ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 678/2018

Decizia nr. 678/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oravița la data

de 21 iunie 2016,

reclamanta

SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca, prin

hotărâre judecătorească, să fie obligat ia plata sumei de

8.427,64 lei, reprezentând 7.451 lei cu titlu de contravaloare despăgubiri

și 976,64 lei contravaloare dobândă legală, calculată de la

data 12 decembrie 2013 până la data 24 noiembrie 2015, cât și ia

plata dobânzii legale până la data achitării integrale a debitului,

cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 96 din 9 februarie 2017, Judecătoria

Oravița

a

admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu

pârâtul B.

A obligat pârâtul

la plata către reclamantă a sumei de 8.427,64 lei, reprezentând 7.451

cu titlu de contravaloare despăgubiri și 976,64 lei contravaloare

dobândă legală, calculată de la data 12 decembrie 2013 până

la data 24 noiembrie 2015, cât și la plata dobânzii legale până la

data achitării integrale a debitului.

A obligat pârâtul

și la plata sumei de 550,91 lei reprezentând cheltuieli de judecată -

taxă judiciară de timbru.

Prin Decizia nr. 983

din 61 ianuarie 2017, Tribunalul Caras Severin, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal,

a respins apelul declarat de pârâtul B.

împotriva sentinței civile nr. 96 din 9 februarie 2017,

pronunțată de Judecătoria Oravița.

Împotriva acestei

decizii, pârâtul B. a declarat recurs,

înregistrat la Tribunalul Caras-Severin, la data de 5

ianuarie 2018 și transmis spre soluționare Înaltei Curți de

Casație și Justiție, la data de 22 ianuarie 2018.

Dosarul a fost înregistrat

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 25 ianuarie 2018 și trimis, spre

soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de

filtru nr. 10.

Prin

rezoluția din data de 29 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată

la 28 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs.

La acest termen,

Înalta Curte a rămas în

pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în

soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art.

97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc.

civ.

Analizând

excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constata

că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul ca Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art.

97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct.

1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței

în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art.

97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de

drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor ari 122 C. proc. civ., potrivit

cărora. „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. {3) C. proc. civ.,

care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această

normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi

intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept

comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483

alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3)

se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3)

din Constituție prevede că acest roi se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel

sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în

speță, judecătoria a fost instanța învestită cu

soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o

tribunalul, rezulta că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C.

proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

O altfel de

interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială,

a unei norme noi de competență, în contradicție cu

dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din

Constituție „competența instanțelor judecătorești

și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege")

și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență

pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea

acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Caraș-Severin revine instanței ierarhic superioare,

respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea

căreia Înalta Curte urmează a decima competența de

soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin.

(3) C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I

D E

Admite

excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Declina

competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B.

împotriva Deciziei nr. 983 din 6 noiembrie 2017 a Tribunalului

Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2018.