ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 680/2018

Decizia nr. 680/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița la data de 30 octombrie 2015, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.780 lei cu titlu de despăgubiri, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data plății despăgubirii și până la achitarea integrală a debitului, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 613 din 29 martie 2017, Judecătoria Reșița a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtă.

A admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA; A dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 2.780 lei către reclamantă, cu titlu de despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 23 noiembrie 2016 până la data achitării integrale a despăgubirilor și obligarea pârâtei la plata sumei de 200 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 977/A din 6 noiembrie 2017, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității apelului formulat de pârâta B. împotriva respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție a societății SC C. SA, prin încheierea din data de 14 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Reșița, în Dosar nr. x/290/2016.

A respins, ca tardiv, apelul formulat de pârâta B. împotriva respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție a societății SC C. SA, prin încheierea din data de 14 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Reșița, în Dosar nr. x/290/2016. A respins apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 613 din 29 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Reșița.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Caraș-Severin, la data de 3 ianuarie 2018 și transmis spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 22 ianuarie 2018. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 25 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10. Prin rezoluția din data de 29 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 28 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțate asupra excepției necompetenței sale materiale în.

soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ. Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca este întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă șl limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea noimei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens.

Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale", Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca. regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apei și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată ca nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 aiin.3 C. proc. civ. Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod"). În aplicarea acestor norme, competența de soluționare In cauza a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Caraș-Severin revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.

civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Decimă competența de soluționare a recursului declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 977/A din 6 noiembrie 2017 a Tribunalului Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Timișoara. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.