ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4231/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, următoarele:

- anularea parțială a Ordinului Ministrului Justiției nr. 4311/C/2014 din data de 03.12.2014, în ceea ce privește coeficientul de multiplicare aplicat și sporurile acordate;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a unui salariului brut lunar, începând cu data de 1 septembrie 2014 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare legal, conform capitolului I din anexa VI la Legea cadru nr. 284/2010;

- obligarea pârâtului la emiterea ordinului de salarizare care să conțină acest coeficient de multiplicare pentru viitor, cu stabilirea unui termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii pentru executarea acestei obligații de către pârâtul Ministerul Justiției, sub sancțiunea daunelor cominatorii de 100 de RON pe zi de întârziere.

Ulterior, reclamanta a renunțat la judecata capătului doi de cerere.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1994 din 8 iunie 2016, a respins acțiunea formulată de reclamantă, așa cum a fost precizată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt expusă în fața primei instanțe, arătând, în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și conține motive străine de natura cauzei deduse judecății și, totodată, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

3.1. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că prima instanță a nesocotit prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, s-a limitat în a face trimitere la citate din legi, fără a explica în ce mod influențează acele norme cuantumul salariului său și de ce, în cazul unor colegi, cu aceeași încadrare, indemnizația de încadrare brută lunară este mult mai mare decât a sa, iar excepția de neconstituționalitate invocată a fost ignorată.

A apreciat recurenta că motivele contestației sale, cu referire la necalcularea corectă a sporurilor cuvenite pentru: vechime în muncă și în funcție, pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică și cel pentru păstrarea confidențialității, acestea fiind trecute în ordin fără a se preciza dacă sunt incluse sau nu în salariul de bază ori se adaugă la acesta, nu au primit răspuns.

Or, în contestație a invocat faptul că în ordinul atacat nu se reflectă modul de calcul prevăzut de art. 3, 9, 10, 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 și nu se respectă prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților, apreciind că, deși legea de salarizare unică are aplicabilitate uniformă, la aceleași condiții de vechime în funcție, se ajunge la diferențe mari de salariu.

3.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că prima instanță a reținut o stare de fapt greșită, diferită de cea prezentată în acțiune, și a făcut aplicarea unor norme ce nu privesc ordinul contestat, respectiv se fac referiri la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 cu privire la salarizarea personalului în anul 2011, deși ordinul contestat a fost emis în anul 2014.

De asemenea, s-a făcut trimitere la abrogarea unei legi anterioare (Legea nr. 330/2009) care nu constituie temei al cererii, ignorându-se prevederile invocate, sus-menționate.

Instanța a reținut greșit că diferențele dintre salarii ar fi efectul aplicării unor legi diferite, fiind vorba de perioada 2014 - 2015, când era deja în vigoare legea - cadru a salarizării unitare, și de îndeplinirea condițiilor pentru majorarea salariului în aceeași perioadă pentru mai mulți judecători (aflați în situații identice din punct de vedere al vechimii în funcție și în muncă), ale căror salarii diferă fără justificare.

Or, faptul că există discriminare în ceea ce privește salarizarea, a fost recunoscut chiar de către legiuitor, care, prin adoptarea Legii nr. 71/2015 (prin care a fost aprobată și modificată O.U.G. nr. 83/2014), a încercat să repare greșelile legislative în privința indemnizației de încadrare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14 iunie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, ulterior, procedura de filtrare reglementată de art. 493 din C. proc. civ. nu a mai fost parcursă, acordându-se termen de judecată în ședință publică, potrivit încheierii din 18 octombrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivelor de casare invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea parțială a Ordinului Ministrului Justiției nr. 4311/C/2014 din data de 03.12.2014, în ceea ce privește coeficientul de multiplicare aplicat și sporurile acordate, și obligarea autorității intimate la emiterea unui nou ordin de salarizare, care să conțină coeficientul de multiplicare legal, conform capitolului I din anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, începând cu data de 1 septembrie 2014 și în continuare, cu stabilirea unui termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii pentru executarea acestei obligații, sub sancțiunea daunelor cominatorii de 100 de RON pe zi de întârziere.

Prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 4311/C/2014 din data de 03.12.2014 s-a stabilit, în ceea ce o privește pe reclamantă, trecerea în clasa de salarizare 101, corespunzătoare unei vechimi în funcție de la 5 la 10 ani și gradației 5, și indemnizația de încadrare brută lunară de 6584 RON, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 917 RON, un cuantum al sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității, de 856 RON, în temeiul art. 1 alin. (1) și (2) și art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 103/2013.

Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantă, așa cum a fost precizată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța de control judiciar apreciază că nu poate fi primit.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare, ceea ce nu se regăsește în speță, întrucât judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată.

Astfel, prima instanță a făcut trimitere la actele normative incidente în privința salarizării, din care rezultă modalitatea de aplicare a respectivelor prevederi în diferite momente, unor categorii deosebite, cărora li se aplică acte normative distincte, tocmai pentru a răspunde motivelor care au condus la diferențele salariale invocate, în perioada de referință.

Referitor la excepția de neconstituționalitate invocată în acțiune, se constată că aceasta nu a fost reiterată în recurs, de altfel, respectiva excepție a făcut obiectul mai multor sesizări a instanței constituționale, care a fost consecventă în soluție, aceea de respingere.

1.2. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și, dată fiind similitudinea acestora, le va analiza grupat, răspunzându-le prin considerente comune.

Astfel, susținerile recurentei, centrate pe faptul că, în opinia sa, indemnizația de încadrare la împlinirea vechimii de 5 ani în funcția de judecător, la data de 1.09.2014, a fost stabilită greșit, într-un cuantum diferit de al celorlalți judecători cu aceeași vechime, dar dobândită anterior datei de 31.12.2010, nu pot fi primite.

Instanța de control judiciar apreciază, contrar criticilor părții, că în mod corect judecătorul fondului a făcut trimitere la succesiunea actelor normative adoptate în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, relevanța acestora urmând să fie reținută și în cadrul acestui demers.

Astfel, Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a abrogat Legea-cadru nr. 330/2009, instituind reglementări noi în privința modului de stabilire a drepturilor salariale, în raport cu vechimea în muncă și/sau în funcție, dobândită de o persoană.

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia, iar, potrivit art. 7 alin. (1), aplicarea prevederilor legii se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de încadrare.

Potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010 "Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare".

În temeiul art. 11 alin. (2) - (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, clasele de salarizare și coeficienții prevăzuți în anexe pentru funcțiile de execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la care se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă, prin aplicarea unui procent ce variază între 2,5% și 7,5%. Din calculul rezultat prin aplicarea acestor dispoziții, se observă că, în cazul modificării gradației ulterior datei de 01.01.2011, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul aplicabil sporului aferent acestei vechimi este mai mic.

În ceea ce privește modul de calcul al drepturilor salariale, se constată că, prin legi tranzitorii care au stabilit modul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice pentru fiecare an bugetar în parte, începând cu anul 2011, s-a prevăzut în mod expres că dispozițiile referitoare la noile procente corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă din Legea-cadru nr. 284/2010 se aplică începând cu data de 01.01.2011.

Conform Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat o reîncadrare a personalului din sistemul bugetar, cu consecința calculării indemnizației, în momentul trecerii într-o nouă tranșă de vechime în muncă sau în funcție, potrivit acestui act normativ, fără ca personalul să piardă din drepturile dobândite anterior.

Astfel, prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se dispune reîncadrarea, începând cu data de 01.01.2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de

Legea-cadru, însă se prevede că, în anul 2011, nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Totodată, se observă alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 285/2010, care arată că "Personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcția, vechimea, gradul și treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010", iar la alin. (2) al acestui articol se prevede că "în anul 2011 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare lege-cadru".

Se constată, în ceea ce privește plata efectivă a drepturilor salariale, că dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, devenind astfel aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010, potrivit cărora, În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat,,.

Se reține că acest text de lege a făcut obiectul chestiunii de drept ce a fost dezlegată prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, noțiunea de funcție similară în raport de care se face plata drepturilor salariale vizând aceste drepturi acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție, și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În temeiul art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, la alin. (1), se arată că toate persoanele care își modifică tranșele de vechime începând cu data de 01.01.2011, intră sub incidența noilor reguli stabilite prin Legea-cadru nr. 284/2010, care prevăd pentru ultimele două tranșe de vechime în muncă un procent de 2,5%, față de 5%, cât era prevăzut anterior.

În ceea ce privește sporul de vechime în funcție, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 stabilește că prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție pentru personalul care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție", nemaifiind astfel aplicat sistemul creșterii procentuale instituit de cadrul legislativ anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010.

Prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010 sunt aplicabile: pentru anul 2012, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, completată și modificată prin Legea nr. 283/2011; pentru anul 2013, în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012; pentru anul 2014, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013; pentru anul 2015, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 83/2014.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, în anul 2014 nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Art. 6 alin. (1) din acest act normativ, arată că "În anul 2014, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul prevăzut la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără acordarea salariului aferent clasei de salarizare prevăzut în anexe la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, după caz.

La alin. (2) al acestui text de lege, se prevede că " În anul 2014, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție".

Din analiza tuturor prevederilor legale menționate se reține că începând cu data de 1 ianuarie 2011, printre modificările de esență aduse de noul sistem de salarizare se regăsește schimbarea procentelor corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă/funcție, conducând la situații diferite de reîncadrare, chiar dacă se ajunge la aceeași vechime în muncă și funcție, așa cum se întâmplă și în cauză.

Astfel, rezultă că pentru magistrații care au împlinit o anumită vechime până la 31.12.2010, se păstrează același cuantum al salariului, însă, pentru magistrații nou încadrați pe funcții, precum și pentru cei promovați în funcții sau grade/trepte după data de 01.01.2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, fiind vorba despre categorii diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, respectiv Legea nr. 330/2009 și Legea-cadru nr. 284/2010.

În acest context, existența unor diferențe de salarizare între magistrații care au îndeplinit anumite condiții de vechime în muncă și în funcție anterior datei de 31.12.2010 și cei care au îndeplinit aceleași condiții după data de 01.01.2011, reprezintă rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispozițiilor legale în materie de salarizare sub a căror incidență s-au aflat la momentul îndeplinirii respectivelor condiții.

Prin urmare, în raport cu datele concrete ale cauzei, se reține că prin ordinul contestat au fost stabilite în mod corect drepturile salariale cuvenite recurentei, cu respectarea actelor normative referitoare la salarizarea personalului din sistemul bugetar în anul 2014.

În ceea ce privește starea de discriminare invocată de către recurentă, de asemenea, nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, având în vedere că, în plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că diferența de tratament devine discriminare, în înțelesul art. 14 din Convenție, numai atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Exercitând controlul de constituționalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile ordonanței de guvern sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

Or, în cauză, diferența de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situații juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României.

De altfel, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, care au determinat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranșă de vechime în muncă, au făcut obiectul analizei Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, a respins excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi legale, iar prin Deciziile nr. 884/2012 și nr. 6/2013, instanța constituțională a fost consecventă în soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, neexistând elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenței acesteia.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinței nr. 1994 din 8 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 noiembrie 2018.

GGC - GV