ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1899/2016

Decizia nr. 1899/2016

Asupra cauzei de față constata următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 28 din 24 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, s-au dispus următoarele:

Admiterea în parte a acțiunii formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA. Obligarea pârâtei să plătească reclamantei A. suma de 10.000 RON cu titlu de daune materiale și suma de 80.000 RON cu titlu de daune morale, sume ce se vor actualiza cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011 începând cu data de 23 iunie 2014 și până la executare. Obligarea pârâtei să plătească reclamanților B. și C. câte 80.000 RON cu titlu de daune morale și lunar, câte 16,5% din venitul minim pe economie, cu titlu de pensie de întreținere, începând cu data de 23 iunie 2014 și până la majorat, pentru C. și până la finalizarea studiilor, dar nu mai târziu de vârsta de 26 de ani pentru B. Actualizarea sumelor stabilite cu titlu de daune morale și pensie lunară de întreținere, cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011 începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 23 iunie 2014 și până la executare. Obligarea pârâtei să plătească reclamanților suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Obligarea pârâtei să plătească statului suma de 4.505 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avat în vedere următoarele considerente:

Prin Cererea înregistrată sub nr. x/103/2014 din 24 iunie 2014, reclamanții A., B. și C., au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA, pentru ca prin hotărârea judecătoreasca ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 20.000 RON către A., daune materiale și a sumei de 1.500.000 RON daune morale și la plata către B. și C. a câte 1.500.000 RON cu titlu de daune morale și a câte 500 RON lunar cu titlu de prestații periodice începând cu 23 noiembrie 2013 și până la majorat, respectiv până la finalizarea studiilor, cu dobânda legală și indice de inflație, cu cheltuieli de judecată.

S-a menționat că sunt incidente dispozițiile art. 49 lit. a) și 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și ale art. 26 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011. Cu privire la actualizarea sumelor reclamanții au arătat că cererea este justificată de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 136/1995.

Pârâta SC D. SA. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii, motivat de faptul că organele de cercetare penală au stabilit că vinovat de producerea accidentului a fost chiar defunctul și că în raport de dispozițiile Ordinului nr. 14/2011 și Legii nr. 136/1995 reclamanții au apreciat în mod eronat că sunt îndreptățiți la daune. A mai arătat că reclamanții nu se încadrează în sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri, că în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțele persoane păgubite prin accidente de autovehicule, că art. 50 enumeră situațiile în care se acordă despăgubiri, respectiv persoanele care au suferit vătămări corporale ca urmare a evenimentului rutier, că din interpretarea acestor dispoziții rezultă că membrii familiei persoanei responsabile de producerea accidentului sunt incluși în categoria persoanelor îndreptățite la despăgubiri însă numai în ceea ce privește vătămările corporale suferite și că practica judiciară este în sensul respingerii acestor acțiuni.

În raport de temeiul de drept invocat în cauză de reclamanți, prima instanță a constatat că acțiunea este întemeiată, reclamanții - soția și copiii conducătorului auto decedat, fiind îndreptățiți să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă, că despăgubirile se acordă de asigurător atât terților prejudiciați în mod direct cât și persoanelor prejudiciate în mod indirect, aspect ce rezultă și din semnificația dată de art. 1

1

expresiei "contractant al asigurării", respectiv persoana care încheie contractul de asigurare pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană, în categoria de alte persoane legea inserând, conform art. 50 alin. (3), soția și alte persoane aflate în întreținerea conducătorului auto.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC D. SA, iar prin Decizia civilă nr. 1.272 din 25 noiembrie 2015 a fost admis, schimbată în tot sentința apelată și respinsă pe fond acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 se referă la acordarea de despăgubiri soțului sau persoanelor aflate în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului, numai dacă acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la locul accidentului și au suferit pagube prin vătămare corporală, deces sau prin avarierea ori distrugerea de bunuri, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, stabilind că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A., B. și C. prin reprezentant legal A. au declarat recurs, prin care au susținut, în raport de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., că în mod greșit au fost respinse pretențiile reclamanților solicitate în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Invocând motivul prevăzut în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., reclamanții au susținut că interpretarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prin coroborare cu alin. (3) din același act normativ este o motivare străină de natura pricinii, întrucât această lege este specială și derogă de la dreptul comun, iar cele două articole trebuiau interpretate distinct, soția și persoana aflată în întreținerea conducătorului auto asigurat vinovat de producerea accidentului auto, au o calitate specială dobândită din contractul de asigurare așa cum este reglementat de dispozițiile Ordinului C.S.A. nr. 14/2011.

Referindu-se la motivul prevăzut în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 referitoare la contractul de asigurare, la persoanele îndreptățite la despăgubiri și a schimbat natura și înțelesul acestor dispoziții legale. Se arată că soția este îndreptățită la despăgubiri și nu este rudă cu soțul, că Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 la care se face referire este inferior legii speciale și că soluția pronunțată este în contradicție cu practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statut dreptul de a obține despăgubiri în temeiul acestor dispoziții legale. Eroarea judiciară constă în neînțelegerea contractului RCA care este un contract "in rem" cum s-a statut în Legea nr. 136/1995 și ipotezele contradictorii reținute prin RIL nr. 23/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, întrucât prin acordarea sumelor derizorii s-a ajuns la pronunțarea unei hotărâri nelegale prin neluarea în considerare a suferințelor fizice și psihice îndurate de reclamanți, a legislației și jurisprudenței din România.

Analizând recursul, Înalta Curte, îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

Contrar susținerilor formulate de recurenții reclamanți, nu se poate reține incidența acestui motiv de casare, instanța de apel pronunțând o hotărâre legală ce nu cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, așa cum s-a reținut, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 se referă la acordarea de despăgubiri soțului sau persoanelor aflate în întreținerea conducătorului vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului, numai dacă acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la locul accidentului și au suferit pagube prin vătămare corporală, deces sau prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Cum recurenții-reclamanții nu au fost victime directe ale accidentului rutier, în sensul celor menționate anterior, în mod legal s-a reținut că nu sunt îndreptățiți la plata daunelor solicitate, motiv pentru care nu se poate reține că motivarea instanței în acest sens este străină de natura pricinii, aceasta făcând un raționament juridic în raport de dispozițiile legale incidente cauzei.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc, civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În raport de acest motiv de casare, recurenții reclamanți au susținut că s-au interpretat greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 referitoare la contractul de asigurare, la persoanele îndreptățite la despăgubiri și a schimbat natura și înțelesul acestor dispoziții legale.

Cu privire la acest motiv de recurs, se constată că la data de 26 octombrie 2015 a fost pronunțată Decizia nr. 23 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 71 din 1 februarie 2016, data în soluționarea unui recurs în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseși, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie.

Decizia pronunțată în recurs în interesul legii stabilește că: "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier".

În cuprinsul deciziei menționate se arată faptul că "a admite că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaște un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoșeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea și înmormântarea, acordarea întreținerii pe care acesta o presta în timpul vieții, daune morale pentru durerea pierderii unei ființe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ținut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiași fapte, și mai ales, în absența fundamentului legal dat de existența unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier".

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în cazul prejudiciului inițial, însă victima nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto vătămat sau decedat), nu poate răspunde față de sine însăși, vătămarea sa corporală și/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, și, deci este de neconceput să se discute despre răspunderea sa față de membrii propriei familii, separat de faptul că, atât sub reglementarea vechiului C. civ., cât și sub cea a noului C. civ., fapta victimei înseși este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto față de sine însuși, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoșeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiași conducător.

Potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în M. Of. al României a deciziei pronunțate în interesul legii.

În speță, Înalta Curte constată că reclamanții, în calitate de soție, respectiv de fii ai conducătorului vehiculului asigurat, au solicitat, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, obligarea intimatei SC D. SA, în calitate de asigurător de răspundere civilă auto, la plata de despăgubiri civile, reprezentând repararea prejudiciului moral și material suferit ca urmare a decesului soțului/tatălui acestora.

Cum aceștia nu sunt victime directe ale evenimentului rutier, față de cele statuate prin Decizia nr. 23/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, nu pot fi reținute nici criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., A. și C. prin reprezentant legal A. împotriva Deciziei nr. 1.272 din 25 noiembrie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2016.

Procesat de GGC - N