ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4241/2018

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 21 iunie 2018, a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea definitivă a pricinii ce formează obiectul Dosarului nr. x/2014 Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a apreciat că sunt incidente prevederile sus-menționate, întrucât o parte din debitele în discuție sunt stabilite prin decizia de impunere contestată în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/2014, iar în recurs s s-a criticat hotărârea primei instanțe inclusiv sub aspectul aprecierii legalității operațiunii de imputație a plăților efectuate de reclamantă.

2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei încheieri, în temeiul art. 414 din C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, susținând, în esență, că au fost aplicate greșit prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt expusă în fața Curții de apel, arătând că în prezentul dosar se analizează legalitatea actelor administrative prin care i se impută penalități de întârziere aferente impozitului pe clădiri pentru anul 2015, iar în Dosarul nr. x/2014 se analizează valabilitatea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală prin care au fost stabilite debite aferente perioadei 2008 - 2013, așa încât cele două cauze nu au absolut nicio legătură, iar soluția ce urmează să se pronunțe în dosarul sus-menționat nu are influență asupra prezentei cauze.

În opinia recurentei, în mod greșit instanța a reținut că se impune măsura suspendării judecății, cu motivarea că o parte din sumele achitate de societate au fost imputate asupra unor debite cuprinse în actele administrative care formează obiectul Dosarului nr. x/2014, întrucât datoriile dezbătute în respectivul dosar nu includ presupuse debite pe care le-ar datora recurenta pentru anul 2014, ci vizează perioada 2008 - 2013. De asemenea, a arătat că intimata nu avea cum să realizeze imputația sumelor achitate de recurentă asupra impozitelor și taxelor locale dezbătute în cadrul Dosarului nr. x/2014, pentru că executarea actelor administrative prin care s-au stabilit respectivele debite a fost suspendată încă din data de 15.10.2014, deci cu mai mult de 5 luni anterior efectuării plății de către societate.

În concluzie, recurenta a susținut că din moment ce debitul la care s-au calculat accesoriile contestate în speță a fost achitat la data de 31.03.2015, cu mai mult de 5 luni de la data suspendării actelor contestate în Dosarul nr. x/2014, este evident că sumele plătite de societate nu au fost imputate asupra pretinselor debite stabilite prin aceste acte. Așadar, nu există chestiuni prejudiciale analizate în cadrul Dosarului nr. x/2014 a căror soluționare să poată avea o influentă hotărâtoare asupra criticilor aduse actelor administrative deduse judecății în prezenta cauză, în plus, întârzierea nejustificată a soluționării procesului creează o stare de incertitudine asupra patrimoniului societății ce reprezintă o încălcare a dreptului la un proces în termen optim și previzibil, conform art. 6 din C. proc.

civ. 3. Apărările intimatei Prin întâmpinare, intimatul-pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale bugetului local Constanța a invocat excepția nulității recursului, apreciind că nu a fost invocat vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului. 4. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității recursului, susținând că a invocat greșita aplicare a legii, reluând criticile din recurs. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt și de drept relevante 1.1 În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, se reține că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 1.2 Pe fondul recursului, criticile recurentei vizează nelegalitatea încheierii atacate care, în opinia părții, este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. Cu titlu de exemplu, ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc în situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, etc. Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc.

civ., suspendarea judecății cauzei se poate dispune atunci când dezlegarea cauzei atârnă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei altei judecăți.

Prin încheierea atacată, judecătorul curții de apel a admis cererea formulată de intimatul-pârât și a dispus suspendarea judecății cauzei, având ca obiect recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. x/29.03.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța, până la soluționarea definitivă a pricinii ce formează obiectul Dosarului nr. x/2014, În prezenta cauză, se reține că societatea recurentă a contestat Decizia de impunere nr. x/17.08.2015, în ceea ce privește accesoriile calculate pentru impozitul pe clădiri aferent anului 2015, invocând achitarea a mai mult de jumătate din cuantumul anual al impozitului cu șase luni înainte de emiterea deciziei, calculul penalităților până la data la care i s-a comunicat cuantumul impozitului și neindicarea perioadei avute în vedere la calculul acestora.

Potrivit recurentei, creanțele fiscale reprezentate de accesorii calculate la impozitul pe clădiri pentru anul 2015 nu sunt datorate, în condițiile în care obligația fiscală a fost achitată la termen, la data de 31.03,2015.

Prin decizia de soluționare a contestației împotriva acestui act, autoritatea intimată a susținut faptul că plata sumei de 101.809 RON, efectuată în cursul anului 2015 de către recurentă, ca reprezentând dovada achitării semestrului I din impozitul pe clădiri aferent anului 2015, este de fapt o plată care a stins debite mai vechi, societatea figurând cu debite restante și aferente anului 2014. În cadrul Dosarului nr. x/2014, se reține că societatea recurentă a contestat Decizia de impunere nr. x/11.03.2014 și Raportul de inspecție fiscală din aceeași dată, prin care intimata a arătat că obligațiile fiscale stabilite în sarcina recurentei au constat în impozit pe clădiri pentru perioada 2008 - 2014, impozit pe mijloace de transport sub 12 tone pentru perioada 2013 - 2014, impozit pe vehicule înregistrate pentru perioada 2013 - 2014 și taxa de liniște pentru perioada 2008 - 2014. Potrivit susținerilor intimatei, din întâmpinare, impozitul pe clădiri datorat pentru anul 2014 nu era scadent la data emiterii deciziei de impunere menționate și din acest motiv nu a fost înscris în decizie, însă cuantumul acestuia a fost reținut în raportul de inspecție fiscală.

Totodată, așa cum rezultă din sentința care formează obiectul recursului în cadrul căruia a fost formulată cererea de suspendare a judecății cauzei (x/29.03.2017) și hotărârea pronunțată, în primă instanță, în Dosarul nr. x/2014 (x/28.09.2017), primul act fiscal prin care intimatul a stabilit obligații fiscale, cu titlu de impozit, în sarcina recurentei, este Decizia de impunere nr. x/11.03.2014, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/11.03.2014, ce formează obiect al acestui din urmă dosar și care vizează perioada 2008 - 2014. Așa fiind, rezultă cu evidență că o parte din respectivele debite au fost stabilite prin decizia de impunere care a fost contestată în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/2014, în recurs criticându-se hotărârea primei instanțe inclusiv sub aspectul legalității operațiunii de imputație a plăților efectuate de societatea recurentă, cum corect a reținut și Curtea de Apel Constanța.

Prin urmare, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că există un raport de interdependență între cele două cauze, așa încât sunt îndeplinite cerințele art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. Nu în ultimul rând, nici argumentul referitor la vătămarea dreptului recurentei de a-i fi soluționată cauza într-un termen rezonabil nu poate fi primit, reprezintă o apreciere subiectivă ce nu are suport în probele dosarului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii din 21 iunie 2018 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 noiembrie 2018. GGC - GV