ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelului formulat de revizuentul A., în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 8/F din 22 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul - condamnat A. împotriva Sentinței penale nr. 383 din 19 decembrie 2014, definitivă prin Decizia penală nr. 342/A din 07 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că la data de 23 noiembrie 2017, a fost înregistrată cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat A. În motivarea scrisă și orală a cererii, revizuentul condamnat a invocat dispozițiile art. 453 lit. a) C. proc. pen., prevalându-se sub aspectul faptelor și împrejurărilor noi de Decizia Curții Constituționale nr. 566 din 27 octombrie 2005, conform căreia nu poate fi confundată infracțiunea de înșelăciune cu neexecutarea unei obligații contractuale, coroborat cu împrejurarea că cererea de începere a executării silite a fost redactată de avocata B.

A fost atașat Dosarul nr. x/2/2013, care conține sentința și decizia solicitate a fi revizuite.

Analizând cererea sub aspectul admisibilității în principiu, curtea de apel a constatat că motivele învederate de revizuentul condamnat, nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea, respectiv nu atrag incidența dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nefiind îndeplinite exigențele acestuia, sub cele 3 condiționări, în sensul că faptele sau împrejurările invocate trebuie să fie noi, complet necunoscute instanțelor care au soluționat pe fond cauza, acestea să fie apte să conducă singure sau prin coroborarea cu alte probe la dovedirea netemeinicie hotărârii și să fie cerute exclusiv în favoarea persoanei condamnate.

De asemenea, s-a reținut că în doctrină și jurisprudență există consens în sensul că probele trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute (N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voI. II, 1998, p.343), adică "probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de încetare a procesului penal sau de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei" [Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 953/2011 (www.scj.ro)].

Așadar, instanța a constatat că nu se poate ajunge, pe calea revizuirii, la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză sau la suplimentarea probațiunii, pe aspecte de fapt avute în vedere de instanța sau instanțele care au judecat cauza. În acest sens, s-a menționat că legea se referă la situații noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanței de fond, și nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere și verificate.

Prin urmare, s-a reținut că, pentru a fi incident cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că acestea nu au putut fi cunoscute de instanță, indiferent de motiv, iar descoperirea lor ulterioară și invocarea pe calea revizuirii au drept scop evidențierea unor erori de fapt, produse în judecata inițială din cauza necunoașterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situație să conducă la anularea hotărârii contrare legii.

De asemenea, s-a reținut că, în deplină concordanță cu dispozițiile procesual penale române, sunt și prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "este posibilă redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată". În nici un caz însă revizuire nu poate fi tratată ca un apel deghizat, urmărindu-se de fapt substituirea unei analize (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 7249 din 13 decembrie 2006).

Ca atare, exemplele expuse conturează, în opinia instanței de fond, concluzia potrivit căreia doctrina și jurisprudența sunt unanime în a considera că, în sensul legii, prin probe noi necunoscute instanței se înțelege acele fapte sau împrejurări care au fost cu totul străine dosarului cauzei și pe care instanța nu le-a sesizat sub nicio formă.

Or, curtea de apel a constatat că motivele învederate de revizuentul condamnat A. nu pot fi apreciate ca fiind "împrejurări noi", necunoscute instanțelor învestite cu soluționarea fondului din moment ce acestea sunt identice cu cele susținute de avocatul condamnatului și de acesta, personal, în fața completelor de la Înalta Curte de Casație și Justiție învestite cu judecarea Dosarului nr. x/2/2013.

Împotriva Sentinței nr. 8/F din 22 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, a formulat apel revizuentul A., motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri.

În notele scrise depuse la prezentul termen de judecată, apelantul revizuent A. a susținut, în esență, că nici instanța de fond, nici cea de apel nu au analizat înscrisurile din dosar, ceea ce echivalează cu o lipsă de pronunțare asupra mijloacelor de probă, pe care, de altfel, nu le-au avut în vedere. În acest sens, a precizat că instanța de fond nu a observat că cererea cu privire la începerea executării silite a fost redactată, semnată și depusă de avocatul B., care a reprezentat cabinetul de avocatură al revizuentului în fața executorului judecătoresc C.. De asemenea, a menționat că în cele două hotărâri judecătorești s-a reținut că afirmațiile mincinoase cuprinse în cererea de începere a executării silite i-ar fi aparținut. Totodată, a susținut că nu afirmațiile din cerere au determinat executorul să dispună începerea executării silite, ci înscrisurile din care se constata ca certă, lichidă și exigibilă o creanță născută dintr-un contract de asistență juridică învestit de către Judecătoria Sectorului 5 București cu formulă executorie. Or, în opinia apelantului revizuent, aceste înscrisuri, respectiv cererea adresată executorului judecătoresc de către avocat și împuternicirea avocațială care stabilea obiectul contractului (redactare, semnare, forme de executare), deși existente la dosarul cauzei, nu au fost analizate, nu au fost evaluate ca mijloace de probă.

În plus, s-a susținut că avocatul B., care avea obligația de a-l asista și a-l reprezenta pe apelant la formele de executare în fața Biroului de Executori Judecătorești D. și E., a reluat motivele cuprinse în cererea adresată Judecătoriei Sectorului 5 București, așa încât afirmația constatată ca fiind mincinoasă nu i-a aparținut apelantului.

Așadar, apelantul a subliniat că împrejurarea nouă care lipsește de orice temeinicie hotărârile celor două instanțe rezultă din mijloacele de probă regăsite la dosarul cauzei. De asemenea, a apreciat că înscrisurile prezentate pot constitui împrejurări noi atâta timp cât acestea nu au făcut obiectul unei analize a judecătorilor cauzei și duc în mod evident la o soluție de achitare. În acest sens, a precizat că lipsa de apreciere în considerentele hotărârilor a unor mijloace de probă, omisiunea analizării acestora, echivalează cu împrejurări noi ce nu au fost cunoscute, fapte noi, probe noi, chiar dacă acestea au existat în materialitatea lor la dosarul cauzei.

Totodată, apelantul revizuent a susținut că acuzația, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, nu prezintă identitate cu situația reținută de instanțe, care au constatat că a fost prelungit tacit contractul de asistență juridică, dar că revizuentul nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale.

Astfel, apelantul a precizat că, la data de 18 iunie 2008, a fost semnat contractul de asistență juridică cu avocatul B., avocatul care urma să îl reprezinte în fața Biroului de Executori Judecătorești D. și E. pentru punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de contractul de asistență juridică învestit cu formulă executorie de către Judecătoria Sectorului 5 la data de 19 mai 2008. Dreptul cabinetului de avocat s-a născut, așadar, dintr-un contract de asistență juridică ce nu a fost desființat nici de către instanțele penale, nici de cele civile. De altfel, Ministerul Public sau instanțele penale nu puteau ancheta oportunitatea unui contract încheiat în temeiul Legii nr. 51/1995, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor contractuale este de competența instanțelor civile.

Față de cele expuse, apelantul revizuent A. a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii în principiu a cererii de revizuire și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru a judeca cauza potrivit regulilor privind judecata în primă instanță.

Analizând apelul declarat de revizuentul A., prin prisma motivelor invocate, în raport de dispozițiile art. 459 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prioritar, Înalta Curte subliniază că judecarea prezentului apel se realizează din perspectiva soluției pronunțate prin sentința atacată, fiind vorba despre soluționarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă ca inadmisibilă, și nu de soluționarea fondului cauzei.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 459 C. proc. pen., revizuirea este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii. Prin urmare, în această etapă procesuală, instanța se limitează la verificarea cererii de revizuire sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare. În cadrul acestei analize trebuie să se verifice, potrivit art. 459 alin. (3) C. proc. pen., dacă: a) cererea a fost formulată în termen și de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 C. proc. pen.; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3) C. proc. pen.; c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit art. 456 alin. (4) C. proc. pen.

Verificând, din această perspectivă, susținerile apelantului revizuent, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., întrucât împrejurările invocate de A. nu conduc la stabilirea existenței unor temeiuri legale care să permită revizuirea, neavând aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunțate.

Astfel, conform dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) Cod procedură penal, revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.

Referitor la dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în jurisprudența Înaltei Curți s-a reținut că "revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiționată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal". De asemenea, în ceea ce privește expresia "fapte sau împrejurări" s-a statuat că "semnifică probe propriu-zise, adică elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare, situație, stare, care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare" (Decizia nr. 249/A din 30 iunie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/59/2017).

Raportând aceste argumente de principiu la cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că împrejurările invocate de către revizuent nu au caracter de noutate, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constituind apărări care au fost susținute, prin trimitere la mijloacele de probă deja existente la dosar, cu ocazia judecării fondului cauzei, mai precis, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, la soluționarea apelului declarat împotriva sentinței de condamnare.

Astfel, se observă că apelantul revizuent a invocat împrejurarea că cererea de executare silită din 19 iunie 2008 nu a fost formulată de acesta, ci de apărătorul său ales, avocat B., în susținerea căreia a depus, la prezentul termen, împuternicirea avocațială nr. 87554 din 18 iunie 2008.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că argumentele invocate de revizuent în prezenta cerere au fost susținute și în Dosarul nr. x/2/2013, la termenul din 23 septembrie 2015, când au fost dezbătute apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de inculpatul A. și de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței penale nr. 383 din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția I penală, (încheierea din 23 septembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

De asemenea, se constată că, atât Curtea de Apel București, în Sentința penală nr. 383 din 19 decembrie 2014, cât și Înalta Curte, în Decizia nr. 342/A din 07 octombrie 2015, au analizat probele referitoare la demersurile inculpatului A. privind învestirea cu formulă executorie a contractului de asistență juridică, inclusiv cererea de executare silită din 19 iunie 2008, la care s-a făcut referire, în mod expres, în ambele hotărâri. Astfel, s-a reținut că inculpatul a continuat demersurile în vederea obținerii sumei de bani menționată ca onorariu în contractul de asistență juridică, solicitând Judecătoriei Sector 5 București, la data de 19 mai 2008, învestirea cu formulă executorie a contractului de asistență juridică (depunând, în acest sens, exemplarul aflat în posesia sa, cuprinzând și mențiunea suplimentară privind limita minimă de 400.000 euro), iar ulterior admiterii cererii, s-a adresat biroului executorului judecătoresc C., la data de 19 iunie 2008, formulând cerere de executare silită împotriva persoanei vătămate (în cuprinsul cererii, susținându-se, în mod nereal, că inculpatul a asistat la negocierile purtate de către SC F. SRL și invocându-se în susținerea acestei afirmații antecontractul de vânzare-cumpărare și contractul din data de 09 aprilie 2008) și solicitând executarea silită prin raportare la procentul de 2% din valoarea vânzării.

Prin urmare, instanțele care au dispus condamnarea apelantului revizuent A. au avut cunoștință despre cererea de executare silită din 19 iunie 2008, document care se află la dosar (aspect, de altfel, necontestat de revizuent), pe care au analizat-o, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Or, cererea de executare silită din 19 iunie 2008 este semnată și stampilată de avocatul B., așa încât, nu se poate susține că instanțele care au analizat respectivul document, nu au avut cunoștință de această împrejurare. Ca atare, cererea din 19 iunie 2008 nu poate fi considerată un mijloc de probă care să dovedească o împrejurare nouă, care să nu fi fost cunoscută la soluționarea cauzei.

Nici împuternicirea avocațială nr. 87554 din 18 iunie 2008, depusă la acest termen de judecată, nu dovedește o faptă sau o împrejurare nouă în accepțiunea art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în condițiile în care face dovada aceluiași fapt, respectiv că avocatul B. a semnat, în calitate de reprezentant al lui A., cererea de executare silită din 19 iunie 2008 (cerere care, așa cum s-a menționat anterior, a fost analizată de instanțe). În concluziile scrise, apelantul revizuent a susținut că avocatul B. avea obligația de a-l asista și a-l reprezenta la formele de executare în fața Biroului de Executori Judecătorești D. și E., iar în ultimul cuvânt a susținut că împuternicirea avocațială a fost emisă în baza unui contract de asistență juridică. Împuternicirea avocațială nr. 87554 din 18 iunie 2008 face dovada mandatului avut de avocată, împrejurare care, de altfel, a fost relevată anterior, în cursul procesului, chiar de martora B., care, în declarația din 23 mai 2013, a arătat că a acționat în calitate de reprezentant al revizuentului, cu care încheiase un contract de asistență juridică. Așadar, prin invocarea acestui înscris (împuternicirea avocațială nr. 87554 din 18 iunie 2008), se urmărește, în realitate, repunerea în discuție a unor fapte și împrejurări cunoscute de instanțele care au dispus condamnarea, respectiv reinterpretarea probatoriului. Or, în calea extraordinară de atac a revizuirii nu se poate reinterpreta probatoriul administrat în cauză sau suplimenta probațiunea pe aspectele de fapt avute în vedere de instanțele care au judecat cauza. De asemenea, nu pot fi considerate probe noi, în sensul cerut de lege, dovezile care aduc numai un surplus de argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate. În acest sens, în jurisprudența Înaltei Curți s-a statuat că "legea se referă la situații de fapt noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanței de fond, și nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere și verificate. (...) Faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă (...) fiind inadmisibil ca pe calea extraordinară a revizuirii să se obțină o prelungire a probațiunii pentru fapte și împrejurări cunoscute și verificate de instanța care a soluționat cauza. (Decizia nr. 96 din 13 ianuarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/109/2013).

Totodată, Înalta Curte constată că în concluziile scrise, ca și cu ocazia dezbaterilor, apelantul revizuent a susținut în mod constant că înscrisurile la care a făcut referire s-au aflat la dosar, însă nu au fost avute în vedere de instanțe. Or, așa cum s-a menționat anterior, nemulțumirea revizuentului în ceea ce privește modul în care au fost interpretate și coroborate probele nu poate fi cenzurată în cadrul revizuirii, ce constituie o cale extraordinară de atac.

Referitor la celelalte susțineri ale apelantului revizuent (prelungirea tacită a contractului de asistență juridică încheiat cu persoana vătămată; reluarea, în cererea de executare silită din 19 iunie 2008 a motivelor cuprinse în cererea adresată Judecătoriei Sectorului 5 București; împrejurarea că acuzația, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, nu prezintă identitate cu situația reținută de instanțe; faptul că nu a fost desființat de instanțele penale sau civile contractul de asistență juridică în baza căruia a solicitat executarea silită), Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu cazului de revizuire invocat, sau vreunuia dintre celelalte motive expres prevăzute de lege. În realitate, apelantul revizuent solicită o rejudecare a cauzei, respectiv să se dea o interpretare diferită (favorabilă pentru revizuent), situației de fapt deja cunoscută de instanțele care au soluționat cauza. Or, invocarea unor argumente care tind la repunerea în discuție a caracterului penal al faptelor, a conținutului lor constitutiv ori a însăși existenței infracțiunii definitiv judecate, au ca scop valorificarea unui alt punct de vedere asupra fondului cauzei, ceea ce este inadmisibil în această cale extraordinară de atac.

În ce privește invocarea Deciziei nr. 566 din 27 octombrie 2005 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că deciziile Curții Constituționale statuează în drept, așa încât nu pot constitui fapte sau împrejurări de tipul celor prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Aceste decizii pot fi invocate ca motiv de revizuire doar în situația și cu îndeplinirea condițiilor prev. de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ceea ce nu este cazul în speță.

Față de aceste considerente, având în vedere că înscrisurile invocate de revizuentul A. nu fac dovada existenței unor fapte sau împrejurări noi, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinței nr. 8/F din 22 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017 al Curții de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul revizuent la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinței nr. 8/F din 22 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017 al Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 100 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 20 martie 2018.

Procesat de GGC - GV