ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 680/2018

Decizia nr. 680/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița la data de 30

octombrie 2015, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.780 lei cu titlu de

despăgubiri, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data

plății despăgubirii și până la achitarea

integrală a debitului, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin sentința civilă nr. 613 din 29 martie 2017,

Judecătoria Reșița a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtă.

A admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA;

A dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 2.780 lei către

reclamantă, cu titlu de despăgubiri, la care se adaugă dobânda

legală penalizatoare calculată de la data de 23 noiembrie 2016 până

la data achitării integrale a despăgubirilor și obligarea

pârâtei la plata sumei de 200 lei către reclamantă, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 977/A din 6 noiembrie 2017, Tribunalul

Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal a admis excepția tardivității apelului formulat

de pârâta B. împotriva respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în

garanție a societății SC C. SA, prin încheierea din data de 14

martie 2017, pronunțată de Judecătoria Reșița, în Dosar

nr. x/290/2016.

A respins, ca tardiv, apelul formulat de pârâta B. împotriva

respingerii ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție a

societății SC C. SA, prin încheierea din data de 14 martie 2017,

pronunțată de Judecătoria Reșița, în Dosar nr. x/290/2016.

A respins apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinței civile

nr. 613 din 29 martie 2017, pronunțată de Judecătoria

Reșița.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. a declarat recurs, înregistrat la

Tribunalul Caraș-Severin, la data de 3 ianuarie 2018 și transmis spre

soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, la

data de 22 ianuarie 2018.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, la data de 25 ianuarie 2018

și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată

aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluția din data de 29 ianuarie 2018, s-a fixat termen de

judecată la 28 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea

cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțate asupra

excepției necompetenței sale materiale în. soluționarea

recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1)

coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată ca este întemeiată pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate

împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor

hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul

legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin

lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod

neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile

curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în

mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți

de Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră

plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea

recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea

supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în

conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct.

1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru

judecata în primă instanță, ceea ce relevă că

legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin

indicarea expresă șl limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte

este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui

recurs pentru care nu este prevăzută competența altei

instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la

edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a

normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei

Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult,

s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin

adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc.

civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite

numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483

alin. (3) C. proc. civ., care prevede că „Recursul urmărește

să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu

în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea noimei rezidă în explicitarea scopului recursului,

după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei

Curți îi revine prin lege competența de soluționare a

recursului. De altfel, același scop îl urmărește și

recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte,

astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit

căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza

interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126

alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale",

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin.

(3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă

din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca. regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apei și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce

preced, se constată ca nu este prevăzută în mod expres

competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor,

astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin.

(4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să

soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de

tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 aiin.3 C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost instanța

învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a

cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este

incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează

competența în materia recursului a instanței supreme.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept

comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de

hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe

cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126

alin. (2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod").

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare In

cauza a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de

către Tribunalul Caraș-Severin revine instanței ierarhic

superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în

favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare

a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Decimă competența de soluționare a recursului declarat

de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 977/A din 6 noiembrie 2017 a Tribunalului

Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

28 februarie 2018.