ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4158/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 10 iulie 2008, reclamanții T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G. și B.A.G. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general, V.I.B. și M.V. pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în București, Calea D., sector 1 și a se dispune obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul menționat, compus din teren în suprafață de 300 m.p. și construcția compusă din subsol, parter, etaj, fiecare dintre pârâți corespunzător părții din imobil pe care îl deține, conform regulilor revendicării prin comparare de titluri.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) și art. 21 din Constituție, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 și 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. La data de 3 februarie 2009, pârâtul V.I.B. - moștenitor unic testamentar al lui F.M., a formulat cerere de chemare în garanție a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice și municipiului București, prin primarul general, pentru ca, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, aceștia să fie obligați la restituirea prețului achitat pentru construcție și terenul în litigiu, în sumă de 38.238.721 ROL, la valoarea actualizată conform expertizei, precum și la plata valorii actualizate a construcției și terenului, din care se va deduce prețul actualizat.

Prin sentința nr. 553 din 14 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea, ca inadmisibilă, precum și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut inadmisibilitatea referitor la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, față de dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 1/2009. În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității este întemeiată, față de dispozițiile art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 1/2009. În raport de soluția de respingere, ca inadmisibile, a capetelor principale de cerere, cererea de chemare în garanție a fost respinsă, ca rămasă fără obiect.

Prin decizia nr. 740/A din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 553/2009; a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, h otărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ. În speță, sentința civilă nr. 553 din 14 aprilie 2009, prin care acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, nu conține argumentele care au justificat adoptarea soluției, ci doar temeiurile de drept conform cărora au fost respinse, ca inadmisibile, ambele capete de cerere ale acțiunii, fiind astfel înfrânte dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. În acest sens, în considerente, asupra excepției inadmisibilității, instanța a reținut că temeiul de drept pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu este art. 2 lit. e) din Legea nr. 1/2009, iar temeiul de drept al excepției inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea este art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 1/2009. O atare motivare, echivalează cu inexistența motivării, care potrivit doctrinei și jurisprudenței atrage casarea hotărârii.

În cauza „Albina contra României” s-a constatat că art. 6 pct. 1 din Convenție „(…) implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a aprecia pertinența”, iar pe de altă parte, s-a reținut că „(…) reclamantul este îndreptățit să susțină că hotărârea curții de apel nu era suficient motivată și că cererea sa (…) nu a fost examinată în mod echitabil. În concluzie, art. 6.1 din Convenție a fost încălcat”. În consecință, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ. corelat cu art. 6.1. din Convenție, Curtea de Apel a admis apelul și a trimis cauza în vederea rejudecării la aceeași instanță, constatând nulitatea hotărârii atacate pentru lipsa motivării acesteia.

Apelul a fost admis și dintr-o altă perspectivă. S-a reținut încălcarea principiul contradictorialității, deoarece conform încheierii de dezbateri din data de 31 martie 2009, instanța a pus în discuție doar excepția inadmisibilității, invocată în răspunsul la întâmpinare, fără a pune în discuția părților excepțiile de inadmisibilitate ale celor două capete de cerere ale acțiunii prin raportare la temeiurile de drept reținute în considerentele hotărârii, iar în aceste condiții reclamanților li s-a produs o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca excepția inadmisibilității sub toate aspectele invocate să fie dezbătută în contradictoriu cu părțile din cauză.

Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâții V.I.B. și M.V., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Printr-o primă critică, pârâții au arătat că instanța de apel, în mod greșit s-a pronunțat asupra apelului formulat de reclamanți, în condițiile în care calea de atac a fost tardiv formulată. În susținere, s-a arătat că sentința apelată a fost comunicată reclamanților la domiciliul ales de aceștia, de altfel singurul domiciliu cunoscut al apelanților-reclamanți, la data de 6 iulie 2010, iar apelul a fost declarat la data de 14 octombrie 2010. Verificarea termenului în care a fost declarat apelul era o chestiune prealabilă, asupra căreia Curtea de Apel București trebuia să se aplece cu întâietate, în condițiile în care instanța a dat prevalență în soluționarea apelului, chestiunilor procedurale și având în vedere că vizează un aspect de ordin public.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâții au arătat că instanța de apel în mod greșit a admis apelul pentru motivul legat de lipsa argumentelor care au justificat adoptarea soluției de către instanța de fond. Din motivarea sentinței Tribunalului București se poate cu ușurință și fără echivoc desprinde care au fost considerentele avute în vedere de instanța de fond și care au dus în final, la soluția adoptată de aceasta. Instanța de apel putea să constate că modalitatea în care s-a efectuat motivarea sentinței tribunalului nu provoacă nicio vătămare apelanților, în condițiile în care aceștia au putut critica sub toate aspectele, în mod amplu și complet, această sentință.

Totodată, instanța de apel avea obligația să urmărească soluționarea cauzei având în vedere principiile instituite prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, respectiv de a asigura siguranța circuitului juridic al imobilelor, conform criteriilor trasate de această decizie - obligatorie în aplicarea sa pentru toate instanțele de judecată din România. Curtea de Apel nu a luat în considerare efectele pe care le produce decizia recurată față de modalitatea concretă de soluționare a cauzei, respectiv întoarcerea cauzei la instanța de fond pentru soluționarea acelorași excepții invocate de pârâți, excepții ce urmează a fi soluționate avându-se în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, în condițiile în care tribunalul a soluționat și motivat aceste aspecte.

Prin cea de-a treia critică, pârâții au arătat că nu este întemeiată nici motivarea instanței de apel privind încălcarea principiului contradictorialității. În motivarea recursului, s-a susținut și că, pentru o analiză completă asupra cauzei se impune analizarea aspectelor incidente ce decurg din decizia nr. 33/2008 cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Trebuie analizată și pasivitatea îndelungată a reclamanților, care s-au adresat instanței printr-o acțiune în revendicare împotriva pârâților după o perioadă foarte mare de la depunerea notificărilor.

În situația în care imobilul preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaș, rezolvarea acțiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001. Aceasta este și concluzia deciziei nr. 33/2008. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții. Se poate constata că, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Totodată, prin decizia nr. 33/2008 s-a reținut că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Potrivit jurisprudenței C.E.D.O., simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza „Poenaru contra României”). Concluzionând, recurenții-reclamanți au arătat că, față de argumentele prezentate, având în vedere situația de fapt și de drept din prezenta pricină, soluția justă ce se impune este cea dată de instanța de fond în hotărârea atacată de intimații-reclamanți.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed: Prin sentința nr. 553 din 14 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă, precum și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G. și B.A.G. Pârâții V.I.B. și M.V. au formulat întâmpinare, prin care au invocat apărări pe fondul cauzei, precum și excepția lipsei calității de mandatar a persoanei care a declarat apelul în cauză. Pârâții nu au invocat excepția tardivității declarării apelului nici prin întâmpinare și nici ulterior, pe parcursul soluționării pricinii în fața instanței de apel.

În această situație, excepția tardivității declarării apelului este formulată omisso medio prin motivele de recurs și nu poate fi primită. Așadar, neinvocând tardivitatea declarării apelului în fața Curții de Apel București, intimații-pârâți nu au deschisă calea de atac a recursului pentru a formula pentru prima dată această apărare direct în această fază procesuală. Intimații-pârâții aveau posibilitatea invocării excepției tardivității declarării apelului numai în faza soluționării acestei căi de atac, pentru ca instanța de apel să se poată pronunța asupra acestui aspect. Ulterior, instanța de recurs, fiind învestită cu soluționarea criticii privind tardivitatea declarării apelului, putea verifica legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel cu privire la această chestiune procedurală.

Referitor la criticile formulate de pârâții-recurenți cu privire la greșita admitere a apelului pentru nemotivarea sentinței și încălcarea principiul contradictorialității de către instanța de fond: Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin. În speță, instanța de apel în mod legal a reținut lipsa argumentelor care au justificat adoptarea soluției de către tribunal și încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Prevederile legale enunțate consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, potrivit căruia judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar acestor dispoziții legale, instanța de fond nu a motivat propriu-zis, cu claritate și pertinență soluția adoptată, nesocotind astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Tribunalul a făcut trimitere exclusiv la temeiurile de drept în considerarea cărora a reținut inadmisibilitatea acțiunii formulate de reclamanți, ceea ce este insuficient și echivalează cu lipsa motivării hotărârii. Drept urmare, se impunea soluția desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de trimitere să pronunțe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părților la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cât și posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.

Pe de altă parte, din încheierea de dezbateri de la 31 martie 2009 rezultă că instanța de fond a pus în discuția părților excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare. În considerentele sentinței nr. 553/2009, Tribunalul București a reținut că pârâții V.I.B. și M.V. au invocat prin întâmpinare, inadmisibilitatea capătului unu de cerere, arătând că acțiunile în constatare nu pot fi primite, cât timp partea poate cere realizarea dreptului. Însă, analizând excepția inadmisibilității, instanța de fond a respins acțiunea reclamanților, ca inadmisibilă, motivând soluția cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, în raport de dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 1/2009.

Asupra celui de-al doilea capăt de cerere privind revendicarea, tribunalul a reținut, de asemenea, că excepția inadmisibilității este întemeiată, față de dispozițiile art. 7 alin. (1 1 ) din Legea nr. 1/2009. Or, pentru asigurarea exigențelor impuse de art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanță, fără ca aceasta să facă obiectul unei dezbateri contradictorii, în care fiecare parte să aibă posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere. Drept urmare, în mod corect instanța de apel a reținut încălcarea de către prima instanță a principiului contradictorialității, ceea ce a produs o vătămare reclamanților în sensul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Și din această perspectivă s-a impus admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru rejudecare, soluție ce corespunde obligației de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității, față de împrejurarea că reclamanții nu au avut efectiv posibilitatea de a combate și de a-și formula un punct de vedere în apărare cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, astfel cum aceasta a fost avută în vedere de prima instanță la pronunțarea sentinței. În motivarea recursului, pârâții au invocat și nesoluționarea cauzei având în vedere principiile instituite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și critici pe fondul cauzei.

Toate aceste aspecte nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece exced soluției pronunțate de Curtea de Apel, care nu a soluționat fondul pricinii deduse judecății. Față de considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii și astfel, nu sunt întrunite cerințele motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților urmând a fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții V.I.B. și M.V. împotriva deciziei nr. 740/A din data de 7 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2013.