ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4158/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4158/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 10 iulie 2008, reclamanții T.S., B.L.,

B.M., B.R., B.D.G. și B.A.G. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București,

prin primarul general, V.I.B. și M.V. pentru a se constata nevalabilitatea titlului

statului de preluare a imobilului situat în București, Calea D., sector 1 și a se

dispune obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul

menționat, compus din teren în suprafață de 300 m.p. și construcția compusă din

subsol, parter, etaj, fiecare dintre pârâți corespunzător părții din imobil pe care

îl deține, conform regulilor revendicării prin comparare de titluri.

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) și art. 21 din Constituție, art. 6 din Legea

nr. 213/1998, art. 480 și 481 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

La data de 3

februarie 2009, pârâtul V.I.B. - moștenitor unic testamentar al lui F.M., a formulat

cerere de chemare în garanție a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și municipiului București, prin primarul general, pentru ca, în ipoteza admiterii

acțiunii în revendicare, aceștia să fie obligați la restituirea prețului achitat

pentru construcție și terenul în litigiu, în sumă de 38.238.721 ROL, la valoarea

actualizată conform expertizei, precum și la plata valorii actualizate a construcției

și terenului, din care se va deduce prețul actualizat.

Prin sentința nr. 553

din 14 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea, ca inadmisibilă, precum și cererea

de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut inadmisibilitatea referitor la capătul de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului, față de dispozițiile art. 2 lit.

e) din Legea nr. 1/2009.

În ceea ce privește capătul

de cerere privind revendicarea, tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității

este întemeiată, față de dispozițiile art. 7 alin. (1

1

) din Legea

nr. 1/2009.

În raport de soluția de

respingere, ca inadmisibile, a capetelor principale de cerere, cererea de chemare

în garanție a fost respinsă, ca rămasă fără obiect.

Prin decizia nr. 740/A

din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 553/2009; a desființat sentința apelată

și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că, h

otărârea trebuie să cuprindă, ca o garanție a

caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare

al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, conform art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

În speță, sentința civilă

nr. 553 din 14 aprilie 2009, prin care acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă,

nu conține argumentele care au justificat adoptarea soluției, ci doar temeiurile

de drept conform cărora au fost respinse, ca inadmisibile, ambele capete de cerere

ale acțiunii, fiind astfel înfrânte dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, în considerente,

asupra excepției inadmisibilității, instanța a reținut că temeiul de drept pe capătul

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului

în litigiu este art. 2 lit. e) din Legea nr. 1/2009, iar temeiul de drept al excepției

inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea este art. 7 alin. (1

1

)

din Legea nr. 1/2009.

O atare motivare, echivalează

cu inexistența motivării, care potrivit doctrinei și jurisprudenței atrage casarea

hotărârii.

În cauza „Albina contra

României” s-a constatat că art. 6 pct. 1 din Convenție „(…) implică mai ales în

sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor

și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a aprecia pertinența”,

iar pe de altă parte, s-a reținut că „(…) reclamantul este îndreptățit să susțină

că hotărârea curții de apel nu era suficient motivată și că cererea sa (…) nu a

fost examinată în mod echitabil. În concluzie, art. 6.1 din Convenție a fost încălcat”.

În consecință, conform

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. corelat cu art. 6.1. din Convenție, Curtea de Apel

a admis apelul și a trimis cauza în vederea rejudecării la aceeași instanță, constatând

nulitatea hotărârii atacate pentru lipsa motivării acesteia.

Apelul a fost admis și

dintr-o altă perspectivă.

S-a reținut încălcarea

principiul contradictorialității, deoarece conform încheierii de dezbateri din data

de 31 martie 2009, instanța a pus în discuție doar excepția inadmisibilității, invocată

în răspunsul la întâmpinare, fără a pune în discuția părților excepțiile de inadmisibilitate

ale celor două capete de cerere ale acțiunii prin raportare la temeiurile de drept

reținute în considerentele hotărârii, iar în aceste condiții reclamanților li s-a

produs o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ce nu poate fi înlăturată

decât prin desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare,

pentru ca excepția inadmisibilității sub toate aspectele invocate să fie dezbătută

în contradictoriu cu părțile din cauză.

Împotriva acestei decizii

au exercitat calea de atac a recursului pârâții V.I.B. și M.V., în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică,

pârâții au arătat că instanța de apel, în mod greșit s-a pronunțat asupra apelului

formulat de reclamanți, în condițiile în care calea de atac a fost tardiv formulată.

În susținere, s-a arătat

că sentința apelată a fost comunicată reclamanților la domiciliul ales de aceștia,

de altfel singurul domiciliu cunoscut al apelanților-reclamanți, la data de 6

iulie 2010, iar apelul a fost declarat la data de 14 octombrie 2010.

Verificarea termenului

în care a fost declarat apelul era o chestiune prealabilă, asupra căreia Curtea

de Apel București trebuia să se aplece cu întâietate, în condițiile în care instanța

a dat prevalență în soluționarea apelului, chestiunilor procedurale și având în

vedere că vizează un aspect de ordin public.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, pârâții au arătat că instanța de apel în mod greșit a admis apelul

pentru motivul legat de lipsa argumentelor care au justificat adoptarea soluției

de către instanța de fond.

Din motivarea sentinței

Tribunalului București se poate cu ușurință și fără echivoc desprinde care au fost

considerentele avute în vedere de instanța de fond și care au dus în final, la soluția

adoptată de aceasta.

Instanța de apel putea

să constate că modalitatea în care s-a efectuat motivarea sentinței tribunalului

nu provoacă nicio vătămare apelanților, în condițiile în care aceștia au putut critica

sub toate aspectele, în mod amplu și complet, această sentință.

Totodată, instanța de

apel avea obligația să urmărească soluționarea cauzei având în vedere principiile

instituite prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, respectiv

de a asigura siguranța circuitului juridic al imobilelor, conform criteriilor trasate

de această decizie - obligatorie în aplicarea sa pentru toate instanțele de judecată

din România. Curtea de Apel nu a luat în considerare efectele pe care le produce

decizia recurată față de modalitatea concretă de soluționare a cauzei, respectiv

întoarcerea cauzei la instanța de fond pentru soluționarea acelorași excepții invocate

de pârâți, excepții ce urmează a fi soluționate avându-se în vedere decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, în condițiile în care tribunalul a soluționat

și motivat aceste aspecte.

Prin cea de-a treia critică,

pârâții au arătat că nu este întemeiată nici motivarea instanței de apel privind

încălcarea principiului contradictorialității.

În motivarea recursului,

s-a susținut și că, pentru o analiză completă asupra cauzei se impune analizarea

aspectelor incidente ce decurg din decizia nr. 33/2008 cu privire la acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Trebuie analizată și pasivitatea

îndelungată a reclamanților, care s-au adresat instanței printr-o acțiune în revendicare

împotriva pârâților după o perioadă foarte mare de la depunerea notificărilor.

În situația în care imobilul

preluat de stat a fost înstrăinat fostului chiriaș, rezolvarea acțiunii formulate

împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozițiilor dreptului

comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor

Legii nr. 10/2001. Aceasta este și concluzia deciziei nr. 33/2008.

Potrivit jurisprudenței

C.E.D.O., cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un

anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.

Se poate constata că,

prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative

de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul

acestei proceduri.

Totodată, prin decizia

nr. 33/2008 s-a reținut că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare

de drept comun formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu aduce atingere

nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., care garantează protecția

unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime

cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Potrivit jurisprudenței

C.E.D.O., simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici

un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza „Poenaru contra României”).

Concluzionând, recurenții-reclamanți

au arătat că, față de argumentele prezentate, având în vedere situația de fapt și

de drept din prezenta pricină, soluția justă ce se impune este cea dată de instanța

de fond în hotărârea atacată de intimații-reclamanți.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Prin

sentința nr. 553 din 14

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității

acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca inadmisibilă, precum

și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel

reclamanții T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G. și B.A.G.

Pârâții V.I.B. și M.V.

au formulat întâmpinare, prin care au invocat apărări pe fondul cauzei, precum și

excepția lipsei calității de mandatar a persoanei care a declarat apelul în cauză.

Pârâții nu au invocat

excepția tardivității declarării apelului nici prin întâmpinare și nici ulterior,

pe parcursul soluționării pricinii în fața instanței de apel.

În această situație, excepția

tardivității declarării apelului este formulată omisso medio prin motivele de recurs

și nu poate fi primită.

Așadar, neinvocând tardivitatea

declarării apelului în fața Curții de Apel București, intimații-pârâți nu au deschisă

calea de atac a recursului pentru a formula pentru prima dată această apărare direct

în această fază procesuală.

Intimații-pârâții aveau

posibilitatea invocării excepției tardivității declarării apelului numai în faza

soluționării acestei căi de atac, pentru ca instanța de apel să se poată pronunța

asupra acestui aspect.

Ulterior, instanța de

recurs, fiind învestită cu soluționarea criticii privind tardivitatea declarării

apelului, putea verifica legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel cu

privire la această chestiune procedurală.

Referitor la criticile

formulate de pârâții-recurenți cu privire la greșita admitere a apelului pentru

nemotivarea sentinței și încălcarea principiul contradictorialității de către instanța

de fond:

Motivarea hotărârii înseamnă

că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept

care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care

o susțin.

În speță, instanța de

apel în mod legal a reținut lipsa argumentelor care au justificat adoptarea soluției

de către tribunal și încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Prevederile legale enunțate

consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, potrivit căruia judecătorii

sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul

cărora și-au format convingerea și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar acestor dispoziții

legale, instanța de fond nu a motivat propriu-zis, cu claritate și pertinență soluția

adoptată, nesocotind astfel prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Tribunalul

a făcut trimitere exclusiv la temeiurile de drept în considerarea cărora a reținut

inadmisibilitatea acțiunii formulate de reclamanți, ceea ce este insuficient și

echivalează cu lipsa motivării hotărârii.

Drept urmare, se impunea

soluția desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru

ca instanța de trimitere să pronunțe o hotărâre care să respecte prevederile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părților

la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cât și posibilitatea

exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.

Pe de altă parte, din

încheierea de dezbateri de la 31 martie 2009 rezultă că instanța de fond a pus în

discuția părților excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare.

În considerentele sentinței

nr. 553/2009, Tribunalul București a reținut că pârâții V.I.B. și M.V. au invocat

prin întâmpinare, inadmisibilitatea capătului unu de cerere, arătând că acțiunile

în constatare nu pot fi primite, cât timp partea poate cere realizarea dreptului.

Însă, analizând excepția

inadmisibilității, instanța de fond a respins acțiunea reclamanților, ca inadmisibilă,

motivând soluția cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu, în raport de dispozițiile art. 2

lit. e) din Legea nr. 1/2009. Asupra celui de-al doilea capăt de cerere privind

revendicarea, tribunalul a reținut, de asemenea, că excepția inadmisibilității este

întemeiată, față de dispozițiile art. 7 alin. (1

1

)

din Legea

nr. 1/2009.

Or, pentru asigurarea

exigențelor impuse de art. 6 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil,

nicio măsură nu poate fi dispusă de instanță, fără ca aceasta să facă obiectul unei

dezbateri contradictorii, în care fiecare parte să aibă posibilitatea de a-și exprima

punctul de vedere.

Drept urmare, în mod corect

instanța de apel a reținut încălcarea de către prima instanță a principiului contradictorialității,

ceea ce a produs o vătămare reclamanților în sensul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Și din această perspectivă

s-a impus admiterea apelului, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei

pentru rejudecare, soluție ce corespunde obligației de a se respecta principiile

ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității,

față de împrejurarea că reclamanții nu au avut efectiv posibilitatea de a combate

și de a-și formula un punct de vedere în apărare cu privire la excepția inadmisibilității

acțiunii, astfel cum aceasta a fost avută în vedere de prima instanță la pronunțarea

sentinței.

În motivarea recursului,

pârâții au invocat și nesoluționarea cauzei având în vedere principiile instituite

prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, precum și critici pe fondul cauzei.

Toate aceste aspecte nu

pot fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece exced soluției pronunțate de

Curtea de Apel, care nu a soluționat fondul pricinii deduse judecății.

Față de considerentele

reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă

a legii și astfel, nu sunt întrunite cerințele motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâților urmând a fi respins, ca nefondat, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții

V.I.B. și M.V. împotriva deciziei nr. 740/A din data de 7 decembrie 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie

2013.