ÎCCJ, Decizia nr. 171/2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea atacată

Prin decizia nr. 4558 din 8 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 4147 din 26 noiembrie 2018 pronunțate de aceeași instanță, în dosarul nr. x/2014.

Pentru a hotărî astfel, instanța de revizuire a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a se putea invoca motivul de revizuire referitor la hotărâri potrivnice, prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

S-a arătat că una dintre aceste condiții este ca, în al doilea proces, să nu se invocat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri sau, dacă a fost invocată, aceasta să nu fi fost analizată; dacă, în al doilea proces, autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri a fost invocată și instanța a respins acest motiv de recurs, partea nu mai poate reitera acest motiv pe calea revizuirii, deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date acestui motiv de către instanța de recurs.

Un alt argument, invocat de instanță în susținerea soluției pronunțate, a fost cel potrivit căruia a considera că revizuirea ar fi admisibilă ar presupune ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei de-a doua hotărâri, ci să examineze și modul de rezolvare de către instanța de recurs a motivului privind autoritatea de lucru judecat, ceea ce ar fi echivalentă cu exercitarea unui control judiciar, care nu se poate realiza prin intermediul revizuirii, care nu este o cale de atac de reformare, ci de retractare.

S-a reținut, de asemenea, că cerința ca, în al doilea proces, să nu se fi analizat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri este impusă de caracterul definitiv al hotărârii pronunțate în al doilea proces și de imposibilitatea exercitării controlul judiciar prin intermediul căilor de atac de retractare, iar dreptul la un proces echitabil și la un recurs efectiv, consacrate de legislația și jurisprudența Uniunii Europene, nu pot fi interpretate în sensul existenței unui drept al justițiabilului de a avea la dispoziție două căi de atac de reformare împotriva aceleași hotărâri judecătorești.

Or, se arată în decizia atacată, în speța dedusă judecății, instanța de recurs, care a pronunțat a doua hotărâre, a examinat pe larg motivul de recurs cu privire la încălcarea de către instanța de fond a autorității de lucru judecat, raportat la dispozitivul și considerentele deciziei penale nr. 587/A/15.04.2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

II. Calea de atac formulată

Împotriva hotărârii instanței de revizuire a declarat recurs revizuentul, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4-8 din C. proc. civ. și solicitând casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în acord cu dispozițiile art. 497 din același cod.

În motivarea cererii de recurs, formulată într-un mod prolix și redundant, recurentul redă motivele de casare și, respectiv, argumentele aduse în susținerea acestora, care, pentru rațiunii de logică juridică și formală, vor fi sintetizate după cum urmează, păstrându-se, însă, succesiunea prezentării acestora și modul în care au fost grupate de către recurent:

În susținerea acestor motive, recurentul se referă la argumentul instanței de revizuire, reținut prin raportare la jurisprudența și doctrina în materie, potrivit căruia una dintre condițiile de admisibilitate a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri este aceea ca, în al doilea proces, să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri sau, dacă a fost invocată, aceasta să nu fi fost analizată.

Recurentul critică acest argument, susținând că cerința pe care se întemeiază nu este prevăzută de lege, ci este stabilită "în jurisprudență și în doctrină", repere care nu constituie izvor de drept în legislația română, ceea ce conduce la concluzia că decizia recurată nu cuprinde temeiurile de drept care să fundamenteze soluția și, deci, echivalează cu nemotivarea hotărârii, precum și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, care se subrogă, astfel, în drepturile legiuitorului.

În susținerea acestor motive, recurentul critică argumentul instanței de revizuire, potrivit căruia revizuirea este o cale de retractare, afirmând că "retractarea este specifică în situația în care revizuirea este adresată și judecată de instanța care a pronunțat hotărârea (…) pentru că numai emitentul actului îl poate retracta", nu și în cazul revizuirii întemeiate pe contrarietate de hotărâri, care, susține recurentul, are un regim juridic aparte.

Așa fiind, arată recurentul, decizia atacată este "un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea de către instanța de revizuire a normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (3) și (4) C. proc. civ., norme ocrotind un interes public", iar instanța "a golit de conținut dreptul la revizuire …, pe de o parte, impunându-mi condiții nelegale de admisibilitate a cererii mele, și pe de altă parte, pronunțând o soluție de respingere a cererii pe fond, validând netemeinicia și nelegalitatea raționamentului CAB și ÎCCJ (din dosarul nr. x/2014) și perpetuând astfel, încălcarea autorității de lucru judecat".

De asemenea, susține recurentul, "greșelile de judecată mai sus evidențiate se constituie în încălcări ale legii și din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - instanța a încălcat drepturile Subsemnatului, ocrotite prin art. 21 din Constituție și art. 13 din CEDO (reglementând liberul acces la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv), precum și de art. 47 din CDFUE".

În sprijinul acestui motiv, recurentul susține că "instanța de revizuire a înfrânt principiul res judicata și a validat un raționament juridic greșit, reținând că nu sunt în prezența unei încălcări a autorității de lucru judecat", erijându-se într-o instanță de control judiciar.

Reluând critica privind suplimentarea condițiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că aceasta "reprezintă un abuz al autorității judecătorești și o excedare a competențelor sale constituționale care tinde la încălcarea flagrantă a Constituției, dar mai ales a CEDO și a CDFUE", mai exact "a principiului efectivității, astfel cum a fost consacrat în ordinea juridică unională, devenită ordine juridică românească, urmare a aderării României la UE".

III. Apărările intimatei

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

IV. Considerentele Înaltei Curți

Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele și criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Așa cum s-a arătat mai sus, la cap. I, prin hotărârea atacată s-a reținut, în esență, că cererea de revizuire formulată în cauză nu îndeplinește condiția ca, în al doilea proces, să nu se fi analizat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, întrucât revizuirea nu este o cale de atac de reformare, ci de retractare.

Din lecturarea cererii de recurs analizate rezultă că, deși aceasta este întemeiată pe mai multe dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pct. 4-8, astfel cum au fost prezentate mai sus, argumentul principal, invocat de recurent drept temei al fiecăruia dintre cele 5 motive de casare, reprezentând laitmotivul cererii de recurs, îl constituie critica ce vizează motivul (singurul) reținut de instanța de revizuire, potrivit căruia cererea de revizuire formulată în cauză nu îndeplinește condiția de admisibilitate, prevăzută pentru cazul contrarietății de hotărâri, ca, în al doilea proces, să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri sau, dacă a fost invocată, aceasta să nu fi fost analizată.

Recurentul critică acest argument, susținând că cerința la care face referire instanța de revizuire nu este prevăzută de lege, ci este stabilită "în jurisprudență și în doctrină", repere care nu constituie izvor de drept în legislația română și, de aici, întreaga pleiadă de consecințe vătămătoare pentru recurent, deduse și invocate de acesta în cuprinsul cererii de recurs, prezentate în cap. II din prezenta decizie.

Criticile formulate de recurent și motivele de casare pe care acestea le susțin sunt neîntemeiate.

Instanța va răspunde, în primul rând, criticii principale, repetitive, ce constituie, în realitate, argumentul principal al fiecăruia dintre motivele de casare invocate de recurent, prin care se susține că cerința ca, în al doilea proces, să nu se fi analizat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu este prevăzută de lege.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Rezultă, din textul legal citat, că posibilitatea de a cere revizuirea, în temeiul art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., este supusă, între altele, condiției ca hotărârile potrivnice să conțină elemente caracteristice existenței lucrului judecat, iar rațiunea reglementării izvorăște din necesitatea de a se înlătura nelegalitatea comisă ca urmare a soluționării aceleiași cauze prin două hotărâri, în mod diferit, cu nesocotirea autorității lucrului judecat, precum și a dificultății create prin imposibilitatea executării simultane a hotărârilor pronunțate în aceeași pricină.

Totodată, cum corect s-a reținut și prin hotărârea recurată, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată de împrejurarea ca, în cadrul celui de al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă aceasta a fost invocată, instanța să fi omis soluționarea excepției puterii lucrului judecat.

În speță, în mod corect a apreciat instanța de revizuire că cererea formulată de revizuent nu întrunește cerințele de admisibilitate impuse de lege, deoarece, în cel de-al doilea proces, instanța de recurs a examinat pe larg motivul de recurs cu privire la încălcarea de către instanța de fond a autorității de lucru judecat, raportat la dispozitivul și considerentele deciziei penale nr. 587/A/15.04.2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, reținându-se că hotărârea instanței de fond nu a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Contrar susținerilor recurentului (revizuent), cerința ca cea de-a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat, ea însăși, asupra autorității de lucru judecat nu constituie o condiție suplimentară, adăugată celor prevăzute de dispozițiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Această condiție este de natura instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioare în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un "recurs la recurs", instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date chestiunii autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță, în fața căreia s-a invocat acest aspect.

Instanța de revizuire nu se poate transforma, deci, în instanță de recurs, pentru a putea cenzura modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții nu se poate face decât într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea revizuirii formulate în temeiul cazului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care instanța este chemată să statueze, ea însăși, asupra incidenței acestei instituții, și nu să cenzureze o judecată anterioară.

În raport cu aceste considerente, devine evident că nu sunt întemeiate susținerile recurentului conform cărora:

S-a arătat, mai sus, că cerința ca cea de-a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat, ea însăși, asupra autorității de lucru judecat nu constituie o condiție suplimentară, adăugată arbitrar de instanța de revizuire, prin depășirea atribuțiilor, cerințelor prevăzute de art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci este o condiție inerentă instituției revizuirii.

De asemenea, nu se poate imputa instanței de revizuire neîndeplinirea obligației de motivare a soluției pronunțate, întrucât teza contrarie rezultă cu evidență din cuprinsul hotărârii recurate, ale cărei considerente au fost redate, în rezumat, la cap. I din prezenta decizie.

În sprijinul acestor motive, recurentul arată că, prin decizia atacată, au fost încălcate "normele procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 513 alin. (3) și (4) C. proc. civ..", instanța de revizuire impunând condiții nelegale de admisibilitate a cererii; de asemenea, recurentul susține că instanța de revizuire i-a încălcat drepturile "ocrotite prin art. 21 din Constituție și art. 13 din CEDO".

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost respectate întocmai de către instanța de revizuire.

Nici dispozițiile art. 513 alin. (3) și (4) din același cod nu au fost încălcate prin hotărârea atacată, cum greșit susține recurentul; dimpotrivă, soluția pronunțată de instanța de revizuire este tocmai rezultatul aplicării, în cauza analizată, a regulii de procedură prevăzute de art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază".

Dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., invocate de asemenea de către recurent, sunt subsecvente regulii prevăzute de art. 513 alin. (3) din același cod, fiind aplicabile numai "Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire …", ceea ce nu s-a întâmplat, în speță, instanța de revizuire constatând că revizuirea nu este admisibilă.

Cu atât mai puțin poate fi pusă în discuție încălcarea de către instanța de revizuire a prevederilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum afirmă recurentul.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 455 din 21.12.2010).

Înalta Curte reține că dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care recurentul (revizuent) a beneficiat în cadrul ambelor procese, în care au fost pronunțate hotărârile pretins potrivnice, în toate gradele de jurisdicție; acest drept nu deschide, însă, părții nemulțumite, astfel cum pretinde recurentul, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești definitive, în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securității raporturilor juridice.

De altfel, chiar în cuprinsul cererii de recurs este citată și redată, cu titlu exemplificativ, jurisprudența CEDO referitoare la principiile susmenționate, care sunt în vădită contradicție cu susținerile recurentului.

În sprijinul acestui motiv, recurentul susține că "instanța de revizuire a înfrânt principiul res judicata", erijându-se într-o instanță de control judiciar, cu consecința încălcării "principiului efectivității, astfel cum a fost consacrat în ordinea juridică unională".

Pentru considerentele prezentate, deja, pentru care au fost respinse celelalte motive de casare, invocate de recurent, nici acest motiv nu poate fi primit, fiind vădit că tocmai respectarea principilor clamate de recurent a reprezentat imperativul care a stat la baza pronunțării soluției criticate.

Constatând că niciunul dintre motivele de casare invocate de recurent nu este întemeiat, hotărârea recurată fiind temeinică și legală, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 4558 din 8 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 5 octombrie 2020.