ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 479/2018

Decizia nr. 479/2018

Deliberând asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5867 din 6 decembrie

2016, Judecătoria Târgu - Mureș a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune și excepția

inadmisibilității acțiunii, invocate prin întâmpinare; a admis,

în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC

A. SA în contradictoriu cu pârâtul B.; l-a obligat pe pârâtul B. să

restituie reclamantei suma de 50.289 lei, reprezentând sume nelegale încasate,

cu titlu de renumerație necuvenită încasată, în calitate de

membru al Adunării Generale a Acționarilor a SC A. SA, în perioada

2010-2011; a respins restul pretențiilor din cererea de chemare în

judecată și l-a obligat pe pârâtul B. Ia plata către

reclamantă a sumei de 211.0,8 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată, parțiale.

împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul B., calea de atac fiind înregistrată

pe rolul Tribunalul Specializat Mureș, Litigii cu profesioniștii, la

data de 5 aprilie 2017, sub nr. x/320/2015.

Prin Decizia civilă nr. 414/A

din 7 iulie 2017, Tribunalul Specializat Mureș, Litigii cu

profesioniștii a respins apelul declarat de apelantul B. în contradictoriu

cu intimata societatea SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 5867

pronunțată de Judecătoria Târgu-Mureș la data de 06

decembrie 2016.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs recurentul-pârât B., cale de atac ce a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia civilă nr. 1109/R

din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția

necompetenței materiale a Curții de Apel Târgu-Mureș și, în

consecință, a declinat competența materială de

soluționare a recursului formulat de apelantul B. împotriva Deciziei nr. 414/A

din 07 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș,

în Dosarul nr. x/320/2015, în favoarea Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

La data de 13 decembrie 2017,

această instanță a înaintat cererea de recurs, împreună cu

dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, în vederea soluționării

căii de atac.

Cauza a fost repartizată,

aleatoriu, spre soluționare, Completului C12 N.C.P.C.

Prin rezoluția

completului din data de 20 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată Ia

16 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea

recursului.

La acest termen de

judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței materiale în soluționarea căii de

atac formulate.

Examinând competența

materială de soluționare a. cererii de recurs, conform

dispozițiilor ari 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție reține următoarele:

În cauză, decizia

supusă recursului a fost pronunțată la data de 7 iulie 2017 de

către tribunal în apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu

o valoare mai mică de 200.000 lei, respectiv 70.095 lei (înregistrat pe

rolul Judecătoriei Târgu Mureș la data de 24 decembrie 2015).

Potrivit dispozițiilor art.

97 pct. 1 C. proc. civ., „Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de

apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are

competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la

deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe

fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să

atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct.

1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri,

atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea

competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea

curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art.

96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar „în

cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din

dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că

„recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului

și scopului recursului.

Această verificare a

legalității se realizează, "însă, în cazurile în care

instanța supremă este competentă potrivit legii, adică

conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C.

proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a

hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe

(tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia

recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speță,

reclamanta a învestit, în primă instanță judecătoria, iar

soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă

că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care

reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

Aceasta întrucât nu este

supusă cenzurii o decizie a curții de apel și nu este vorba

despre un caz prevăzut de lege (cu privire ia alte hotărâri ale

instanțelor), care să atragă competența de judecată în

recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența

instanțelor judecătorești și procedura de judecată

sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc.

civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod").

Înalta Curte mai reține

că Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este

incidență cauzei, având în vedere data pronunțării

hotărârii instanței de apel și data publicării deciziei

Curții Constituționale în M. Of. (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat

la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care

consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor

(ulterior publicării în M. Of.).

Astfel fiind, soluția de

trimitere a dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție

pentru soluționarea recursului, în considerarea unei decizii a

instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este

lipsită de temei legal.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte constată că nu este legal învestită, astfel că,

văzând dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina

competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Târgu

Mureș, ca instanță ierarhic superioară celei care a

pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Specializat

Mureș, Litigii cu profesioniștii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului formulat de recurentul-pârât B. împotriva Deciziei

civile nr. 414/A din 7 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul

Specializat Mureș, Litigii cu profesioniștii, în favoarea Curții

de Apel Târgu Mureș.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 16 februarie 2018.