ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1550/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 328 din 19 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins contestația formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primarul General, având ca obiect anularea dispoziției nr. 8389 din 25 iunie 2007, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1000 m.p. situat în București, lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului, obligarea intimatei la încheierea procesului-verbal de punere în posesie și obligarea intimatei la ridicarea de pe teren a bunurilor mobile, respectiv container metalic, sub sancțiunea de daune cominatorii de 100 RON/zi de întârziere până la eliberarea efectivă.

În considerentele acestei sentințe s-a reținut că, prin dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007 Primăria Municipiului București a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 1000 m.p., situat în București, formulată de petentul A., cu motivarea că terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, construcție parter + 2 E și a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Instanța a mai reținut că, potrivit adresei din 7 martie 2002, emisă de Direcția Patrimoniu și Evidența Proprietății și Cadastru, imobilul în litigiu figurează ca proprietate particulară, posesor de parcelă fiind numitul B.

Această adresă se coroborează cu nota de reconstituire din 10 august 2006 a aceleiași direcții din cadrul Primăriei Municipiului București în care se arată că terenul este afectat de construcție P+2E și două garaje.

Din raportul de expertiză topografică efectuat de expert C. rezultă că terenul în litigiu este împrejmuit cu gard zidit pe toate laturile, fiind folosit de SC D. SRL pentru depozitarea diverselor materiale.

Față de aspectele reținute, tribunalul a constatat că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare și nu se află în deținerea unității administrative, astfel încât nu poate fi restituit în natură.

Instanța a înlăturat susținerea contestatorului în sensul că dispoziția contestată a fost emisă cu încălcarea sentinței civile nr. 7769 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Sectorului 1 București, întrucât instanța s-a pronunțat exclusiv asupra cererii de obligare a pârâtului Municipiul București la soluționarea notificării, fără a dispune asupra modalității de restituire.

Este adevărat că în considerente instanța a statuat asupra calității de persoană îndreptățită la restituire a reclamantului ca moștenitor al defunctei E., însă, nu mai puțin, s-a precizat că, în funcție de modalitatea de soluționare a cererii de restituire, acesta o poate contesta.

Apreciind că modalitatea de restituire prin măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul solicitat este conformă cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, a respins contestația ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 211A din 6 aprilie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul contestatorului A., a schimbat în tot sentința apelată, a admis în parte contestația și a anulat dispoziția nr. 8389 din 25 iunie 2007 emisă de pârâtă, a dispus restituirea în natură a terenului situat în București, în suprafață de 995 m.p., cu dimensiunile și vecinătățile astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert C. și a respins celelalte capete de cerere, ca nefondate.

Instanța de apel a reținut că motivul invocat de către intimată în cuprinsul dispoziției prin care s-a respins cererea privind restituirea în natură, și anume, acela că este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare-construcții P+2E, apare ca fiind neîntemeiat în raport de probele administrate în fața primei instanțe. Astfel, prin expertiza efectuată de către expertul C. s-a stabilit că imobilul teren este liber de orice construcție sau alte detalii de sistematizare.

Din raportul de expertiză mai reiese că terenul este împrejmuit cu gard de zid pe toate laturile și că este folosit de către SC D. SRL pentru a depozita diverse materiale. Aceste elemente de fapt nu sunt însă de natură să conducă la respingerea cererii de restituire în natură, având în vedere că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001:

"

Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile", iar nicio altă dispoziție din cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu instituie în situația dată o excepție de la principiul restituirii în natură.

În ceea ce privește argumentul invocat de către prima instanță în susținerea soluției de respingere a contestației, Curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. x/1995 s-a admis acțiunea formulată de reclamanții F. și G. împotriva pârâtului H. și s-a constatat că reclamanții au devenit proprietari prin uzucapiune de 30 de ani asupra terenului în suprafață de 1.

000 m.p. situat în București. Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 29 august 1997 de notar public I., F. și G. au înstrăinat imobilul către SC D. SRL.

Nici această împrejurare nu poate avea vreun efect juridic referitor la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.

Contrar susținerilor primei instanțe, imobilul este deținut de Stat, întrucât a fost preluat de către acesta în baza Decretului nr. 111/1951, astfel cum rezultă din adresa din 21 ianuarie 2002 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, iar hotărârea judecătorească prin care s-a constatat intervenirea uzucapiunii, pronunțată în contradictoriu cu o altă persoană, nu a operat o transmitere a bunului în litigiu din patrimoniul Statului în cel al reclamanților din cauza respectivă, deoarece ea își produce efectele substanțiale (modificarea situației juridice dintre părțile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părți. Ca atare, nu ar putea fi aplicate, prin analogie, dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 - în forma în vigoare la data formulării contestației care sunt în sensul că "Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: (...) c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale".

Dat fiind că imobilul este deținut de Stat, sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării contestației "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi".

Pentru ca reclamantul să își poată exercita dreptul de proprietar asupra imobilului preluat fără titlu de către Stat este necesară potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 emiterea dispoziției de restituire în natură de către unitatea deținătoare.

Dacă pentru exercitarea dreptului de proprietate de către reclamant este prevăzută în sarcina unității deținătoare o obligație legală, și anume aceea de emitere a dispoziției de restituire în natură, obligație firească întrucât până la constatarea caracterului abuziv al preluării Statul are cel puțin aparent calitatea de proprietar, în schimb, pentru punerea sa în posesie nu este instituită o asemenea îndatorire în sarcina Statului, dacă acesta nu are și calitatea de posesor al imobilului.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001:

"

Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară". Acest text de lege nu poate fi însă interpretat în sensul că dispoziția de restituire ar constitui titlu executoriu pentru punerea în posesie față de alte persoane decât unitatea deținătoare, la aceasta opunându-se principiul relativității actelor juridice, care constituie regula de drept conform căreia actul juridic produce efecte numai față de autorul sau, după caz, autorii săi, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane; într-o altă formulare, actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.

Deși această obligație îi revenea conform art. 1169 C. civ., reclamantul nu a făcut dovada că materialele existente pe terenul în litigiu aparțin intimatei, situație în care aceasta, nefiind autorul faptei ilicite, nu poate fi obligată să le ridice.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata unor daune cominatorii, Curtea a reținut că acesta are caracter accesoriu față de cel privind obligarea intimatei la încheierea procesului verbal de punere în posesie, urmând ca atare soarta acestuia. Mai mult decât atât, potrivit art. 5803 C. proc. civ. din 1865 (în continuare, C. proc. civ.), pentru neexecutarea obligației de a face care poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul nu se pot acorda daune cominatorii.

Prin decizia civilă nr. 295 din 22 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul pârâtului Municipiul București, a modificat decizia recurată și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deținătoare în numele statului - ca de altfel orice unitate deținătoare, care poate fi obligată la restituirea în natură, o are deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a acestei legi.

Acest lucru rezultă din dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar calitatea de unitate deținătoare este definită de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr. 498/2003 - definiție reluată și de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, Cap. I.

Astfel, potrivit Normelor metodologice, unitatea deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (ministerul, primăria, prefectura sau orice altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și societăți cu capital de stat, organizații cooperatiste).

Deși recunoaște că prin sentința civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București s-a admis acțiunea formulată de reclamanții F. și G. împotriva pârâtului H. și s-a constatat că reclamanți au devenit proprietari prin uzucapiune asupra terenului în litigiu și că, ulterior, prin contratul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 de Notar Public I., G. și F. au înstrăinat imobilul către SC D. SRL, instanța de apel atribuie nejustificat în continuare calitatea de deținător al imobilului Statului. Aceasta, deși Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice de aplicare unitară a legii impun condiția deținerii imobilului la data intrării în vigoare a acestei legi.

Reclamantul a generat un litigiu prin care a urmărit readucerea imobilului în proprietatea Statului, soluționat irevocabil prin sentința civilă nr. 7769 din 18 octombrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Prin această sentință s-a reținut că Municipiul București nu a respectat termenul de 60 de zile de soluționare a notificării formulate, motiv pentru care a fost obligat să pronunțe o dispoziție sau decizie privind restituirea imobilului - urmând ca în funcție de modul de soluționare a cererii de restituire, reclamantul să se prevaleze de dispozițiile art. 24 din lege, contestând actul de soluționare în fața instanței.

Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 ca neîntemeiat. S-a respins ca inadmisibilă cererea privind constatarea nulității absolute a sentinței civile nr. 5235/1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București.

În considerarea faptului că pârâtul recurent nu are calitatea de unitate deținătoare care ar putea fi obligată în temeiul Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul în natură și dată fiind situația juridică a imobilului, Înalta Curte a făcut aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând modificarea deciziei recurate și respingerea apelului declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei nr. 295 din data de 22 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. x/3/2007, a formulat cerere revizuire A., invocând motivele de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1, 5 și 6 din noul C. proc. civ., care corespund cu dispozițiile art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ. 1865, aceasta fiind legea aplicabilă în raport cu data începerii procesului, astfel cum s-a reținut în practicaua prezentei decizii.

În motivarea cererii de revizuire se arată că imobilul a fost preluat în mod abuziv pe temeiul Decretului nr. 111/19512 și trecut în patrimoniul Statului Român pe baza "cărții de judecată" nr. 560 din 19 martie 1952, document în posesia căruia revizuentul a intrat ca urmare a cererii din 19 iunie 2017 depusă la Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fiind eliberat cu adresa din data de 12 iulie 2017. Acest document dovedește faptul că terenul a intrat din 19 martie 1952 în patrimoniul Statului Român, situație juridică neschimbată, ceea ce impune necesitatea anulării deciziei civile nr. 295 din 22 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/3/2007, prin care s-a dispus respingerea apelului pe motivul că Municipiul București nu ar fi deținătorul imobilului revendicat.

În continuarea motivării cererii de revizuire, revizuentul face o prezentare a istoricului cauzei, reluând motivele din acțiunea introductivă și din cererea de apel, concluzionând că hotărârea supusă revizuirii a fost luată pe baza unor dovezi nelegale.

Examinând cu prioritate excepțiile privind tardivitatea și inadmisibilitatea cererii de revizuire, în raport cu fiecare dintre motivele de revizuire invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv de revizuire invocat de revizuent este întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere revizuirea dacă instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Toate cele trei ipoteze cuprinse în acest motiv de revizuire vizează nesocotirea principiului disponibilității procesuale.

Deși revizuentul indică în preambulul cererii de revizuire dispozițiile procedurale care reglementează acest motiv de revizuire în cadrul noului C. proc. civ., dispoziții care, așa cum s-a arătat, își găsesc corespondent în prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., această mențiune este pur formală, deoarece, din dezvoltarea motivelor de revizuire nu rezultă nicio critică ce ar fi de natură să poată fi încadrată în vreuna dintre cele trei ipoteze ale textului legal (extra petita, minus petita sau plus petita).

Pe de altă parte, termenul legal pentru exercitarea căii de atac a revizuirii întemeiată pe acest motiv este, potrivit art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., de o lună și începe să curgă de la data pronunțării hotărârii atacate.

În speță, decizia supusă revizuirii a fost pronunțată la data de 22 ianuarie 2010, iar cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 4 august 2017, fiind depășit termenul legal, ceea ce atrage respingerea ca tardivă a cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se constată că revizuentul are în vedere doar prima ipoteză a textului legal, respectiv situația în care s-au descoperit înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Nu rezultă din motivarea cererii de revizuire argumente care să poată face posibilă incidența tezei a doua a textului legal menționat, care se referă la situația în care s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Față de data la care revizuentul a intrat în posesia unei copii a înscrisului invocat, 12 iulie 2017, cererea de revizuire este formulată în termenul legal prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. (o lună de la data la care s-au descoperit înscrisurile care se invocă), însă cererea de revizuire întemeiată pe acest motiv nu îndeplinește cumulativ toate condițiile de admisibilitate specifice pentru acest motiv de revizuire.

Astfel, pentru a fi admisibil motivul de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. este necesar ca înscrisul să îndeplinească următoarele condiții: să fi existat la data judecății, dar să se fi descoperit după pronunțarea hotărârii atacate pe calea revizuirii; imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deținut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voința părții; să aibă caracter determinant, adică să fie apt a conduce la o altă soluție decât cea pronunțată.

A doua și a treia condiție nu sunt îndeplinite, ceea ce conduce la respingerea cererii de revizuire.

Astfel, în ceea ce privește condiția referitoare la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deținut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voința părții, se constată că revizuentul nu motivează de ce i-ar fi fost imposibil să obțină înscrisul pe baza unei cereri și să-l depună la dosar cu ocazia soluționării recursului.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară, nu constituie înscris nou în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. actul aflat într-o arhivă la care justițiabilul poate avea acces pe baza unei simple cereri, în afara cazului în care se face dovada că actul nu a putut fi prezentat din motive de forță majoră, ceea ce nu este cazul în speță. Nu poate fi reținută susținerea revizuentului în sensul că înscrisul ar fi fost reținut de pârât, câtă vreme originalul înscrisului se găsește la Arhivele Naționale, iar modalitatea în care revizuentul a obținut o copie a acestuia dovedește faptul că nu a existat o imposibilitate de prezentare a înscrisului în recurs.

Referitor la condiția caracterului determinat al înscrisului, se constată că, prin decizia supusă revizuirii, instanța de recurs nu a reținut că imobilul nu ar fi fost preluat de stat, ci că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul nu mai era deținut de pârâtul Municipiul București. Ca atare, înscrisul de care se prevalează revizuentul în susținerea cererii de revizuire, care face dovada preluării imobilul de către stat, nu are caracter determinant, deoarece acest înscris nu este de natură a justifica schimbarea soluției instanței de recurs.

În raport cu aceste considerente, constatând că revizuirea întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. este tardiv formulată, iar în privința motivului prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 295 din data de 22 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respinsă.

ÎNALTA CURTE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 295 din data de 22 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/3/2007.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2017.