ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1182/2018

Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1651 din 23 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. SA și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 505A din 31 mai 2017 - Curtea de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă B. SA (B. SA), împotriva Sentinței civile nr. 1651 din 23 decembrie 2015.

Pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și cu intimata-reclamantă A. SA.

Împotriva acestei decizii, la data de 2 august 2017 (data depunerii la oficiul poștal) a formulat recurs recurenta-reclamantă B. SA. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 8 august 2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare. Completului nr. 12 filtru.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susținut, sub un prim aspect, că decizia instanței de apel este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și art. 1385 C. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a arătat că ipoteza dedusă judecății în prezenta cauză este similară cu cea supusă analizei de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 2/2014 ambele vizând drepturi de creanță stabilite împotriva statului prin hotărâri judecătorești irevocabile și neexecutarea de către stat a acestora prin eșalonarea plății prin acte normative, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 și Legea nr. 165/2013.

Recurenta-reclamantă a precizat că dreptul său la despăgubiri a fost constatat prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005.

Pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin încheierea din data de 11 iunie 2008.

Pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. x/2004.

Acest drept putea fi realizat conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, creanța devenind exigibilă anterior datei de 20 mai 2013 când a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013.

În acest context, a menționat că tranzacționarea Fondului Proprietatea s-a realizat la data de 25 ianuarie 2011, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar creanța sa exigibilă la această dată ar fi fost transformată în acțiuni/bunuri aflate în circuitul civil.

În situația în care Legea nr. 165/2013 nu ar fi fost adoptată, recurenta-reclamantă a precizat că ar fi putut să își realizeze creanța cel mai târziu la data de 11 iulie 2013, respectiv la data emiterii titlului de despăgubire, când s-ar fi efectuat și conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea.

De asemenea, a arătat că prin O.U.G. nr. 71/2009 s-a dispus eșalonarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011 ipotezele reglementate de Legea nr. 165/2013 și de O.U.G. nr. 71/2009 se referă la eșalonarea plății unor creanțe executorii, stabilite prin hotărâri judecătorești, singura diferență vizând modalitatea de plată, care este irelevantă prin raportare la faptul ca problema de drept este identică.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a confundat existența creanței cu modalitatea de plată a acesteia. Astfel, a arătat că Legea nr. 247/2005 nu prevedea piața eșalonată a sumelor stabilite prin titlul de despăgubire, în acest context, întârzierea executării integrale a creanței prin eșalonarea plății prin Legea nr. 165/2013 îi creează recurentei-reclamante un prejudiciu, care constă în lipsa unei reparații adecvate.

Prin Decizia nr. 2/2014.

Pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că executarea cu întârziere a unei obligații de plată, stabilite printr-o hotărâre judecătorească, reprezintă o faptă ilicită care antrenează răspunderea civilă delictuală a statului. Astfel, prin această hotărâre Înalta Curte a dezlegat chestiunile referitoare la necesitatea reparării integrale a prejudiciului suferit de creditorul obligației supuse plății eșalonate printr-un act normativ și la faptul că executarea eu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani generează un raport juridic delictual.

Aceste dezlegări sunt obligatorii în prezenta cauză, de vreme de situația dedusă judecății este similară celei supuse analizei prin Decizia nr. 2/2014, pronunțată în recurs în interesul legii, fiind vorba despre sume de bani reprezentând despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Instanța de apel considerând că statuările Înaltei Curți prin Decizia nr. 2/2014 nu sunt aplicabile în speță, a încălcat normele de drept material care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale și principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzute de art. 1349 și art. 1385 C. civ. precum și pe cele ale art. 517 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de Ia data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

Recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1349 și art. 1385 C. civ. din perspectiva faptului că a reținut, în mod nelegal, lipsa caracterului ilicit al faptei pârâtului și a prejudiciului, prin raportare la obiectul Dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, care nu are legătură eu prezentul dosar.

În acest sens, a arătat că obiectul Dosarului nr. x/2015 a constat în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru întârzierea executării obligației privind emiterea ordinului cu propunerea de măsuri reparatorii în sumă de 772.018.564.693 ROL. Prejudiciul solicitat a fost evaluat la suma rezultată din actualizarea sumei cu rata inflației, în perioada 16 iunie 2005 (data nașterii obligației în sarcina pârâtului) - 24 noiembrie 2009 (data trimiterii Dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), precum și din calculul dobânzii legale pentru intervalul 25 august 2008 - 24 noiembrie 2009.

Obiectul prezentei cauze îl constituie obligarea pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la repararea prejudiciului echivalent cu dobânda legată și actualizarea cu rata inflației, pentru perioada cuprinsă între data emiterii deciziei, reprezentând titlul de despăgubire, și data încasării primei tranșe a despăgubirilor.

A susținut că statuarea instanței de apel în sensul că "suma de 77.201.856.4693 ROL nu era supusă actualizării cu rata inflației și nu era purtătoare de dobândă" este rezultatul unei confuzii între obiectele celor două dosare, având în vedere că pretențiile solicitate în cele două cauze sunt diferite.

Recurenta-reclamantă a arătat că nelegalitatea deciziei recurate rezultată din încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1349 și art. 1357 C. civ. subzistă și prin prisma faptului că instanța de apel a constatat lipsa caracterului ilicit ai faptei privind stabilirea unor noi termene de plată prin Legea nr. 165/2013 apreciind că există o reglementare specială în temeiul căreia creanța al cărei titular este apelanta urma a fi plătită și care îi conferea dreptul la încasarea în totalitate a acesteia".

De asemenea, a menționat că nu prezintă relevanță faptul că nu i s-a conferit dreptul la încasarea în totalitate a creanței în numerar, de vreme ce, prin hotărâre definitivă și irevocabilă i s-a recunoscut, integral, dreptul la despăgubiri, astfel încât, indiferent de modalitatea de plată a creanței, patrimoniul său s-ar fi majorat proporțional cu valoarea acestora, având posibilitatea efectivă de a le valorifica.

Recurenta-reclamantă a criticat și faptul că instanța de apel a reținut caracterul licit al stabilirii unor termene noi de plată, prin Legea nr. 165/2013 considerând că nu a încălcat principiul securității juridice, de vreme ce dreptul său la despăgubiri nu a fost contestat sau supus unei revizuiri prin art. 41 din lege.

A apreciat că această concluzie eronată este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 1349 C. civ., conform cărora atragerea răspunderii delictuale subzistă în toate cazurile în care prin acțiuni sau inacțiuni" se aduce atingere drepturilor sau intereselor celorlalte persoane".

Or recurenta-reclamantă nu a invocat faptul că prin Legea nr. 165/2013 i s-a contestat sau negat dreptul la despăgubiri sau că acest drept ar deveni incert în contextul intrării în vigoare a actului normativ, ci faptul că prin modalitatea de eșalonare a plății i s-a cauzat un prejudiciu, prin întârzierea plății integrale a despăgubirilor.

Având în vedere că măsura eșalonării plății despăgubirilor este stabilită printr-o dispoziție legală, nu este înlăturată obligația statului de a repara prejudiciul cauzat prin adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care se încalcă drepturile stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, instanța trebuia să analizeze existența/inexistența caracterului ilicit al eșalonării plății, reglementată prin art. 41 din Legea nr. 165/2013 prin raportare la efectul direct pe care această măsură îl produce în patrimoniul recurentei-reclamante, prin încasarea cu întârziere a creanței.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că, deși instanța de apel a constatat că deține un bun, în sensul Convenției, a reținut în mod eronat, că exercitarea dreptului său cu privire la acest bun nu este îngrădită prin eșalonarea plății, de o manieră care sa conducă ia încălcarea art. 1 Protocolul 1 din acest act normativ, chiar în lipsa unei actualizări și a acordării dobânzilor aferente tranșelor de plată.

Apreciind că statuarea instanței de apei cu privire la acest aspect constituie o ingerință în dreptul de său de proprietate, recurenta-reclamantă a precizat că, de fapt. nu a contestat scopul legitim al măsurii eșalonării plății despăgubirilor instituite prin Legea nr. 165/2013, prin raportare la caracterul necesar al acesteia, ci lipsa justului echilibru intre cerințele de interes general, referitoare la funcționalitatea sistemului de despăgubire, și protecția dreptului de proprietate privată.

A susținut că, în cauză, nu se pune problema existenței unui raport de proporționalitate, în condițiile în care a suferit integral pierderea cauzată prin executarea cu întârziere a obligației de plată a despăgubirilor.

Justul echilibru ar fi subzistat exclusiv în ipoteza în care pierderea rezultată din actualizarea sumei și dobânda legală ar fi fost suportată în mod egal de ambele părți, conform criteriilor prevăzute în Convenție, sau numai de debitor, potrivit protecției superioare a dreptului intern.

Faptul că. în anumite situații, statul poate să adopte măsura eșalonării plății, în scopul evitării efectelor negative asupra bugetului de stat, nu conduce la concluzia că sarcina suportării pierderilor generate de aceste măsuri trebuie suportate de creditorii obligațiilor respective.

Astfel, eșalonarea plății creanței stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, adoptată în exercitarea marjei de apreciere, în lipsa unei reparații adecvate, nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere pentru prejudiciul cauzat creditorului.

Prin reglementarea plății eșalonate a despăgubirilor cuvenite s-a produs o ingerință în dreptul său de proprietate, constând în neprimirea măsurilor reparatorii la termenele stabilite inițial, prin modificarea acestora pe cale legislativă, motiv pentru care se impune atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză s-a procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenta-reclamantă B. SA împotriva Deciziei civile nr. 505/A din data de 31 mai 2017.

Pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La data de 16 februarie 2018. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva Deciziei civile m\505/A din data de 31 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Critica prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apei a iacul o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1349 și art. 1385 C. civ., care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale și principiul reparării integrale a prejudiciului, precum și a celor prevăzute art. 517 alin. (4) C. proc. civ., rezultată din nesocotirea efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 2/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu poate fi primită.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că în mod judicios a apreciat instanța de apel că ipoteza juridică ce a făcut obiectul analizei în recursul în interesul legii este diferită de situația de fapt dedusă judecății în cauza pendinte.

Înalta Curte reține că problema de drept care a generat practica judiciară neunitară și care a determinat promovarea recursului în interesul legii de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2013 în care a fost pronunțată Decizia nr. 2/2014, a vizat interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1) și (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din C. civ. aprobai prin Legea nr. 287/2009, cu referire la acordarea daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009.

Fiind vorba despre hotărâri judecătorești prin care au fost soluționate litigii referitoare la drepturi salariale care decurg din derularea raporturilor de muncă, prin Decizia nr. 2/2014 Înalta Curte a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 278 pct. 1 din C. proc. civ. din 1865, respectiv cele ale art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., aprobai prin Legea nr. 134/2010, conform cărora hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept atunci când au ca obiect plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.

Față de această împrejurare, Înalta Curte a stabilit că executarea cu întârziere a obligației de plată, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

În speță, spre deosebire de creanțele stabilite în favoarea personalului bugetar. care deveneau exigibile la data pronunțării hotărârilor judecătorești în conflictele de muncă, sumele stabilite cu titlu de despăgubiri de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aprobate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, sau prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a acestui act normativ, nu erau exigibile la acest moment, întrucât plata acestora urma să fie efectuată în condițiile prevăzute de dispozițiile stipulate în art. 16 Cap. V și V

1

din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. ordinele conducătorilor administrației publice centrale prin care se propunea acordarea despăgubirilor se înaintau Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii acestora. Prin O.U.G. nr. 81/2007 în cazul în care titlul de despăgubire individual se emitea pentru o sumă mai mare de 500.000 RON, cum este cazul în speță, titularului i se recunoșteau două posibilități de valorificare a titlului, în funcție de opțiunea sa, și anume primirea titlurilor de plată emise de Fondul Proprietatea sau primirea titlurilor de plată în limita sumei maxime de 500.000 RON, respectiv acțiuni emise de Fondul Proprietatea pentru diferența până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire.

Procedura de plată a despăgubirilor, derulată conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani, prin O.U.G. nr. 62/2010, suspendare prelungită prin Legea nr. 117/2012 de aprobare a O.U.G. nr. 4/2012, până la adoptarea Legii nr. 165/2013.

Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la data de 20 mai 2013.

În cauză, despăgubirile la care este îndreptățită recurenta-reclamantă, au fost stabilite sub forma titlurilor de despăgubiri, potrivit procedurii administrative instituite de art. 16 Cap. V din Legea nr. 247/2005, prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunțată în Dosarul nr. x/2004, îndreptată prin încheierea din 11 iunie 2008, pronunțată de aceeași instanță în același dosar. Această hotărâre a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia civila nr. 8241 din 20 octombrie 2005.

Pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

În baza Deciziei civile nr. 1134A din 16 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București -, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Ministerul Finanțelor Publice a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009, prin care a propus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent. Dosarul administrativ a fost înregistrat în evidențele Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. x/CC.

La data de 11 iulie 2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a emis titlul de despăgubire nr. 59 prin care au fost acordate despăgubirile stabilite prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apei București -, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, respectiv 20 mai 2013, creanța recurentei-reclamate nu era exigibilă, întrucât titlul de despăgubire nr. 59 a fost emis de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor ulterior acestei date, respectiv la 11 iulie 2013.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu există identitate de ipoteză între situația de fapt dedusă judecății în cauza pendinte și cea care a făcut obiectul analizei în recurs în interesul legii, care, astfel cum s-a arătat, a vizat creanțele bugetare constatate prin hotărâri judecătorești în materia conflictelor de muncă, executorii de drept la data pronunțării acestora.

Prin urmare. în mod legal a statuat instanța de apel că, în cauză, nu poate fi reținut și aplicat raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție expus în cuprinsul Deciziei nr. 2/2014."

Critica privind încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1349 și art. 1385 C. civ. în contextul în care instanța de apel a reținut inexistența caracterului ilicit al faptei intimatului-pârât, precum și inexistența prejudiciului prin raportare la obiectul Dosarului nr. x/2015, care nu are legătură cu obiectul cauzei pendinte este, de asemenea, nefondată.

Este real că obiectul Dosarului nr. x/2015 a constat în cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA, întemeiată pe dispozițiile art. 1073, art. 1088 și art. 998 - 999 C. civ., prin care a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru neexecutarea în termen rezonabil, a obligației de a emite ordinul cu propunerea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 77.201.856,4693 RON, stabilită în baza Deciziei civile nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și ia actualizarea acestei sume cu rata inflației pentru perioada 16 iunie 2005 - 6 ianuarie 2010, și acordarea dobânzii legale aferente pentru perioada 25 august 2008 - 6 ianuarie 2010.

Analizând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 29 din 26 ianuarie 2016, definitivă și revocabilă prin Decizia civilă nr. 1256 din 1 iunie 2016.

Pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/2015 a reținut că, în cauză, nu există prejudiciu, întrucât, față de natura și conținutul specific ai obligației care revenea pârâtului în baza Deciziei civile nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, nefiind în discuție o obligație de plată a sumei de 77.201.856,4693 RON, ci o obligație de a face, nu poate fi vorba de actualizarea cu rata inflației a acestei sume și nici de plata dobânzilor, pentru că aceste accesorii pot purta numai asupra unei creanțe bănești.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, astfel cum a reținut și instanța de apel, aceste statuări au înrâurire în cauza pendinte.

Înalta Curte constată că prin cererea dedusă judecății în prezentul dosar reclamanta a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statui Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru eșalonarea plății despăgubirilor stabilite în baza Deciziei civile nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, actualizarea sumelor cu rata inflației pentru perioada iulie 2013 - iunie 2014 și acordarea dobânzii legale penalizatoare aferente perioadei cuprinse în intervalul 11 iulie 2013 - 27 iulie 2014.

Or, prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005, Curtea de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori nu a fost instituită în sarcina pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, obligația plății despăgubirilor, ci o obligație de a face, constând în emiterea în favoarea recurentei-reclamante a ordinului care să conțină propunerea privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, conform procedurii reglementate de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Cum aceste prevederi legale nu prevăd posibilitatea actualizării despăgubirilor eu indicele de inflație și nici faptul că acestea sunt purtătoare de dobânzi, în mod legal a stabilit instanța de apel că pot fi reținute în prezenta cauză aspectele statuate în considerentele Deciziei civile nr. 29 din 26 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București -, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2015.

Cât privește motivul de recurs care vizează nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva faptului că instanța de apel a constatat lipsa caracterului cert al faptei ilicite privind stabilirea unor noi termene de plată prin Legea nr. 165/2013, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

În cauză, ceea ce critică recurenta-reclamantă este faptul că instanța de apel nu a analizat existența/inexistența caracterului ilicit al măsurii eșalonării plății despăgubirilor, dispusă prin art. 41 din Legea nr. 165/2013, și că aceste dispoziții legale nu îi conferă o reparație adecvată pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea plății integrale, indiferent de modalitatea de plată în care creanța ar fi fost realizată.

Înalta Curte reține că, în literatura de specialitate, s-a statuat că prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul, efectul negativ, suferit de o anumită persoană, urmare faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

Prejudiciul trebuie să fie cert, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale.

În ceea ce privește principiul reparării integrale a prejudiciului, dispozițiile art. 1385 alin. (1) C. civ. prevăd că sunt supuse reparării pierderea suferită de cei prejudiciat, adică paguba efectivă (damnum emergens), câștigul pe care, în condiții obișnuite l-ar fi putut realiza (tucrum cesans), precum și cheltuielile efectuate pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385 alin. (3) C. civ.).

În cauză, recurenta-reclamantă a susținut că prejudiciul constă în efectul negativ creat în patrimoniul său prin încasarea cu întârziere a creanței, urmare adoptării Legii nr. 165/2013, prin care au fost instituite noi termene de plată a sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Or, repararea prejudiciului este condiționată, astfel, cum s-a arătat, de producerea unei pagube efective în patrimoniul recurentei-reclamante și de câștigul pe care aceasta l-ar fi putut realiza în situația în care nu ar fi fost adoptată Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte reține că prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 legiuitorul a stabilit un termen în interiorul căruia trebuie să fie soluționate dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înainte de intrarea în vigoare a legii, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești. rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a actului normativ.

Necesitatea adoptării acestei legi a survenit în urma obligațiilor stabilite în sarcina statului de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pilot C. ș.a. contra României, în condițiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevedea termenul în care urmau a fi emise titlurile de despăgubire.

Din acest motiv, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 376/2015 în controlul constituționalității prevederilor art. 33 - 35 din Legea nr. 165/2013, reglementarea, prin acest act normativ, a unui interval de timp fix, cert și precis determinat, în care Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor care, în virtutea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2010 a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, să soluționeze dosarele deja înregistrate, este de natură să asigure un cadru legal apt să dea eficiență dreptului de proprietate recunoscut persoanelor îndreptățite.

În acest context se impun a fi reținute și aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Preda contra României prin care s-a reținut, privitor la noile mecanisme de restituire, că modul de calcul și de acordare a despăgubirilor prevăzute prin Legea nr. 165/2013 se încadrează în marja de apreciere a statului, raportată la contextul economic al acestuia, eșalonarea instituită putând fi justificată de complexitatea mecanismului de restituire și de multitudinea de cereri.

Ca atare, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia, prin instituirea noilor termene de plată a despăgubirilor prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 i s-a cauzat un prejudiciu, de vreme ce, prin procedura reglementată de acest act normativ s-a stipulat un termen cert în care creanța va fi plătită în cuantumul stabilit în titlul de despăgubire.

În ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante cu privire la faptul că instanța de apel nu a analizat existența caracterului ilicit al măsurii eșalonării plății instituite prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, se constată că, dimpotrivă, curtea a procedat la examinarea acesteia.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate (pag. 21, ultimul paragraf), instanța de apel a reținut că această critică a fost invocată pentru prima dată în apel, contrar dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nefiind susținută în fața primei instanțe și, prin

urmare

, nefiind analizată de tribunal.

Chiar și în acest context instanța de apel a reținut "caracterul lipsit de temei al susținerilor recurentei-reclamante, câtă vreme efectele hotărârii judecătorești care a consacrat dreptul său la despăgubiri nu au fost înlăturate..."

Cât privește motivul de recurs care vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva încălcării de instanța de apel a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Înalta Curte constată că este nefondat.

Pentru a putea fi reținută o ingerință în dreptul de proprietate al recurentei-reclamante trebuie să se constate imposibilitatea de valorificare a dreptului său recunoscut prin Decizia civilă nr. 1134 din 16 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a stabilit, irevocabil, dreptul său la despăgubiri, în cuantumul lămurit ulterior prin încheierea din 11 iunie 2008.

Pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. x/2004 din aceeași perspectivă nu se poate reține lipsa unui raport de proporționalitate între cerințele de interes general, referitoare la funcționalitatea sistemului de despăgubire și protecția dreptului de proprietate privată.

Or, instituirea unui termen de plată a despăgubirilor în dosarele aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu constituie o ingerință în dreptul de proprietate al recurentei-reclamante din perspectiva protecției acestui drept prin Convenție, din moment ce prin norma menționata legiuitorul nu a intervenit asupra cuantumului sumei stabilite prin titlul executoriu.

Limitarea dreptului la plata despăgubirilor, în modalitatea prevăzută de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 156/2013 este legitim în condițiile în care executarea obligațiilor statului, rezultate din legislația adoptată în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de statul comunist este afectat de probleme sistemice. constatate de înseși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa.

Prin hotărârea pronunțată la data de 29 aprilie 2014 în Cauza Preda și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că în principiu, Legea nr. 165/2013 nu încalcă prin ea însăși dreptul de proprietate, constituind, în general, un remediu eficace, care trebuie parcurs.

Cu privire la noile mecanisme de restituire, instanța de contencios european a arătat că, în principiu, modul de calcul și de acordare a despăgubirilor potrivit Legii nr. 165/2013 se încadrează în marja de apreciere de care se bucură statul în alegerea soluțiilor economice.

De asemenea, a estimat că noua legislație adoptată în materia restituirii proprietăților naționalizate oferă, în principiu, posibilitatea de soluționare adecvată a cererilor de restituire în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România.

Față de toate considerentele expuse în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva Deciziei civile nr. 505/A din data de 31 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze eu minori și de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. împotriva Deciziei civile nr. 505/A din data de 31 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2018.

Procesat de GGC - LM