AFFAIRE TSILIRA c. GRECE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 44035/05) direcționată împotriva Republicii Eladice și pe care o cetățeană a acestui stat, d-na Efstathia Tsilira ("reclamanta"), a sesizat Curtea pe 2 decembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de dl. V. Antonopoulos, avocat la baroul din Patras. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații agenților săi, dllor K. Georgiadis, assessor lângă Consiliul juridic al statului și I. Bakopoulos, auditor lângă Consiliul juridic al statului.

Pe 13 martie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului grievurile referitoare la durata procedurii în cauză și la dreptul de acces la un tribunal. Prevalând sine din dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și binefondarea cauzei. PE FAPT

Pe 7 martie 1994, societatea M., chiriaș al unui magazine în care reclamanta era proprietar, a sesizat tribunalul de jurisdicție de mare instanță din Patras cu o acțiune pentru daunelor-interese împotriva reclamantei pentru daunele apărute în bunul închiriat după inundații. Reclamanta a dezvoltat, printre altele, în observațiile sale o obiecție împotriva acțiunii în cauză pentru abuz de drept. Pe 12 ianuarie 1996, printr-o hotărâre preliminară, tribunalul de jurisdicție de mare instanță din Patras a respins excepția referitoare la abuzul de drept, după ce a considerat că reclamanta nu relatase faptele constituind abuzul de drept nici nu ceruse respingerea acțiunii din acest motiv. De altfel, tribunalul sus-menționat a ordonat o procedură de producere a probelor (hotărâre nr. 26/1996).

Lors de procedura în fața tribunalului de jurisdicție de mare instanță din Patras referitoare la fondul cauzei, reclamanta a reiterat excepția referitoare la abuzul de drept susținând că, în observațiile initiale, incluseseră faptele relevante și formulaseră cererea generală ca acțiunea părții adverse să fie respingă. Pe 7 martie 2002, tribunalul sus-menționat a admis parțial cererea societății M. În special, tribunalul a considerat că excepția reclamantei referitoare la abuzul de drept fusese respingă în mod corect de hotărârea nr. 26/1996 (hotărâre nr. 181/2002).

Pe 16 și respectiv 18 aprilie 2002, atât societatea M. cât și reclamanta au apelat. Reclamanta a reiterat excepția ei cu privire la abuzul de drept din partea adversă. Pe 6 iunie 2003, curtea de apel din Patras a admis parțial acțiunea societății M. și a crescut suma ce trebuia plătită ei la titlu de daunelor-interese. Curtea de apel a admis răspunderea delictuală a reclamantei și a respins tacit două dintre mijloacele în apel avansate de aceasta, referitoare la absența răspunderii contractuale și la abuzul de drept (hotărâre nr. 596/2003).

Pe 14 iulie 2003, reclamanta s-a pourvoit în casație. Prin unuia din mijloacele sale de casație, a susținut că curtea de apel respinsese tacit excepțiile ei referitoare la absența răspunderii contractuale și la abuzul de drept. Reclamanta a menționat paginile și paragrafele observațiilor sale la ședințele prima și a doua în fața tribunalului de jurisdicție de mare instanță din Patras, apoi în fața curții de apel unde formula excepția de abuz de drept.

Pe 4 martie 2005, Curtea de Casație a respins cererea reclamantei. În particular, înalta instanță a considerat că curtea de apel respinsese în mod corect tacit mijlocul în apel referitor la non-răspunderea contractuală a reclamantei motivând că răspunderea delictuală fusese stabilită. Prin urmare, examinarea mijlocului în apel aferent răspunderii contractuale s-ar dovedi superfluu. De altfel, Curtea de Casație a respins mijlocul de casație aferent abuzului de drept ca vag. Într-adevăr, înalta instanță a observat că reclamanta nu relatase, în cererea de casație, faptele cauzei necesare examinării acestui mijloc, și anume acelea prezentate de reclamanta în observațiile initiale în fața tribunalului de prima instanță din Patras. Pe acest punct, Curtea de Casație a observat că reclamanta nu atașaseseceea din documente cererii de casație (hotărâre nr. 426/2005). Hotărârea a fost pusă la curat și certificată ca conformă pe 6 iunie 2005. PE DREPT I.

Curtea constată că acest grieful nu este manifestamente nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci convine să-l declare admisibil. 2. Cu privire la fond a) Perioada de luat în considerare

Perioada care trebuie considerată a început pe 7 martie 1994, cu sesizarea tribunalului de jurisdicție de mare instanță din Patras și s-a încheiat pe 4 martie 2005, cu hotărârea nr. 426/2005 a Curții de Casație. Deci a durat aproximativ unsprezece ani pentru trei niveluri de jurisdicție. b) Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Guvernul susține că durata procedurii litigioase, desfășurată cu celeritate, nu este demn de critică. De altfel, alege că supraîncărcarea rolului instanțelor civile precum și grevele avocaților, fără precizarea duratei acestora, petrecute când procedura litigioasă era pendantă, nu au permis examinarea cauzei în termene mai scurte.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând cont de circumstanțele cauzei și în lumina criteriilor consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente precum și miza litigiului pentru interesații (a se vedea, printre altele, Frydlender împotriva Franței [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat de numeroase ori cazuri ridicând întrebări similare cu cea a specie și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Noel Baker împotriva Greciei, nr. 32155/04, §§ 17-22, 21 iunie 2007).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt nici argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Cu privire, în particular, la argumentele Guvernului referitoare la supraîncărcarea rolului instanțelor civile precum și grevele avocaților, Curtea reafirmă că aparține statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă asupra contestațiilor referitoare la drepturi și obligații de natură civilă într-un termen rezonabil (a se vedea Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei [Marea Cameră], nr. 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV). Ținând cont de jurisprudența sa în materia respectivă, Curtea consideră că, în specie, durata procedurii litigioase a fost excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1. B. Asupra grievului referitor la dreptul de acces la un tribunal Cu privire la admisibilitate a) Argumentația părților

Guvernul alege că curtea de apel respinsese tacit mijlocul referitor la abuzul pretins de drept: considera că examinarea acestuia ar fi superfluu, ținând cont de considerațiile pe care s-a bazat respingerea acelui recurs. El susține că Curtea de Casație nu poate exercita eficient controlul ei decât dacă interesatul relatează în cererea sa faptele cauzei așa cum fuseseră acceptate de instanța inferioară. Pentru Guvern, acest expunere este indispensabil pentru ca Curtea de Casație să poată, ulterior, verifica dacă mijlocul în cauză fusese legal formulat în fața instanțelor inferioare.

Reclamanta susține că atașaseseceea copia observațiilor sale la procedura în fața tribunalului de jurisdicție de mare instanță din Patras care dusese la hotărârea nr. 26/1996. Își bazează afirmația pe faptul că judecătorul-raportor în fața Curții de Casație mentionaseseceea în raportul lui că examinated documentele dosarului pentru a propune apoi admiterea mijlocului de casație referitor la abuzul de drept. În sfâșit, susține că indicaseseceea, în cererea de casație, pasajele specifice ale observațiilor prezentate în fața instanțelor inferioare unde ridicaseseceea excepția de abuz de drept. În orice caz, chiar și în ipoteza în care observațiile initiale ar fi lipsit, reclamanta susține că reitereaseseceea aceeași excepție în observațiile destinate celei de-a doua ședințe în fața tribunalului de jurisdicție de mare instanță precum și în recurs în apel, fapt necontestet de Guvern. b) Aprecierea Curții

Curtea reamintește jurisprudența constantă conform căreia nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. Este în principal pe seama autorităților naționale, în special a curților și tribunalelor, obligația de a interpreta legislația internă (a se vedea, printre altele, García Manibardo împotriva Spaniei, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). De altfel, "dreptul la un tribunal", din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special cât privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin natura sa cerere o reglementare de stat, care dispune în această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restricționa accesul deschis unui justițiar în așa fel sau la un punct în care dreptul la un tribunal se afectează în substantivul lui însuși; în sfâșit, ele se reconciliază cu art. 6 § 1 doar dacă tind către un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea, printre altele, Edificaciones March Gallego S.A. împotriva Spaniei, hotărâre din 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, p. 290, § 34).

Curtea reamintește de altfel că art. 6 din Convenție nu obligă statele contractante să creeze curți de apel sau de casație (a se vedea, în particular, Delcourt împotriva Belgiei, hotărâre din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cu toate acestea, dacă asemenea instanțe există, garantiile art. 6 trebuie respectate, în special în măsura în care asigură litigantilor un drept efectiv de acces la tribunale pentru deciziile referitoare la "drepturi și obligații de natură civilă" (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, hotărâre din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2956, § 37). De altfel, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la un tribunal, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luată în considerare totalitatea procesului desfășurat în ordinea juridică internă și rolul jucat de Curția supremă, condițiile de admisibilitate a unei cereri de casație putând fi mai riguroase decât pentru un apel (Khalfaoui împotriva Franței, nr. 34791/97, CEDO 1999-IX).

Curtea reamintește în sfâșit că reglementarea referitoare la formalitățile pentru depunerea unui recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în particular, a principiului securității juridice. Cu toate acestea, interesații trebuie să se aștepte ca regulile să fie aplicate (Miragall Escolano și alții împotriva Spaniei, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).

Curtea observă că cererea de casație este o cale de recurs extraordinară, ceea ce înseamnă că Curtea de Casație nu rejudecă cauzele de care se ocupă pe fond, ci nu poate decât sancționa o violare a legii prin anularea totală sau parțială a deciziei atacate (a se vedea în sensul acesta, Berger împotriva Franței, nr. 48221/99, § 35, 3 decembrie 2002, CEDO 2002-X, fragmente). Dacă admisibilitatea cererii de casație impune ca demandantul să relateze în cererea sa faptele cauzei așa cum fuseseră acceptate de instanța inferioară, această condiție rezultă din natura procedurii în casație și ascultă de cerințele securității juridice și bunei administrări a justiției; când demandantul în casație imputăacă instanței inferioare o apreciere greșită a faptelor cauzei în raport cu regula juridică aplicată, pare rezonabil să se ceară acestuia să relateze în cererea sa faptele relevante așa cum fuseseră acceptate de instituția respectivă. În caz contrar, înalta instanță nu ar fi în nicio măsură în stare să exercite controlul anulării asupra hotărârii atacate; ar fi obligată să restabilească faptele relevante ale cauzei și să le interpreteze ea însăți în raport cu regula de drept aplicată de curtea de apel. Dar, această ipoteză nu poate fi luată în considerare, deoarece ar fi echivalentă cu cererea de la înalta instanță să formuleze ea însăți mijloacele în casație, mijloace pe care ar trebui, ulterior, să le examineze.

În specie, grievul reclamantei se referă la precizia cu care circumstanțele cauzei care au servit drept bază pentru excepția de abuz de drept trebuiau relatate în cererea de casație. Curtea consideră că ar fi fost atunci necesar pentru înalta instanță greacă să examineze faptele constituind pretinsul abuz de drept al părții adverse. Altfel, aceasta s-ar fi găsit în imposibilitatea de a examina admisibilitatea și binefondarea acestei excepții, necesară pentru exercitarea controlului anulării.

Sigur, Curtea nu pierde din vedere că în cererea de casație, reclamanta mentionaseseceea numerele paginilor și paragrafele observațiilor prezentate la ședințele prima și a doua în fața tribunalului de jurisdicție de mare instanță din Patras, apoi în fața curții de apel unde formulaseseceea excepția de abuz de drept. Cu toate acestea, Curtea observă că excepția în cauză nu fusese dezvoltată decât în observațiile initiale prezentate la prima ședință în fața tribunalului de jurisdicție de mare instanță din Patras; la observațiile și recursurile ulterioare, reclamanta doar reiteraseseceea excepția fără a include faptele relevante. De altfel, înalta instanță internă constataseseceea în hotărârea nr. 426/2005 că reclamanta nu atașaseseceea observațiile initiale în fața tribunalului de jurisdicție de mare instanță din Patras cererii de casație. Prin urmare, Curtea de Casație nu avea la dispoziție faptele pe care reclamanta le bazaseseceea excepția de abuz de drept. Curtea observă pe acest punct că cauza se deosebește în această privință de cauzele anterioare în care interesatul atât reprodusesereceea în cererea de casație faptele relevante așa cum fuseeseseceea stabilite de instanța inferioară cât atașaseseceea documentele necesare dosarului cauzei (a se vedea, a contrario, Liakopoulou împotriva Greciei, nr. 20627/04, § 23, 24 mai 2006; Zouboulidis împotriva Greciei, nr. 77574/01, § 29, 14 decembrie 2006).

Din considerentele de mai sus, Curtea consideră că, respingând mijlocul de casație în cauză ca vag, Curtea de Casație nu a îngrădit dreptul de acces la un tribunal al reclamantei așa cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție. De aici rezultă că grievul acesta trebuie respinge ca manifestamente nefondat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. C. Asupra grievului referitor la motivarea hotărârii nr. 426/2005 Cu privire la admisibilitate

Curtea reamintește că art. 6 § 1 obligă tribunalele să motiveze deciziile. Totuși, aceasta nu poate fi înțeleasă ca exigând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20, § 61). Amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei. Trebuie să se țină seama, de altfel, în special de diversitatea mijloacelor pe care un litigant poate sa le ridice în justiție și diferențelor în statele contractante în materia dispozițiilor legale, obiceiurilor, concepțiilor doctrinare, prezentării și redactării hotărârilor și arești. Prin urmare, chestiunea dacă un tribunal nu și-a îndeplinit obligația de motivare rezultând din art. 6 din Convenție nu poate fi analizată decât în lumina circumstanțelor specie (Ruiz Torija împotriva Spaniei, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29).

În specie, înalta instanță respinsesereceea mijlocul de casație în cauză, după ce consideraseseceea că curtea de apel din Patras se dispusesereceea, în mod corect, de a răspunde la mijlocul apelului referitor la existența răspunderii contractuale a reclamantei. Mai precis, Curtea de Casație observaseseceea că examinarea acestui mijloc de instanța de gradul al doilea era superfluo, în măsura în care aceasta reținuseeseceea răspunderea delictuală a reclamantei. Prin urmare, Curtea conchide că hotărârea nr. 426/2005 nu suferă de lipsa de motivare. De aici rezultă că grievul acesta trebuie respinge ca manifestamente nefondat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. II.

Reclamanta reclama 44 785 euro (EUR) la titlu de prejudiciu material pe care ar fi suferit-o din cauza sumei daunelor-interese pe care trebuia să o plătească părții adverse în cadrul prezentului litig.

Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările pretinse ale Convenției și prejudiciul material pretins. Susține că o constatare de încălcare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă la titlu de prejudiciu moral. Ca alternativă, estimează că suma alocată la acest titlu nu poate depăși 5 000 EUR.

Curtea constată că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă, în specie, în încălcarea dreptului interesatei de a-și vedea cauza judecată într-un "termen rezonabil". În aceste circumstanțe, nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material pe care reclamanta ar fi trebuit să-l sufere din cauza duratei excesive a procedurii în cauză. Curtea consideră în schimb că reclamanta trebuie să fi suferit un prejudiciu moral din cauza duratei excesive a procedurii în cauză pe care constatarea încălcării nu o compenseaz suficient. Pronunțând în echitate, după cum dorește art. 41 din Convenție, acordă reclamantei 10 000 EUR la acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de taxă pe suma menționată. B. Taxe și cheltuieli

Reclamanta cere de asemenea 4 806,94 EUR pentru taxele și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. În această privință, produce trei facturi cu un total de 2 103,47 EUR, întocmite în numele avocatului ei pentru procedura în fața instanțelor interne.

Guvernul afirmă că suma cerută este excesivă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor decât în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În ceea ce privește taxele și cheltuielile suportate în specie, Curtea judecat deja că lungimea unei proceduri putea determina o creștere a taxelor și cheltuielilor reclamantului în fața instanțelor interne și deci se cuvine să se țină seama (a se vedea, printre altele, Capuano împotriva Italiei, hotărâre din 25 iunie 1987, seria A nr. 119-A, p. 15, § 37). Curtea observă, totuși, că taxele reclamate în specie nu fuseseceea generate de durata procedurii, ci sunt taxe normal suportate în cadrul procedurii litigioase. Deci convine să se respinge această cerere. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să calchez rata dobânzilor de intarziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Decide cererea admisibilă cu privire la grievul referitor la durata excesivă a procedurii în cauză și inadmisibilă pentru rest; 2. Decide că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Decide a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în decurs de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 10 000 EUR (zece mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de taxă; b) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la plată, această sumă va fi majorată de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris pe 22 mai 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. André Wampach Nina Vajić Grefier adjunct Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 44035/05) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Efstathia Tsilira (« la requérante »), a saisi la Cour le 2 décembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e V. Antonopoulos, avocat au barreau de Patras. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le 13 mars 2007, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés de la durée de la procédure en cause et du droit d’accès à un tribunal. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

Le 7 mars 1994, la société M., locataire d’un magasin dont la requérante était propriétaire, saisit le tribunal de grande instance de Patras d’une action en dommages-intérêts contre la requérante pour des dégâts survenus dans le bien loué à la suite d’inondations. La requérante développa, entre autres, dans ses observations une objection contre l’action en cause pour abus de droit. Le 12 janvier 1996, par une décision avant dire droit, le tribunal de grande instance de Patras rejeta l’exception tirée de l’abus de droit, après avoir considéré que la requérante n’avait ni relaté les faits constituant l’abus de droit, ni sollicité le rejet de l’action pour cette cause. En outre, ledit tribunal ordonna une procédure de production des preuves (décision n o 26/1996).

Lors de la procédure devant le tribunal de grande instance de Patras relative au fond de l’affaire, la requérante réitéra son exception tirée de l’abus de droit en arguant que, dans ses observations initiales, elle avait inclus les faits pertinents et formulé la demande générale que l’action de la partie adverse soit rejetée. Le 7 mars 2002, ledit tribunal fit partiellement droit à la demande de la société M. En particulier, ledit tribunal considéra que l’exception de la requérante tirée de l’abus de droit avait été rejetée à juste titre par la décision n o 26/1996 (décision n o 181/2002).

Les 16 et 18 avril 2002 respectivement, tant la société M. que la requérante interjetèrent appel. La requérante réitéra son exception quant à l’abus de droit de la part de la partie adverse. Le 6 juin 2003, la cour d’appel de Patras fit partiellement droit à l’action de la société M. et augmenta la somme à lui verser au titre des dommages-intérêts. La cour d’appel admit la responsabilité délictuelle de la requérante et rejeta tacitement deux des moyens en appel avancés par celle-ci, ayant trait à son absence de responsabilité contractuelle et à l’abus de droit (arrêt n o 596/2003).

Le 14 juillet 2003, la requérante se pourvut en cassation. Au travers d’un de ses moyens de cassation, elle invoqua que la cour d’appel avait tacitement rejeté ses exceptions tirées de l’absence de responsabilité contractuelle et d’abus de droit. La requérante mentionna les pages et les paragraphes de ses observations lors des première et seconde audiences devant le tribunal de grande instance de Patras, puis devant la cour d’appel où elle formulait son exception d’abus de droit.

Le 4 mars 2005, la Cour de cassation débouta la requérante. En particulier, la haute juridiction considéra que la cour d’appel avait, à juste titre, rejeté tacitement le moyen en appel tiré de la non-responsabilité contractuelle de la requérante au motif que sa responsabilité délictuelle avait été établie. Par conséquent, l’examen du moyen en appel afférent à la responsabilité contractuelle s’avérerait superflu. En outre, la Cour de cassation rejeta le moyen de cassation afférent à l’abus de droit comme vague. En effet, la haute juridiction releva que la requérante n’avait pas relaté, dans son pourvoi en cassation, les faits de la cause nécessaires à l’examen de ce moyen, à savoir ceux présentés par la requérante dans ses observations initiales devant le tribunal de première instance de Patras. Sur ce point, la Cour de cassation observa que la requérante n’avait pas joint ce document à son pourvoi en cassation (arrêt n o 426/2005). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 6 juin 2005. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond a) Période à prendre en considération

La période à considérer a débuté le 7 mars 1994, avec la saisine du tribunal de grande instance de Patras et a pris fin le 4 mars 2005, avec l’arrêt n o 426/2005 de la Cour de cassation. Elle a donc duré onze ans environ pour trois degrés de juridiction. b) Caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le Gouvernement argue que la durée de la procédure litigieuse, menée avec célérité, ne prête pas à critique. De surcroît, il allègue que la surcharge du rôle des juridictions civiles ainsi que les grèves des avocats, sans précision de leur durée, survenues lorsque la procédure litigieuse était pendante, n’ont pas permis l’examen de l’affaire dans des délais plus brefs.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Noel Baker c. Grèce , n o 32155/04, §§ 17-22, 21 juin 2007).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En ce qui concerne, en particulier, les arguments du Gouvernement tirés de la surcharge du rôle des juridictions civiles ainsi que des grèves des avocats, la Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 24, CEDH 2000-IV). Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse a été excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. B. Sur le grief tiré du droit d’accès à un tribunal Sur la recevabilité a) Argumentation des parties

Le Gouvernement allègue que la cour d’appel a rejeté tacitement le moyen tiré de l’abus prétendu de droit : elle estimait que son examen serait superflu, vu les considérations sur lesquelles s’est fondé le rejet dudit recours. Il affirme que la Cour de cassation ne peut exercer efficacement son contrôle que si l’intéressé relate dans son pourvoi les faits de la cause tels qu’ils ont été accueillis par la juridiction inférieure. Pour le Gouvernement, cet exposé est indispensable afin que la Cour de cassation puisse, par la suite, vérifier si le moyen en cause avait été légalement formulé devant les juridictions inférieures.

La requérante soutient qu’elle avait joint une copie de ses observations lors de la procédure devant le tribunal de grande instance de Patras ayant donné lieu à la décision n o 26/1996. Elle fonde son affirmation sur le fait que le juge-rapporteur devant la Cour de cassation avait mentionné dans son rapport avoir examiné les documents du dossier pour proposer par la suite l’admission du moyen de cassation tiré de l’abus de droit. Enfin, elle affirme qu’elle avait indiqué, dans son pourvoi en cassation, les passages spécifiques de ses observations présentées devant les juridictions inférieures où elle soulevait l’exception d’abus de droit. En tout état de cause, même dans l’hypothèse où ses observations initiales auraient fait défaut, la requérante affirme qu’elle a réitéré la même exception dans ses observations en vue de la seconde audience devant le tribunal de grande instance ainsi que dans son recours en appel, fait non contesté par le Gouvernement. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d’autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998–I, p. 290, § 34).

La Cour rappelle en outre que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les Etats contractants à créer des cours d’appel ou de cassation (voir, notamment, Delcourt c. Belgique , arrêt du 17 janvier 1970, série A n o 11, pp. 13-15, §§ 25-26). Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l’article 6 doivent être respectées, notamment en ce qu’il assure aux plaideurs un droit effectif d’accès aux tribunaux pour les décisions relatives à leurs « droits et obligations de caractère civil » (voir, parmi d’autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2956, § 37). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d’accès à un tribunal, reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention, dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y a joué la Cour suprême, les conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que pour un appel ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, CEDH 1999-IX).

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Toutefois, les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).

La Cour relève que le pourvoi en cassation est une voie de recours extraordinaire, ce qui signifie que la Cour de cassation ne rejuge pas les affaires dont elle est saisie au fond, mais ne peut que sanctionner une violation de la loi par l’annulation totale ou partielle de la décision attaquée (voir en ce sens, Berger c. France , n o 48221/99, § 35, 3 décembre 2002, CEDH 2002 ‑ X, extraits). Si la recevabilité du pourvoi en cassation exige que le demandeur relate dans son pourvoi les faits de la cause tels qu’ils ont été accueillis par la juridiction inférieure, cette condition résulte de la nature de la procédure en cassation et obéit aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice ; quand le demandeur en cassation impute à la juridiction inférieure une appréciation erronée des faits de la cause par rapport à la règle juridique appliquée, il paraît raisonnable d’exiger que celui-ci relate dans son pourvoi les faits pertinents tels qu’ils avaient été accueillis par ladite juridiction. Dans le cas contraire, la haute juridiction ne serait aucunement en mesure d’exercer son contrôle d’annulation à l’égard de l’arrêt attaqué ; elle serait tenue de rétablir les faits pertinents de la cause et de les interpréter elle-même par rapport à la règle de droit appliquée par la cour d’appel. Or, cette hypothèse ne peut être envisagée, car elle équivaudrait à exiger de la haute juridiction qu’elle formule elle-même les moyens en cassation, moyens qu’elle devrait, par la suite, examiner.

En l’occurrence, le grief de la requérante porte sur la précision avec laquelle les circonstances de la cause ayant servi de fondement à l’exception d’abus de droit auraient dû être relatées dans son pourvoi en cassation. La Cour considère qu’il aurait alors été nécessaire pour la haute juridiction grecque d’examiner les faits constituant le prétendu abus de droit de la partie adverse. Autrement, celle-ci se serait trouvée dans l’impossibilité d’examiner la recevabilité et le bien-fondé de cette exception, nécessaire à l’exercice de son contrôle d’annulation.

Certes, la Cour ne perd pas de vue que dans son pourvoi en cassation, la requérante a mentionné les numéros des pages et les paragraphes de ses observations présentées lors des première et seconde audiences devant le tribunal de grande instance de Patras, puis devant la cour d’appel où elle a formulé son exception d’abus de droit. Toutefois, la Cour observe que ladite exception n’avait été développée que dans les observations initiales présentées lors de la première audience devant le tribunal de grande instance de Patras ; lors de ses observations et recours ultérieurs, la requérante a uniquement réitéré ladite exception sans y inclure les faits pertinents. De plus, la haute juridiction interne a constaté dans son arrêt n o 426/2005 que la requérante n’avait pas joint ses observations initiales devant le tribunal de grande instance de Patras à son pourvoi en cassation. Partant, la Cour de cassation n’avait pas à sa disposition les faits sur lesquels la requérante avait fondé son exception d’abus de droit. La Cour note sur ce point que l’affaire se distingue à cet égard des affaires précédentes dans lesquelles l’intéressé avait tant reproduit dans son pourvoi en cassation des faits pertinents tels qu’ils avaient été établis par la juridiction inférieure que joint les documents nécessaires au dossier de l’affaire (voir, a contrario , Liakopoulou c. Grèce , n o 20627/04, § 23, 24 mai 2006 ; Zouboulidis c. Grèce , n o 77574/01, § 29, 14 décembre 2006).

Au vu de ce qui précède, la Cour considère qu’en rejetant le moyen de cassation en cause comme vague, la Cour de cassation n’a pas entravé le droit d’accès à un tribunal de la requérante tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur le grief tiré de la motivation de l’arrêt n o 426/2005 Sur la recevabilité

La Cour rappelle que l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions. Pourtant, ceci ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 20, § 61). L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision. Il faut, en outre, tenir compte notamment de la diversité des moyens qu’un plaideur peut soulever en justice et des différences dans les Etats contractants en matière de dispositions légales, coutumes, conceptions doctrinales, présentation et rédaction des jugements et arrêts. C’est pourquoi la question de savoir si un tribunal a manqué à son obligation de motiver découlant de l’article 6 de la Convention ne peut s’analyser qu’à la lumière des circonstances de l’espèce ( Ruiz Torija c. Espagne , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 303 ‑ A, p. 12, § 29).

En l’occurrence, la haute juridiction a rejeté le moyen de cassation en cause, après avoir considéré que la cour d’appel de Patras s’était, à juste titre, dispensée de répondre au moyen d’appel relatif à l’existence de la responsabilité contractuelle de la requérante. Plus précisément, la Cour de cassation a relevé que l’examen de ce moyen par la juridiction de deuxième degré était superflu, dans la mesure où celle-ci avait retenu la responsabilité délictuelle de la requérante. Partant, la Cour conclut que l’arrêt n o 426/2005 ne pêche pas par manque de motivation. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

La requérante réclame 44 785 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’elle aurait subi en raison du montant des dommages-intérêts qu’elle a dû verser à la partie adverse dans le cadre du présent litige.

Le Gouvernement considère qu’il n’existe aucun lien de causalité entre les violations alléguées de la Convention et le dommage matériel prétendument subi. Il affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral. Alternativement, il estime que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 5 000 EUR.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside, en l’occurrence, dans la violation du droit de l’intéressée à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont la requérante aurait eu à souffrir en raison de la durée excessive de la procédure en cause. La Cour estime en revanche que la requérante doit avoir subi un préjudice moral en raison de la durée excessive de la procédure en cause que ne compense pas suffisamment le constat de violation. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle accorde à la requérante 10 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur ladite somme. B. Frais et dépens

La requérante demande également 4 806,94 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes. A cet égard, elle produit trois factures d’un montant total de 2 103,47 EUR, établies au nom de son avocat pour la procédure devant les juridictions internes.

Le Gouvernement affirme que la somme demandée est excessive.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. S’agissant des frais et dépens encourus en l’espèce, la Cour a déjà jugé que la longueur d’une procédure pouvait entraîner une augmentation des frais et dépens du requérant devant les juridictions internes et qu’il convient donc d’en tenir compte (voir, entre autres, Capuano c. Italie , arrêt du 25 juin 1987, série A n o 119-A, p. 15, § 37). La Cour note, cependant, que les frais réclamés en l’occurrence n’ont pas été engendrés par la durée de la procédure, mais sont des frais normalement encourus dans le cadre de la procédure litigieuse. Il convient donc d’écarter cette demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure en cause et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 mai 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Nina Vajić Greffier adjoint Présidente