ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3568/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 17 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. - prin C., obligarea pârâtei la plata sumei de 17.859,19 RON, reprezentând despăgubiri datorate în baza poliței RCA, în urma producerii accidentului de circulație din data de 12.06.2016; penalități de 0,2% în baza art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Totodată, a solicitat citarea, în calitate de intervenient forțat, a numitului D., autorul accidentului, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Prin sentința nr. 5925 din 17 noiembrie 2017, Judecătoria Buzău a admis cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.A. - prin C., la plata către reclamanta A. a sumei de 17.859,19 RON, cu titlu de despăgubiri (avarii rezultate în urma tamponații), la care se vor calcula penalități conform art. 38 din Norma nr. 23/2014 a Autorității de Supraveghere Financiară în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere. A dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 4.050 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, compusă din 1.050, taxă judiciară de timbru, 1,000 RON, onorariu expertiză tehnică judiciară și 2.000 RON, onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apei pârâta S.C. B. S.A., la dala de 28 decembrie 2017 (data depunerii la oficiul poștal). Apelul a fost înregistrat la Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 ianuarie 2018, sub același număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 598 din 26 aprilie 2018, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței nr. 5925 din 17 noiembrie 2017, pronunțate de Judecătoria Buzău. A schimbat sentința apelată și a respins cererea de chemare în judecată. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.525 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 598 din 26 aprilie 2018, pronunțate de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, tribunalului la data de 6 iunie 2018.

Prin adresa din 15 iunie 2018, Tribunalul Buzău a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 iunie 2018 și repartizat, spre soluționare, completului nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 10 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 11 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs, părțile fiind citate în acest sens.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de tribunal în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curie de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent, de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept, comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede ca "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curii îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop ÎI urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător",

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de ari 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din acest act normativ, curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din cod.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare in cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de Tribunalul Buzău revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 598 din data de 26 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11.10.2018.