ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4013/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanții A. ș.a.- prin avocat B., au solicitat instanței anularea totală a Ordinului Ministrului Transporturilor nr. x/2013, împreună cu anexele ce îl însoțesc, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial, precum și taxa judiciară de timbru.

Prin sentința nr. 78/CA/2014 - PI din 15 aprilie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., HHH., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., Știubea Dorel, UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor și, în consecință,

- a anulat dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii, dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. b) și ale art. 19 din Anexa 1 la Ordinul nr. 733/2013, emis de Ministerul Transporturilor;

- a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate;

- a obligat pârâtul la plata sumei de câte 180 RON în favoarea fiecărui reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În susținerea recursului, recurentul invocă motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, susținând că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul arată că prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile Ordonanței Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, precum și cele ale O.U.G. nr. 105/2002 privind circulația pe drumurile publice, coroborate cu cele ale Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 82/2013 și ale Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 268/2010, reținând faptul că dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii, art. 6 alin. (3) lit. b) și ale art. 19 din Anexa nr. 1 - Norme privind autorizarea școlilor de conducere și a instructorilor auto, aprobate prin O.M.T. nr. 733/2013, sunt nelegale și în consecință trebuie anulate.

Mai arată recurentul că Ministerul Transporturilor a emis ordinul contestat în temeiul atribuțiilor acestuia de autoritate de reglementare în domeniul transporturilor rutiere, conferite de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, coroborate cu prevederile articolelor 62, 63 și 64 din același act normativ, precum și cu cele art. 4 alin. (4) pct. 55 din H.G. nr. 24/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului.

Subliniază recurentul că instanța de fond a omis faptul că scopul primordial al noilor reglementări cuprinse în ordinul atacat este tocmai acela de a asigura o pregătire completă în același cadru instituțional a cursanților, atât în ceea ce privește componenta practică, cât și componenta teoretică, astfel că impunerea unor condiții de autorizare pentru instructorii auto, similare cu cele necesare pentru școlile de șoferi, apare ca absolut necesară și logică.

Se mai arată în motivele de recurs că prin modul de redactare al art. 62 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011 și al celorlalte dispoziții ale actului normativ, legiuitorul a lăsat stabilirea condițiilor de autorizare în sarcina autorității competente, în speță Ministerului Transporturilor, precum și faptul că, în cauză, prima instanță, prin interpretarea greșită a normelor de drept material, a omis cu desăvârșire faptul că prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Anexa 1 la Ordin au un caracter general și că nu întâmplător acestea se regăsesc în Capitolul I - Dispoziții Generale din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733/2013 și că prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733/2013 reglementează în fapt condițiile de acordare a autorizațiilor și, ca urmare, pentru aceste considerente, aceste dispoziții se regăsesc în cuprinsul Capitolului II din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733/2013.

În opinia recurentului, instanța a apreciat în mod greșit faptul că dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii) din Anexa nr. 1 la O.M.T. nr. 733/2013, referitoare la dotarea vehiculelor utilizate la pregătirea practică cu un sistem tehnic de monitorizare audio video, precum și cu un sistem de poziționare globală - GPS, sunt nelegale și nu se justifică față de legislația în vigoare.

Arată recurentul că instanța primului grad de jurisdicție a mai reținut în mod eronat ca nelegale și dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. b) din Anexa nr. 1 la O.M.T. nr. 733/2013, referitoare la deținerea de către instructorii auto în proprietate, cu contract de închiriere sau cu contract de comodat de spații adecvate procesului de învățământ, care îndeplinesc condițiile minime prevăzute în Anexa nr. 2 la Norme, folosite numai în scop didactic și care nu au avut prin construcție destinație inițială de locuință, situate în blocuri cu mai multe etaje.

Apreciază recurentul că instanța primului grad de jurisdicție a făcut o interpretare eronată a legii susținând faptul că cerințele enumerate mai sus nu sunt justificate prin prisma faptului că legislația aplicabilă, respectiv O.G. nr. 27/2011, nu conțin prevederi în acest sens.

Astfel, recurentul arată faptul că la art. 62 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011 se prevede că autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto se face în condițiile stabilite de către autoritatea competentă prin norme, iar din acest text se deduce în mod evident faptul că legiuitorul a lăsat la latitudinea autorității competente, în speță Ministerul Transporturilor, modul și condițiile de autorizare a școlilor de conducători auto și a instructorilor auto. Subliniază recurentul că, în situația în care legiuitorul ar fi avut intenția de a stabili condiții speciale și detaliate pentru autorizarea entităților implicate în procesul de pregătire a persoanelor în vederea obținerii permiselor de conducere, atunci acestea ar fi fost incluse în O.G. nr. 27/2011 sau în alt act normativ cu putere de lege. Or, nici în textul O.G. nr. 27/2011 și nici în cel al O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, sau al O.M.A.I. nr. 268/2010, modificat prin O.M.A.I. nr. 82/2013, deși aceste ultime trei acte normative nu sunt incidente raportului juridic dedus judecății, nu există nici un fel de condiții speciale în ceea ce privește condițiile tehnice sau spațiile destinate procesului de învățământ. Altfel spus, legiuitorul, prin modul de redactare al art. 62 alin. (2) din O.G. nr. 27/2011, ca și al celorlalte dispoziții ale actului normativ menționat, a lăsat stabilirea condițiilor de autorizare în sarcina autorității competente, în speță Ministerul Transporturilor.

Se mai arată în motivele de recurs că instanța de fond se contrazice pe sine și invocă în susținerea nelegalității art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii) din Anexa nr. 1 la O.M.T. nr. 733/2013, dispozițiile din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, ale O.M.A.I nr. 268/2010 și cele ale O.M.A.I. nr. 82/2013, cu toate că în cuprinsul motivării sentinței civile recurate afirmă că aplicabile în speță sunt dispozițiile O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, iar aparentul conflict între normele O.G. 27/2011 și cele ale O.U.G. nr. 195/2002 se soluționează în favoarea normelor speciale mai noi, respectiv ale O.G. nr. 27/2011.

Recurentul arată, referitor la termenul de 6 luni acordat pentru autorizarea în noile condiții, prevăzut la art. 19 din Anexa nr. 1 la O.M.T. nr. 733/2013, că instanța de fond a susținut în mod greșit, pe baza unor motive străine de natura cauzei și cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.), faptul că prin aceasta s-ar încălca principiul neretroactivității legii.

Subliniază recurentul că instanța de fond a omis faptul esențial potrivit căruia scopul primordial al noilor reglementări cuprinse în ordinul atacat este tocmai acela de a asigura o pregătire completă în același cadru instituțional a cursanților, atât în ceea ce privește componenta practică, cât și componenta teoretică, cât și de a da prevalență siguranței rutiere și de a crește nivelul de pregătire a cursanților dincolo de orice alte interese, astfel că impunerea unor noi condiții de autorizare într-un termen rezonabil pentru toate entitățile angajate în activitatea de instruire practică și teoretică apare ca absolut necesară și logică.

Recurentul apreciază că toate problemele reținute de către instanța de fond cu privire la dotarea autovehiculelor, la spațiile destinate procesului de învățământ, precum și la termenul de autorizare în noile condiții, se circumscriu oportunității, iar nu legalității și, ca urmare, exced cadrului procesual din speță, drept pentru care instanța învestită cu cererea de anulare a O.M.T. nr. x/2013 nu se putea pronunța asupra acestora.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței nr. 78/CA/2014 - PI din 15 aprilie 2014.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 mai 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din 14 octombrie 2015, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul Ministerul Transporturilor ca fiind admisibil în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

La data de 11 noiembrie 2015, în interesul recurentului Ministerul Transporturilor și în baza prevederilor art. 61 - 63, coroborat cu art. 148 C. proc. civ. republicat, a formulat cerere de intervenție accesorie GGG., reprezentativă pentru sectorul de activitate "transporturi rutiere", respectiv pentru clasele CAEN Rev. 2 - 4931 - transporturi urbane, suburbane și metropolitan de călători, 4932 - transporturi de taxiuri, 4939 - alte transporturi terestre de călători, 8553 - școli de conducere (pilotaj), conform Legii nr. 62/2011 și sentințelor civile nr. 23 FED din 16.11.2012 și nr. 2FED din 18.01.2013 pronunțate de Tribunalul București.

Intervenienta C.O.T.A.R. a solicitat admiterea cererii de intervenție și a recursului declarat de Ministerul Transporturilor, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii formulate de intimații-reclamanți, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de intervenție au fost expuse argumentele pentru casarea hotărârii primei instanțe, precizându-se că intimații-reclamanți nu au indicat nici un temei de nelegalitate pentru Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 și nici împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, făcând susțineri care vizează numai oportunitatea actului și nu legalitatea acestuia.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Intimații-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect anularea în tot a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, emis de Ministerul Transporturilor pentru aprobarea Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, a Normelor privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto, a Metodologiei de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, a Programei de școlarizare, precum și privind condițiile și obligațiile pentru pregătirea teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, inclusiv a celor 4 anexe care fac parte din ordin.

Din motivarea acțiunii în anulare rezultă însă, că, în realitate au fost contestate numai dispozițiile care, în opinia reclamanților, ar impune noi condiții de autorizare pentru instructorii de conducere auto și ar determina încetarea activității pentru persoanele fizice autorizate care asigură doar pregătirea practică a cursanților, pe considerentul unei organizări unitare a activității de pregătire (incluzând pregătirea practică și teoretică).

Admițând în parte acțiunea, Curtea de Apel Iași a anulat parțial Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013, respectiv numai în ceea ce privește dispozițiile prevăzute la art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii, art. 6 alin. (3) lit. b) și ale art. 19, cuprinse în Anexa 1 la Ordin - Norme privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto.

Procedând astfel, instanța de fond a respins cererea de anulare cu privire la toate celelalte dispoziții ale Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, iar intimații-reclamanți nu au declarat recurs împotriva soluției pronunțate în acest sens, astfel că nu se impune analiza dispozițiilor respective de către instanța de control judiciar.

În atare situație, urmează a fi analizate criticile formulate în recursul declarat de Ministerul Transporturilor numai cu privire la acele dispoziții din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 care au fost anulate și numai prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, constându-se că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei și deci nu se impune a fi casată în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Cu privire la soluția de admitere în parte a acțiunii, se constată că reglementarea anulată de instanța de fond prevede la art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii, respectiv lit. b) și lit. c), că autorizarea școlilor de conducători auto de către instructorii auto în regim juridic de persoane fizice autorizate se face de către Autoritatea Rutieră Română, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiții, inclusiv cele referitoare la: deținerea unui sistem tehnic de monitorizare video și audio, cu sistem de poziționare globală, pentru examinarea în vederea obținerii permisului de conducere, respectiv deținerea unor spații adecvate procesului de învățământ care îndeplinesc condițiile minime prevăzute în anexa 2 la Norme, folosite numai în scop didactic și care nu au avut prin construcție destinație inițială de locuințe situate în blocuri cu mai multe etaje.

Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 a aprobat norme pentru două regimuri juridice distincte și anume: a) regimul juridic al instructorului auto, care poate presta în regim de liberă practică (autorizată) activitatea de pregătire practică a persoanelor care solicită acest serviciu și b) regimul juridic al școlii de șoferi, care desfășoară activitate integrală de pregătire (teoretică și practică) într-un cadru instituțional, care se poate desfășura și de către instructorul auto, care îndeplinește și celelalte condiții legale de autorizare (bază materială, onorabilitate, competență profesională pentru pregătirea teoretică a cursanților).

Această distincție rezultă în mod clar și neechivoc din cuprinsul Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, care, în Anexa nr. 1, prevede normele privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, iar în Anexa nr. 2 prevede normele privind atestarea instructorilor de conducere auto, fiind deci o consecință a atribuțiilor diferite conferite prin lege, deoarece școlile de conducători (organizate ca persoane juridice sau ca persoane fizice autorizate) fac parte din cadrul instituțional național în domeniul siguranței rutiere, care desfășoară activitatea de pregătire integrală a persoanelor în vederea obținerii permiselor de conducere, conform prevederilor art. 62 alin. (1) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, spre deosebire de instructorii auto atestați, care pot efectua numai pregătirea practică în vederea obținerii permisului de conducere.

Reglementarea formelor de organizare juridică prevăzute la art. 4 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2015 pentru organizarea școlilor de conducători auto nu poate avea ca efect desființarea categoriei socio-profesionale a instructorilor auto atestați și nici nu poate fi de natură să afecteze dreptul acestora la proprietate și la libera alegere a profesiei, deoarece de referă exclusiv la autorizarea școlilor auto, pentru care emiterea noilor norme s-a justificat prin modificările aduse legislației privind circulația pe drumurile publice și prin necesitatea transpunerii în dreptul intern a legislației comunitare în domeniu: Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, care are ca obiective îmbunătățirea siguranței rutiere, facilitarea liberei circulații a persoanelor care își stabilesc reședința într-un alt stat membru decât statul care a eliberat permisul și reducerea posibilităților de fraudare, precum și Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12.12.2006 privind serviciile în cadrul pieței interne, care recunoaște dreptul autorității de autorizare de a condiționa motivat accesul prestatorului la activitatea de servicii, de obligația acestuia de a se constitui într-o anumită formă juridică.

Conform acestei ultime directive și actului normativ prin care a fost transpusă în ordinea juridică internă - O.U.G. nr. 49/2009, autoritățile competente române pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia de obligația prestatorului de a se constitui sub o anumită formă juridică, dacă o asemenea cerință nu este discriminatorie, este justificată printr-un motiv imperativ de interes general și este adecvată pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit.

Ministerului Transporturilor, în calitatea sa de autoritate emitentă și în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 62 alin. (2) și (3), art. 63 - 64 din O.G. nr. 27/2011 și art. 4 alin. (1) pct. 55 din H.G. nr. 24/2013, a adoptat, prin Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, o reglementare necesară, proporțională și nediscriminatorie prin normele de autorizare a școlilor de conducători auto, deoarece au fost prevăzute condiții similare pentru ambele forme juridice de organizare (persoane juridice și persoane fizice autorizate), cu scopul de a se asigura baza materială adecvată pentru pregătirea teoretică și practică, în vederea obținerii permisului de conducere, o pregătire teoretică și practică reală și calitativă și desfășurarea în bune condiții, cu posibilitatea verificării, a modului de examinare în vederea obținerii permisului de conducere.

Astfel, se reține că obligația de a deține în folosință exclusivă și permanentă spațiul pentru procesul de învățământ nu are un caracter nelegal sau abuziv, întrucât un asemenea spațiu poate fi deținut cu orice titlu (închiriere, comodat), fiind necesar pentru asigurarea condițiilor optime de desfășurare a procesului de instruire teoretică.

Măsura dotării vehiculelor cu sistem tehnic și de monitorizare video și audio a fost prevăzută pentru examinarea în vederea obținerii permisului de conducere și a fost justificată de propunerea Ministerului Administrației și Internelor cu adresa din 27 septembrie 2012, de includere în componența dotării autovehiculelor folosite la executarea probei practice a examenului de obținere a permisului de conducere, a unui sistem tehnic omologat cu monitorizare a probei, care să ofere fiecărei părți interesate (candidat, școală de conducători auto autorizată, serviciul comunitar permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor) proba martor a modului de desfășurare a probei respective.

Cerința deținerii echipamentelor și dotării tehnico-didactice corespunzătoare conținutului programelor școlare de pregătire teoretică și practică este, de asemenea, justificată față de atribuțiile recunoscute prin lege școlilor de conducători auto pentru pregătirea integrală teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere auto, ceea ce implică obligații suplimentare pentru creșterea nivelului de pregătire a cursanților și implicit, a gradului de siguranță rutieră.

Toate aceste cerințe nu încalcă principiul egalității de tratament și nici libera concurență a agenților economici, sens în care s-a și exprimat Consiliul Concurenței (anterior emiterii Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, la solicitarea adresată sub nr. x din 12 februarie 2013 de Ministerul Transporturilor), arătându-se că reglementarea școlilor de conducere auto prevede condiții, în mare parte similare, pentru ambele forme de organizare, ca societăți comerciale sau în regim de persoane fizice autorizate și că piața se va regla oricum prin introducerea unor condiții de calitate.

Pentru considerentele care au fost expuse, se constată că nu există temei pentru admiterea acțiunii în anulare formulată de intimații-reclamanți, cu atât mai mult cu cât aceștia, în calitatea lor de instructori, nici nu au dovedit existența unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim care să fi fost vătămat prin reglementarea emisă prin ordinul contestat cu privire la școlile de conducători auto și care se adresează deci unei alte categorii de subiecte de drept.

Constatând că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 67 C. proc. civ., republicat în raport cu obiectul cererii de intervenție accesorie și calitatea titularului acestuia, dovedită prin hotărârile judecătorești de constatare a reprezentativității la nivel de sector de activitate, conform Legii nr. 62/2011, Înalta Curte va admite cererea de intervenție formulată de intervenienta C.O.T.A.R.

În consecință, Înalta Curte va admite cererea de intervenție accesorie și prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și pe fond, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în această materie, reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 705 din 18 februarie 2015, nr. 753 din 20 februarie 2015, nr. 1434 din 27 martie 2015, nr. 1901 din 07 mai 2015, nr. 2342, 2343 și 2344 din 5 iunie 2015, s.a.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 67 și 497 C. proc. civ., republicat, coroborate cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și cererea de intervenție accesorie și, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, va casa hotărârea atacată și, pe fond, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva sentinței nr. 78/CA/2014 - PI din 15 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite cererea de intervenție în interesul recurentului Ministerul Transporturilor, formulată de Confederația Operatorilor și Transportatorilor Autorizați din România.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2015.