ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3530/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași la data de 28.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. și C. S.A., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de despăgubiri aferente prejudiciului nepatrimonial reprezentat de suferințele fizice suferite și afectarea calității vieții în perioada necesară recuperării, la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.000 RON de la data pronunțării hotărârii și până la achitarea efectivă a acesteia, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1326 din 13 iunie 2017, Judecătoria Călărași a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei S.C. B. S.A., invocată de aceasta.

A respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

A respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei S.C. C. S.A., invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. C. S.A. formulată în contradictoriu cu chematul în garanție S.C. D. S.R.L., ca rămasă fără obiect.

A admis în parte cererea pârâtei S.C. C. S.A. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, obligând reclamanta să plătească către pârâtă suma de 800 RON (onorariu de avocat redus de instanță).

A admis cererea chematului în garanție S.C. D. S.R.L. privind obligarea pârâtei S.C. C. S.A., la plata cheltuielilor de judecată și a obligat pârâtul să plătească chematului în garanție suma de 600 RON reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 1004/19.12.2017, Tribunalul Călărași a admis apelul declarat de reclamanta A., în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. B. S.A. și C. S.A. și intimata chemată în garanție S.C. D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1326/2107, pronunțată de Judecătoria Călărași, pe care o schimbat-o în parte și rejudecând, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu pârâta C. S.A., pe care a obligat-o să îi plătească suma de 6000 RON cu titlu de daune morale la care se va calcula dobânda legală de la data pronunțării și până la data achitării efective.

A obligat pârâta C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 608 RON (taxa de timbru fond și apel).

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C. S.A. împotriva chematei garanție S.C. D. S.R.L., pe care a obligat-o să îi plătească suma de 6000 RON, la care se va calcula dobânda legală de la data pronunțării și până la data achitării efective.

A obligat chemata în garanție S.C. D. S.R.L. să plătească pârâtei C. S.A. cheltuielile de judecată în cuantum de 608 RON, la care a fost obligată către reclamantă, a înlăturat obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată către pârâta C. S.A. și către chemata în garanție S.C. D. S.R.L. și, pe cale de consecință, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.

Pârâta S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii, transmis Înaltei Curți prin decizia nr. 295 din data de 14.06.2018, de declinare a competenței materiale de soluționare a recursului, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă pentru cauze cu minori și de familie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 9 iulie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 10.

Prin rezoluția din data de 12 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 10 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborat cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Călărași, revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel București competența de soluționare a recursului declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 1004 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10.10.2018.