ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2362/2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 654 din 10 martie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Ilfov, secția Civilă s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. B. S.A. - Sucursala Galați și intervenientul C. cu consecința obligării pârâtei la plata sumelor de: 88.613 RON, reprezentând diferență despăgubiri rămasă de achitat; 8.470,06 RON reprezentând contravaloarea deplasării autocarului avariat și servicii de asistenta rutieră; 5.230,62 RON reprezentând contravaloarea constatării avariilor autocarului și emiterii devizului de reparație; 221.136,24 RON reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 1 noiembrie 2012 - 30 aprilie 2014; 12.285,35 RON, reprezentând beneficiu lunar nerealizat de la data de 1 mai 2014 până la data de 5 ianuarie 2015; 90.016 RON, reprezentând penalități în cuantum de 0,2% pe zi întârziere de la introducerea acțiunii (09.04.2014) până la 5 ianuarie 2015, corespunzător sumei de 165.472 RON deja achitată; obligarea la plata de penalități de 0,2% pe zi de întârziere, raportat la suma de 88.613 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată (09.04.2014) până la achitarea efectiva a debitului de 88.613 RON precum și 29.151 RON cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând taxă de timbru, onorariul experților și onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că la data de 29 octombrie 2012 a avut loc un accident de circulație produs din vina asiguratului RCA al pârâtei. În urma accidentului, a fost avariat autocarul marca x aparținând reclamantei, care desfășura activitatea de transport internațional de persoane.

Având în vedere că situația de fapt nu a fost contestată de pârâtă, care a și achitat o parte din despăgubirea solicitată de reclamantă, motiv pentru care aceasta și-a precizat acțiunea, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin urmare obligația de reparare a prejudiciului material și moral suferit de reclamantă revine societății pârâte, în calitate de emitentă a poliței RCA potrivit dispozițiilor art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) și art. 50 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, aprobate prin ordinul CSA nr. 14/2012.

În consecință, potrivit art. 50 din ordin, pârâta a fost obligată la plata sumei de 88.613 RON, reprezentând diferență despăgubiri rămase de achitat pentru reclamantă pentru autocarul implicat în accident, în temeiul art. 26 lit. b) din Ordinul nr. 14/2011 s-au acordat sumele reprezentând contravaloarea deplasării autocarului avariat, contravaloarea serviciilor de asistență rutiere și a constatării avariilor și a devizului de reparație. În legătură cu despăgubirile acordate conform art. 26 lit. b) tribunalul a arătat că acestea sunt cheltuieli efectuate de reclamantă ca urmare a accidentului produs pentru a obține protejarea bunului și reprezintă o pagubă materială pe care pârâta este obligată să o înlăture.

De asemenea, tribunalul a obligat pârâta în conformitate cu dispozițiile art. 26 lit. c) din Ordinul CSA nr. 14/2011 la plata sumelor reprezentând profitul nerealizat de reclamantă până la data de 5 ianuarie 2015 când pârâta a plătit o parte din despăgubiri. S-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata beneficiului nerealizat ulterior acestei perioade și până la plata efectivă a restului de despăgubire cu motivarea că acesta nu poate fi determinat.

Tribunalul reținând că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 în termenele prevăzute a fost obligată potrivit art. 37 din ordin și la plata penalităților de întârziere aferente sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia civilă nr. 331 din 20 februarie 2017 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., a admis apelul pârâtei S.C. B. S.A. și a schimbat în parte sentința civilă în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a bunului și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

Apelul reclamantei, care a criticat hotărârea pentru neacordarea sumei lunare solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat începând cu data de 5 ianuarie 2015 și până la achitarea integrală a despăgubirii a fost respins cu motivarea că avaria autocarului asigurat a fost considerată daună totală fiind neprofitabilă reparația acestuia, astfel că nu se impune și acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință, respectiv a beneficiului nerealizat deoarece s-ar depăși valoarea maximă a despăgubirilor și ar conduce la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei. Pe de altă parte, suma solicitată cu acest titlu nu reprezintă un prejudiciu cert în sensul art. 1532 C. civ.

Instanța de apel a respins criticile pârâtei referitoare la cuantumul despăgubirilor pentru bunul implicat în accident în considerarea dispozițiilor art. 50, 52-54 din Ordinul CSA nr. 14/2011 reținând că nu s-a depășit limita maximă de despăgubire și totodată a reținut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 26 lit. b) din ordin privind pagubele materiale aferente costurilor de deplasare, depozitare și constatarea avariilor.

Invocând dispozițiile art. 26 lit. c) din ordin, instanța de apel arată că este fondată critica privind acordarea greșită a despăgubirilor pentru lipsa de folosință, pentru că astfel cum s-a reținut și în cazul capătului de cerere privind beneficiul nerealizat, prin acordarea sumelor solicitate cu acest titlu s-ar depăși valoarea maximă a despăgubirii în cuantum de 254.085 RON stabilită prin expertiză și ar avea drept consecință îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei. Pe de altă parte, despăgubirile pentru lipsa de folosință a bunului se acordă doar pentru situația în care autoturismul a fost avariat și nu distrus.

S-a reținut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 37 din ordin, fiind respinse în consecință criticile referitoare la nelegalitatea sentinței sub acest aspect.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta S.C. B. S.A.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arată că prin decizia recurată, instanța de apel interpretând greșit dispozițiile art. 26, art. 50-54 din Ordinul CSA nr. 14/2011 a apreciat eronat că stabilindu-se o valoare maximă de despăgubire pentru vehicul nu se pot acorda despăgubiri și pentru pagubele care sunt consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat, deoarece valoarea maximă de despăgubire a autovehiculului are în vedere paguba produsă bunului fiind distinctă de lipsa de folosință a acestuia, astfel încât despăgubirile aferente celor două tipuri de prejudicii pot fi cumulate.

În mod greșit instanța de apel a apreciat că lipsa de folosință se acordă doar în cazul avarierii nu și a distrugerii totale a bunului, această concluzie fiind contrară dispozițiilor art. 45 din ordinul menționat, care se referă explicit la despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească în cazul în care se formulează pretenții pentru lipsa de folosință a bunului avariat sau distrus.

O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1532 C. civ., care reglementează răspunderea contractuală, fiind inaplicabile în speță pentru că răspunderea RCA are în vedere acoperirea prejudiciilor produse prin accidente de vehicule, în baza răspunderii civile delictuale, astfel încât trimiterea la normele dreptului comun trebuia făcută la dispozițiile art. 1385 C. civ.

În cazul răspunderii civile delictuale este posibilă acordarea despăgubirilor pentru prejudicii viitoare neîndoielnice, iar cuantumul acestora trebuie raportat la câștigul pe care, în condiții obișnuite, partea prejudiciată îl realiza și de care a fost lipsită, motiv pentru care este greșită soluția instanței de apel cu privire la despăgubirile solicitate de la data producerii accidentului și până la achitarea integrală a despăgubirii reprezentând contravaloare bunului avariat, când ar fi fost în măsură să-și achiziționeze un alt vehicul.

Prin recursul formulat pârâta S.C. B. S.A. invocând dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., arată că potrivit art. 50, art. 42 din Ordinul CSA nr. 14/2011, asiguratorul RCA are dreptul ca la stabilirea cuantumului pagubelor să efectueze propriile investigații și constatări privind dinamica accidentului și modul în care se vor stabili despăgubirile, motiv pentru care constatările reclamantei în această privință nu îi sunt opozabile.

O altă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 55 alin. (2) lit. a) din ordin potrivit căruia în cazul daunei totale este exclusă acordarea despăgubirilor constând în cheltuielile de transport ale acestuia, acest motiv de apel fiind greșit înlăturat prin decizia recurată.

De asemenea, obligarea la plata contravalorii devizului de service nu este justificată deoarece normele legale nu impun păgubitului obligația de a efectua o astfel de evaluare.

În privința capătului de cerere referitor la lipsa de folosință a autovehiculului, recurenta arată că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 45 din ordin, potrivit cărora lipsa de folosință poate fi acordată proporțional cu numărul de ore necesare reparației, fiind exclusă prin urmare posibilitatea acordării în cazul daunei totale. Sunt invocate și dispozițiile art. 1532 C. civ. cu referire la lipsa caracterului cert al prejudiciului viitor și faptul că pentru perioada 1 noiembrie 2012 - 10 aprilie 2014 nu există probe din care să rezulte că reclamanta ar fi obținut același profit.

Ultima critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 37 din ordinul menționat, recurenta susținând că a făcut toate demersurile pentru stabilirea stării de fapt și a plății despăgubirilor, astfel încât în mod greșit s-a menținut soluția privind obligarea sa la plata penalităților de întârziere.

La data de 16 iunie 2017, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, în cuprinsul căreia a susținut că recursul pârâtei este în principal nul, iar în subsidiar neîntemeiat.

În acest sens, recurenta-pârâtă a învederat că dezvoltarea primului motiv de recurs nu constituie o critică, ci doar o reluare a dispozițiilor legale cu privire la modul de stabilire a despăgubirii în cazul avarierii autoturismelor.

Și cu privire la al doilea motiv de recurs, referitor la acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea deplasării vehiculului avariat și a contravalorii devizului service, s-a susținut că nu poate fi încadrat în art. 488 C. proc. civ.

Reclamanta a mai susținut că motivul de recurs referitor la penalitățile de întârziere nu vizează legalitatea soluției, ci este doar o critică cu privire la aprecierea probelor de către instanța de apel.

La data de 28 iunie 2017, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare cu privire la recursul formulat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 19 iulie 2017, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de aceasta.

Prin raportul întocmit la data de 24 august 2017 asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 331/2017 din 20 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au constatat îndeplinite cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

S-a stabilit termen pentru admiterea în principiu a recursurilor la data de 6 martie 2018.

Cu privire la excepția nulității recursului pârâtei invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., sub acest aspect susținându-se că, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv Ordinul CSA nr. 14/2011.

În consecință, Înalta Curte a apreciat că excepția nulității recursului este neîntemeiată prin raportare la criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă prin recurs, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., sens în care a respins excepția nulității recursului și s-au admis în principiu recursurile formulate de reclamantă și pârâtă.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte observă, cu titlu prealabil că prima instanță, reținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictule, pârâtei îi revine obligația reparării prejudiciului material cauzat reclamantei în conformitate cu dispozițiile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 precum și art. 26 alin. (1) și art. 50 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA/4/2011.

Astfel, tribunalul admițând acțiunea precizată a reclamantei a obligat pârâta la plata diferenței de despăgubire pentru vehiculul avariat, despăgubirile materiale aferente contravalorii deplasării bunului, a serviciilor de asistență rutieră, contravaloarea constatării avariilor și a devizului de reparație, iar contravaloarea beneficiului nerealizat a fost acordat în conformitate cu dispozițiile art. 26 lit. c) din Ordin.

Instanța de apel, ca efect al admiterii apelului pârâtei și al respingerii apelului formulat de reclamantă, a schimbat în parte hotărârea primei instanțe în sensul respingerii, ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a bunului, reținând că prin acordarea beneficiului nerealizat s-ar depăși valoarea maximă a despăgubirii, în cuantum de 254.085 RON ce poate fi acordată de asigurator, art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 ceea ce ar conduce la îmbogățirea nejustificată a părții în favoarea căreia sunt acordate despăgubirile. Pe de altă parte, potrivit art. 26 lit. c) din ordin, despăgubirile pentru lipsa de folosință se acordă doar în situația avarierii, nu și a distrugerii totale a bunului, cum este cazul în speță.

În acestei condiții, Înalta Curte observă că instanțele de fond au calificat diferit natura acestor despăgubiri și nu au clarificat dacă reclamanta a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului implicat în accident sau beneficiu nerealizat ori ambele categorii de despăgubiri.

Pe de altă parte, deși instanța de apel reține că reclamanta și-a precizat pretențiile la termenul de judecată din 16 februarie 2016 solicitând printre alte despăgubiri, beneficiu nerealizat, în considerentele deciziei se referă deopotrivă la despăgubiri solicitate pentru lipsa de folosință, respectiv beneficiu nerealizat, fără a arăta dacă precizarea pretențiilor solicitate de reclamantă a vizat doar cuantumul acestora sau și titlu cu care au fost solicitate.

Din această perspectivă se impune precizarea că deși reclamanta prin acțiunea introductivă solicită despăgubiri pentru lipsa folosinței bunului, prin precizările ulterioare se referă la despăgubirile pentru lipsa beneficiului nerealizat iar prima instanță se pronunță cu privire la pretențiile vizând beneficiul nerealizat, instanța de apel aplicând dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. trebuia să clarifice titlu cu care au fost solicitate despăgubirile, aceste aspecte constituind premisele soluționării corecte a cauzei.

În aceste condiții având în vedere că prin recursurile formulate ambele părți au invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. constând în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 raportat la dispozițiile art. 26, art. 45 și art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011. Înalta Curte observă că obiectul divergenței dintre părți îl reprezintă existența și întinderea prejudiciului suferit de reclamantă, care în urma accidentului rutier nu a mai putut utiliza bunul pentru derularea activităților de transport, astfel încât analiza dispozițiilor invocate se va realiza printr-un considerent comun.

Astfel, este eronată concluzia instanței de apel, justificată pe dispozițiile art. 50 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în sensul că valoarea maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate reclamantei este în cuantum de 254.085 RON, pentru ca aceasta să-și poată achiziționa un nou autoturism în vederea realizării obiectului de activitate.

Art. 50 este înserat în Cap. III, titlul II din ordin, care reglementează stabilirea despăgubirilor și modul de calcul al acestora în cazul avarierii sau distrugerii vehiculului, astfel cum rezultă fără echivoc din alin. (1)-(15).

Prin urmare, argumentul potrivit căruia prin acordarea despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință sau beneficiu nerealizat s-ar produce îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei este lipsit de suport în condițiile în care potrivit art. 26 din Ordin sunt stabilite și alte despăgubiri ce pot fi acordate fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA.

Or, instanța de apel arată că limita de despăgubire pentru pagube materiale prevăzută în polița RCA este în sumă de 1.000.000 Euro. Împrejurarea că s-a acordat suma maximă a despăgubirii pentru avarierea vehiculului care a suferit o daună totală, calculată conform art. 50 alin. (12) lit. b) din ordin, nu exclude acordarea altor despăgubiri dacă valoarea acestora se încadrează în limitele anterior arătate, rămânând însă de stabilit dacă aceste despăgubiri au fost solicitate cu titlu de lipsă de folosință, beneficiu nerealizat sau pentru ambele categorii de despăgubiri pentru că acest aspect nu a fost clarificat prin decizia recurată.

În consecință, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile pentru considerentele arătate, soluția ce se impune este aceea de admitere a recursurilor formulate de reclamantă și pârâtă, potrivit art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Față de soluția preconizată, analizarea celorlalte motive nu se mai impune, urmând ca în conformitate cu art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ., instanța de apel să analizeze toate motivele invocate de părți și va administra probele necesare justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 331/2017 din 20 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 5 iunie 2018.