proc. civ., deoarece acesta este în culpă procesuală.
A constatat că celelalte părți nu au solicitat cheltuieli
de judecată în apel.
Împotriva deciziei
curții de apel, a declarat recurs reclamanta SC C.T. SRL - prin Administrator
Judiciar Cabinet de Insolvență A.M.
Recurenta solicită,
în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru completarea expertizei
ordonate în cauză, întrucât expertul nu a prezentat niciun răspuns la
obiecțiunile sale depuse la termenul din 29 mai 2012; totodată, solicită
efectuarea unei contraexpertize efectuate de trei experți specialiști în daune
și asigurări, precum și încuviințarea probei cu interogatoriul intimatului
pârât K.Z.
În subsidiar,
solicită admiterea recursului și pronunțarea unei decizii, prin care să se
admită în întregime cererea sa inițială, în sensul acordării diferenței
datorate de
541.221,36 lei cu titlu de
despăgubiri, în baza art. 37 din Normele R.C.A.
Solicită,
de asemenea, cheltuieli de judecată conform extrasului de cont existent la
dosar.
Recurenta
a depus la dosar note scrise în care menționează că diferența de despăgubiri în
sumă de
541.221,36 lei este compusă din:
158.286 lei diferență
pentru pagubele materiale,
260.766,36 lei
diferență
pentru penalizări de 0,1 %/zi pentru întârzieri, 119.681 lei diferența pentru
lipsa de folosință a bunului, 633 lei diferența pentru transportul
autovehiculului accidentat la locul de parcare și 1.855 lei impozit pe perioada
neutilizării autovehiculului. Precizează că despăgubirea totală solicitată a
fost în sumă de 914.854 lei, din care s-a acceptat de către instanța de fond
suma de 373.632,64 lei, rămânând de plată suma mai sus indicată, de
541.221,36 lei.
În
susținerea recursului său, reclamanta arată că, insistă și își menține în
continuare cererea sa împotriva intimatei, pentru plata sumei de 541.221,36
lei, reprezentând pretenții din
diferențe de
despăgubiri pentru diferențe de pagube materiale și pentru
consecințe
negative cauzate de asigurătorul A., ca urmare
întârzierii cu peste 2,5 ani,
respectiv cu 5 ani a îndeplinirii obligației
sale
legale de plată în calitate de asigurător R.C.A., în accidentul de circulație
asupra autovehiculului societății sale tip TIR
.
Mai
arată, de asemenea, că: d
ata
reală la care s-a stabilit răspunderea conducătorului auto a fost data
încheierii procesului - verbal de contravenție, în care făptuitorul K.Z. și-a
recunoscut vinovăția cu privire la producerea accidentului, deci anul 2007 și
nu anul 2010.
Art. 37 din Normele R.C.A.
instituie obligația asigurătorului de a plăti despăgubirea, iar aceasta,
conform textului legal, se efectuează de către asigurătorul R.C.A. în termen de
15 zile de la data la care acesta a definitivat investigația necesară evaluării
sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care a primit o
hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care
este obligat să o plătească.
Așa
fiind, consideră că
nu
este operabilă teza a doua din text, cu privire la hotărârea judecătorească
definitivă, întrucât această hotărâre judecătoreasca nu se referă la suma de
despăgubire pe care este obligată instituția asigurătoare să o plătească, ci se
referă la culpabilitatea făptuitorului.
Susține că din probațiunea existentă la
dosar, reiese cu claritate că făptuitorul și-a recunoscut vinovăția, dar că a
contestat procesul - verbal de contravenție, în condiții care nu reprezintă
voința și intenția sa și oricum și așa, hotărârea judecătorească nu se referă
în niciun mod la suma de despăgubire, deci nu este operabilă, astfel încât nu
se poate reține că societatea asigurătoare ar fi avut vreun temei legal în a
tergiversa plata la care era îndatorată.
Recurenta precizează
și că în mod eronat, în contradicție evidentă, cu capetele de cerere ale apelului
său, îndreptate atât asupra societății asigurătoare, cât și împotriva
intimatului pârât K.Z., instanța de apel a reținut că și-a îndreptat apelul
numai împotriva societății de asigurări, pentru ca, prin alte completări și
precizări, să menționeze expres să-și îndrepte pretențiile numai împotriva
societății de asigurare.
În fine, recurenta
mai susține și că nici instanța de fond, nici cea de apel nu au stabilit fără
niciun dubiu întinderea prejudiciului creat prin producerea accidentului și a
accesoriilor acestuia și, în mod greșit, ambele instanțe au apreciat că în
limita de despăgubire sunt incluse și prejudiciile create prin întârzierea la
plată, penalități de întârziere, lipsă de folosință a autoutilitarei,
depozitare etc., acestea fiind în fapt un rezultat al nerespectării
prevederilor legale de către asigurător, practic un alt fapt ilicit producător
de prejudicii pentru care acesta răspunde nelimitat, deoarece întârzierea îi
este imputabilă; susține, totodată și că, în mod greșit, ambele instanțe au reținut
că plângerea împotriva procesului – verbal de contravenție este de natură a
suspenda termenul de plată al despăgubirii.
Recurenta precizează
că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond și pentru
că, în soluționarea cauzei, au fost încălcate principii de drept procesual
civil și garanții fundamentale, iar la interpelarea instanței de recurs,
reprezentantul recurentei a precizat că solicită casarea cu trimitere în
temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Recursul nu este
fondat.
Din
examinarea criticilor exprimate de reclamantă în recurs, în raport de actele
dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente în speță, se constată
următoarele:
În
ce privește susținerile referitoare la aprecierea eronată a probelor de către
instanțele care s-au pronunțat în cauză și la necesitatea completării
probatoriului deja administrat se reține că nu pot fi primite, deoarece în mod
evident și indiscutabil, astfel cum s-a stabilit prin instituirea expresă a
dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., modificarea sau casarea unei
hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, așa încât
chestiunile ce țin de aprecierea probatoriului administrat nu pot fi supuse
judecății în recurs.
Pe
de altă parte, se observă că susținerile privind netemeinicia soluției
pronunțate la fond au fost formulate și în apel și au făcut obiectul examinării
instanței de apel, aceasta respingându-le motivat, urmare aprecierii făcute
asupra concluziilor expertizei tehnice, coroborate cu celelalte mijloace de
probă administrate în cauză.
Totodată,
este de menționat, că potrivit principiului liberei aprecieri a probelor,
instanța de judecată este liberă să primească orice dovezi găsește de cuviință
că sunt necesare unei judicioase soluționări a cauzei și să le aprecieze numai
după propria convingere, pe care și-o formează în urma examinării ansamblului
probator.
În
ce privește celelalte susțineri ale recurentei, vizând soluționarea cauzei pe
fond, se constată că, de asemenea, nu pot fi primite.
Este
de observat, în primul rând, ca o chestiune preliminară, că recurenta nu și-a
încadrat criticile formulate într-un temei de drept corespunzător și doar
luarea în considerare a dezvoltării lor a făcut posibilă încadrarea în
dispozițiile restrictive ale art. 304 C. proc. civ., care prevăd expres
cazurile de modificare sau casare ale hotărârii atacate.
Pe
de altă parte, se observă inconsecvența reclamantei, care își îndreaptă
pretențiile când împotriva societății asigurătoare și a intimatului pârât
K.Z., când numai împotriva
societății asigurătoare, împrejurare în care se impune a se stabili cu
certitudine că, astfel cum rezultă din actele dosarului, contrar afirmațiilor
recurentei reclamante, în calea de atac a apelului, despăgubirile ce nu i-au
fost acordate acesteia au fost solicitate exclusiv de la intimata pârâtă,
aspect confirmat și de reprezentantul apelantei, așa cum corect a reținut și
curtea de apel.
Raportând, în mod concret, criticile
recurentei la soluționarea pe fond a cauzei, se constată că acestea nu sunt fondate
și vor fi respinse, în consecință.
Aceasta,
deoarece, ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză, făcând aplicarea
dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 12 alin. (1) din Ordinul nr. 113133/2006
al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, dispoziții clare și nesusceptibile
de interpretare, au reținut judicios că asigurătorul are obligația de a
despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului
provocat de asigurat doar în limita sumei prevăzute în ordin, limită care, pentru
anul 2007 a fost stabilită la un nivel de cel mult 100.000 euro, echivalent în
lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului,
astfel încât, în speță, societatea asigurătoare nu poate fi obligată la plata
unor despăgubiri care să depășească echivalentul în lei la data producerii
accidentului,
respectiv iunie 2007.
În același timp,
instanțele au apreciat corect că se impune a fi avute vedere și prevederile art.
998 C. civ., pentru a asigura aplicarea în cauză a acestor dispoziții legale
care consacră principiul general al răspunderii civile delictuale, potrivit
căruia prejudiciul cauzat prin faptă ilicită trebuie reparat integral și au
reținut, de asemenea judicios, că obligația suportării prejudiciului care
excede limitei mai sus menționate, acoperite de asigurător, revine persoanei
care a săvârșit fapta ilicită.
Corect au fost
respinse și susținerile reclamantei apelante conform cărora limita de
despăgubire și cursul de schimb valutar din anul 2007 puteau fi luate în considerare
numai dacă plățile se efectuat în anul 2007 și nu după 2,5 ani, respectiv 5
ani, întrucât cuantumul despăgubirilor se stabilește în raport cu data
producerii accidentului și nu în raport cu momentul la care asigurătorul a
plătit benevol despăgubiri, în sumă de 146.672,00 lei, la data de 29 ianuarie
2010.
Tot corect,
instanțele au stabilit și că data rămânerii definitive a sentinței atacate,
respectiv 16 noiembrie 2009 este data certă a existenței răspunderii
conducătorului auto, și, deci, a nașterii obligației asigurătorului de a se
subroga în drepturile asiguratului, pentru că dispozițiile art. 37 din
Normele R.C.A.
nr. 113133/2006 sunt aplicabile doar în condițiile în care accidentul
nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice, și, ca
atare, pentru întârzierea la plată, această dată trebuie luată în considerare
și, se asemenea, momentul plății, data de
29 ianuarie 2010, instanțele
hotărând întemeiat că se justifică și acordarea penalităților, făcând aplicarea
dispozițiilor art. 38 din Ordinul Președintelui
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113133/2006.
Se
reține, prin urmare, că, în cauză, au fost stabilite corect despăgubirile
cuvenite reclamantei, ceea ce conduce la menținerea hotărârilor pronunțate în
cauză ca fiind legale, iar în ce privește susținerile recurentei privind
încălcarea unor principii de drept și a unor garanții fundamentale de către
instanțe, acestea vor fi respinse ca fiind neîntemeiate, nejustificându-se
reținerea lor astfel cum au fost invocate, în raport de cele ce preced.
În
consecință, reținându-se că reclamanta
SC C.T. SRL – prin Administrator Judiciar
Cabinet de Insolvență A.M. nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care
în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.
civ., să atragă modificarea ori casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi
menținută, ca legală și, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.
civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta
SC C.T. SRL prin
Administrator Judiciar Cabinet de Insolvență A.M.
împotriva deciziei nr.
2/2012 – AC din 29 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a
II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 5 februarie 2014.