ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2329/2018

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin încheierea din 12 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de procuror, iar prin sentința civilă nr. 943/05.08.2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de procuror, a admis în parte cererea reclamanților și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să le plătească reclamanților A. și B., suma de câte 200.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia nr. 328 A din data de 4 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta A. și de reclamantul B. împotriva sentinței civile nr. 943/05.08.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și apelantul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și al Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, în privința cererii întemeiate pe art. 538 C. proc. civ., corelativ art. 504 și următoarele C. proc. pen. vechi, care a fost respins pe cale de consecință, pentru lipsa calității procesuale active a reclamanților, sens în care s-a schimbat parțial și încheierea de ședință din data de 12.12.2014. A admis excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în referire la cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 998 - 999 C. proc. civ. și a respins cererea, în temeiul acestei excepții procesuale.

Cererile de recurs Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri reclamanții A. și B., care au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2014, la data de 23 08 2017, respectiv la data de 28 08 2017. Recurentul B. a depus la data de 31 05 2018 motive de recurs refăcute, care nu pot fi analizate întrucât au fost formulate peste termenul legal de motivare a recursului, termen care s-a împlinit la 29 08 2017, sancțiunea nulității recursului pentru nemotivare în termenul legal fiind prevăzută în art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. Se observă însă că motivele de recurs depuse peste termen de către recurentul B. sunt asemănătoare cu cele invocate în termenul legal de către recurenta A. În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanța a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. În ședința publică din 17 aprilie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 328 A din 4 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Procedura derulată în recurs Recursurile formulate în termenul legal au fost motivate prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ. 1. Prin cererea de recurs depusă la data de 21 august 2017, subsumată dispozițiilor art. 488 pct. 5 și art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea judecării apelului. În sinteză, reclamanta consideră că nu sunt corecte reținerile instanței de apel, reclamanții având atât dreptul, cât și interesul de a promova prezenta acțiune, ca urmare a înscenării judiciare ale căror victime au fost autoarea lor, C., cât și reclamanții personal, supuși unor acte de anchetă, de cercetare, de percheziție, precum și datorita ecoului de ordin social și moral pe care 1-a avut mediatizarea "Cazului D." și învinuirii aduse surorii sale, respectiv mătușii reclamantului. Mai arată că au depus acte de stare civilă și certificate de moștenitor din care rezultă că surorile A. și E., mama reclamantului, sunt moștenitoarele legale ale lui C., în calitate de surori, iar reclamantul este unicul moștenitor al mamei sale, E. Apreciază că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a actului dedus judecații, a interpretat în mod eronat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 538 și următoarele din C. proc. pen., ale art. 541 din același act normativ. Instanța de apel a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor art. 504 și următoarele din C. proc. pen. din 1968 și ale art. 538-539 din noul C. proc. pen., se stabilește că, în cazul erorilor judiciare, au dreptul la repararea acesteia, persoanele care au fost condamnate definitiv sau persoanele care în cursul procesului au fost private de libertate, iar în speță nici reclamanții, nici soții Samoilescu, nu fac parte din aceasta categorie de persoane, așa încât nu se justifică calitatea procesuală activă a reclamanților. În plus, a mai reținut curtea de apel că nu s-a făcut dovada unei cercetări abuzive față de reclamanți. Solicită instanței de recurs să constate că asupra sa s-au exercitat presiuni de natură psihică, deși nu a fost cercetată în calitate de învinuit sau condamnată, că a fost percheziționată la domiciliu. În opinia sa, prejudiciul moral se justifică prin suferința cauzată prin moartea prematură și violentă a surorii sale, reclamanta descriind pe larg actele de cercetare abuzivă la care a fost supusă aceasta, acte ce dovedesc atât trauma psihică încercată de sora sa, cât și impactul răvășitor pe care l-a avut sinuciderea surorii sale, precum și efectul acestora asupra reclamantei, sora sa nefiind niciodată reabilitată. Arată că este mai mult decât evidentă împingerea surorii sale și a cumnatului său la sinucidere, în dosarul penal nr. x/1978 existând probe indubitabile care să ateste traumele încercate atât de reclamanți, cât și de sora și cumnatul său. Prin urmare, a solicitat despăgubiri atât în calitate de victimă indirectă, cât și în calitate de victimă directă, ca urmare a percheziției domiciliare la care a fost supusă și de impactul major a acestui caz asupra opiniei publice, care a condus la o imagine deformată a semenilor săi cu privire la persoana sa. Susține reclamanta că înscrisurile din dosarul penal nr. x/1977 justifică atât calitatea procesuală activă, cât și pretențiile solicitate pe fondul cauzei, fiind probate pe deplin atât presiunile la care au fost supuși sora și cumnatul său înainte de sinucidere, precum și suferințele încercate de reclamanți pe timpul anchetei, respectiv perchiziție domiciliară, declarații. Prin urmare, reclamanții au susținut că situația lor se circumscrie dispozițiilor art. 538 din C. proc. pen., instanța de fond constatând corect, în baza probelor administrate, faptul că reclamanții au calitate procesuală activă, având dreptul cât și interesul de a promova cererea dedusă judecății, pentru prejudiciul moral cauzat de înscenarea a cărei victime au fost, pe de o parte, sora sa C., iar pe altă parte, reclamanții, în mod direct. Apreciază că nu se poate reține că reclamanții nu au calitate procesuală activă ca urmare a interpretării restrictive a dispozițiilor art. 538 și art. 539 din C. proc. pen., aceștia făcând parte din categoria persoanelor ce justifică un interes și au dreptul la reparații, în conformitate cu dispozițiile art. 505 - 506 din C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 998 și următoarele din vechiul C. civ. Instanța de apel a omis să constate că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 504 alin. (2) din C. proc. pen., care statuează că au dreptul la reparație și persoanele care, în cursul procesului penal, au fost private de libertate ori cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, reținând și dispozițiile alin. (3) și alin. (4) ale aceluiași articol, o percheziție domiciliară putând fi asimilată restrângerii libertății în mod nelegal. Reluând, pe larg, temeiurile juridice și reținerile de fapt realizate de instanța de fond, recurenta a concluzionat că reclamanții fac parte din categoria persoanelor interesate care au dreptul la reparație în temeiul art. 505-506 din C. proc. pen. și că, deși au intervenit modificări legislative, obligația de comunicare a ordonanței sau rezoluției este una imperativă, iar nu dispozitivă și se face și altor persoane interesate. În mod corect a reținut prima instanța că recurenta și nepotul său fac parte din categoria persoanelor interesate potrivit legii, iar soluția de neîncepere a urmăririi penale față de autoarea lor, C., îi îndreptățea, în calitate de moștenitori legali, să formuleze o acțiune în repararea prejudiciului, în temeiul art. 505-506 din C. proc. pen. A mai susținut recurenta că dreptul la acțiune nu este prescris, deoarece acțiunea a fost formulată în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a Ordonanței nr. 2636/P/1977 din 15 iulie 1981, respectiv data de 11 iunie 2013, acțiunea fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 18 iunie 2014. Totodată, în cauză, termenul de prescripție nu a început sa curgă, atâta vreme cât nu le-a fost comunicată niciodată ordonanța din 15 iulie 1981, dată în dosarul nr. x/11.12.1977, astfel încât, deși cazul a fost de notorietate, nu au putut să cunoască în mod obiectiv și efectiv nici paguba, nici pe cel ce răspunde de repararea ei, adică nu au avut posibilitatea de a exercita drepturile prevăzute de legiuitor. Instanța de apel a reținut, în mod eronat, data de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv anul 1989. Prin raportare la data de 11 iunie 2013, acțiunea a fost promovata în termen, având în vedere că în cauză este aplicabil termenul special de prescripție prevăzut de C. proc. pen. În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, recurenta a reluat, de asemenea, pe larg, considerentele hotărârii instanței de fond, susținând că această instanță a procedat corect reținând că termenul de prescripție este cel de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) din C. proc. pen. anterior, care curge de la data rămânerii definitive a ordonanței procurorului, care a vizat-o pe sora sa și care prezenta interes pentru reclamanții din prezenta cauză. Reluând istoricul actelor de urmărire penală îndreptate împotriva autoarei lor, numita C., precum și împotriva numitului F. și a condamnării acestuia din urma pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav, viol, tâlhărie și profanare de cadavre, recurenta a solicitat ca, în raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul Lege nr. 167/1958 care prevede că prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, să se constate că legiuitorul a stabilit un termen subiectiv de la care curge termenul de prescripție. Chiar dacă acest caz a fost unul intens mediatizat, atâta vreme cât reclamanților, în calitatea lor de moștenitori legali și de persoane implicate direct în anchetă nu le-au fost comunicate ordonanța din 15 iulie 1981 sau o rezoluție motivată, nu se poate în niciun caz reține că reclamanții au putut, în mod obiectiv și efectiv, să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea. În consecință, recurenta apreciază că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă în mod eronat de instanța de apel, având în vedere faptul că termenul legal de prescripție de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) din C. proc. pen. anterior nu a început sa curgă. Printr-un înscris separat, recurenta a făcut un istoric al înscenării judiciare reprezentate de "Cazul D." căruia i-au căzut victime sora sa, soțul acesteia, precum și reclamanții personal, supuși unor acte de cercetare penală, în lumina cărora recurenta susține că devine nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Totodată, arată că, în lumina practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, excepția prescripției dreptului material la acțiune nu poate fi folosită ca un obstacol în calea realizării dreptului justițiabilului, instanța judecătorească nefiind în măsură să invoce din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune. De asemenea, în raport de dispozițiile art. 2513 din C. civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune poate fi invocată prin întâmpinare sau cel mai târziu până la prima zi de înfățișare, în cauză pârâtul nedepunând întâmpinare. Susține recurenta că acțiunea pentru repararea pagubei a fost promovată în termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a ordonanței nr. 2636/II/P/1977 din 15.07.1981, respectiv 11.06.2013, prin sentința civilă nr. 132 din data de 10 februarie 2013 pronunțată în dosarul nr. x/2013, fiind respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material de acțiune. Mai arată că, în dicționarul juridic, nu a găsit termenul de "înscenare judiciară", ci doar de "eroare", considerând că dispozițiile art. 538 din C. proc. pen., prin raportare la art. 998-999 din C. civ., fiind aplicabile cererii de chemare în judecată formulate. Recurenta invocă și dispozițiile art. 1, 4 și 25 din Constituția României, referitoare la obligația de respectare a demnității umane. Prin înscrisul intitulat "Bilanț Caz D.", recurenta a făcut o prezentare a persoanelor implicate în "cazul D.". 2. La data de 28 august 2017, reclamantul B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 328 A, pronunțată la data de 04 aprilie 2017 de Curtea de Apel București, apreciată ca nelegală, precum și împotriva schimbării parțiale a încheierii de ședință din data de 12 decembrie 2014 a Tribunalului București. Prin primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv pentru care solicită casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Făcând un istoric al "Cazului D.", al cărui subiect a fost numitul G., recurentul susține că C., sora mamei sale, a fost învinovățită pe nedrept de organele care au instrumentat cazul ca fiind autoarea tranșării cadavrului victimei. C. și soțul F. au fost anchetați în perioada 15-23 iulie 1977, afirmându-se ca aceștia s-au "sinucis de rușine", cel mai simplu mod de a trece sub tăcere "suspecta moarte" a acestora și pe cei care au fost autorii morali ai acestei drame. Arată recurentul că faptul că cei care au instrumentat înscenarea nu au suferit niciodată consecințele faptelor lor, îl face să creadă că ordinul de rezolvare (soluționare) a cazului D., a plecat de la șeful statului din vremea respectivă. Consideră recurentul că, în termeni juridici, această situație se numește grup infracțional organizat, tatăl adevăratului criminal fiind un cunoscut al șefului statului. Consideră această înscenare judiciară (mutarea orei crimei producerii infracțiunii, fiind act voluntar, așa cum s-a reținut prin decizia nr. 75 din anul 1981 a Tribunalului Suprem) ca fiind izvorul tuturor relelor îndreptate împotriva familiei sale. Susține că împotriva lui C. s-au desfășurat acte de cercetare penală efective. De asemenea, prin rezoluția Procuraturii municipiului București, din 28 noiembrie 1977 s-a dispus efectuarea expertizei antropometrice la nivelul INML Mina Minovici având ca obiectiv să se stabilească de către comisia de expertiza medico-legală: "dacă urmele de violență constatate la nivelul latero-facial drept și stâng al capului cadavrului victimei D., au putut fi create printr-o compresiune exercitată de mâna lui C.", scop în care, s-a dispus și s-a efectuat exhumarea cadavrului autoarei C., la 02 decembrie 1977, fără ca familia să fie informată, ocazie cu care "s-au dezarticulat și au fost prelevate mâinile autoarei din mormânt pentru a se efectua expertiza dispusă", aceste fapte reprezentând profanare de cadavre. Mai arată recurentul că una din enigmele sentinței civile nr. 943 din 5 august 2015 este volumul fără număr din dosarul x/1980, despre care nu se poate ști dacă a fost numerotat sau a fost "fabricat" ulterior și introdus în caz. Invocă recurentul dispozițiile art. 21 alin. (1), (2), (3), (4) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 47 și art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și ale art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ce consacră dreptul părții la un proces echitabil și, implicit, dreptul părții la contradictorialitate. Arată că, în contextul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, s-a statuat că dreptul la un proces echitabil contradictoriu implică pentru o parte facultatea de a lua cunoștința de observațiile sau de piesele produse de cealaltă parte, precum și de a le discuta. Totodată, dreptul la un tribunal imparțial este condiționat de efectivitatea egalității de arme și de respectarea principiului contradictorialității. Susține că probele expuse sunt de o importanță majoră în derularea procesului, că apelantul-reclamat nu a răspuns la întâmpinarea în raport de aceste probe, iar instanța nu le-a acordat nicio atenție, canalizând sentința în direcția "îngropării adevărului". Mai invocă și faptul că dispozițiile art. 54 din Constituție și ale art. 12 din noul C. proc. civ., reglementează obligația comună a părților de a-și exercita drepturile procedurale cu bună-credință. A mai arătat recurentul că, potrivit dispozițiilor art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., este de acord ca recursul să fie soluționat de completul de filtru prevăzut de art. 493 din C. proc. civ., prezentul recurs fiind admisibil în principiu.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând recursurile declarate de recurenții A. și B., întemeiate pe motivele de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 și 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prezenta acțiune a fost introdusă la data de 18 06 2014, ulterior intrării în vigoare a noilor coduri: C. civ., C. proc. civ., C. pen. și C. proc. pen., iar temeiul juridic al acțiunii s-a întemeiat pe dispozițiile art. 538-539 din noul C. proc. pen. care reglementează dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară și la persoana îndreptățită, respectiv pe dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Reclamanții solicită să fie despăgubiți pentru prejudiciul propriu, constând în supunerea lor la acte de anchetă, de cercetare, percheziție, temeiul juridic al acestor pretenții fiind art. 538-539 din noul C. proc. pen., cât și datorită oprobriului public la care au fost supuși, determinat de mediatizarea cazului D. și de învinuirile care se aduceau acestora, de suferințele provocate ca urmare a decesului prin sinucidere a lui C. și a profanării cadavrului acestuia de către organele statului, activități care intră în sfera răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 din vechiul C. civ., dar și pentru prejudiciul indirect suferit, în calitate de moștenitori ai lui C., cauzat de înscenarea judiciară pe care autoritățile de la acea vreme au intentat-o familiei autoarei lor, dovedită prin constatarea ulterioară a erorii judiciare, aceste pretenții fiind fundamentate tot pe dispozițiile art. 538-539 din noul C. proc. pen. Prin urmare, raportul juridic dedus judecății își are izvorul în două temeiuri de drept distincte, astfel cum corect a motivat instanța de apel. Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (5) din C. proc. civ. referitor la faptul că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată invocarea formală a acestui aspect de nelegalitate, întrucât recurenții nu precizează care reguli de procedură au fost aplicate greșite și în ce mod intervine sancțiunea nulității. Se observă că toate criticile recurenților, cu predilecție ale recurentei A., privesc greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și a excepției prescripției extinctive, critici care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recursul declarat în termen de către B. nu aduce critici concrete asupra unor aspecte de nelegalitate din decizia atacată, motivele de recurs dezvoltate de către recurent urmând a fi analizate în limitele dezlegărilor date în apel. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată incidența a două temeiuri juridice pe care se fundamentează despăgubirile solicitate, astfel cum au fost identificate anterior. În ceea ce privește prejudiciul întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, sunt aplicabile regulile specifice materiei civile și, față de data introducerii acțiunii și a art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cu care prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, în mod corect au fost aplicate dispozițiile Decretului nr. 167/958 în materia prescripției extinctive, iar nu dispozițiile noului C. civ. care înglobează în prezent, în Cartea a VI-a, normele privind prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor sau ale art. 506 alin. (2) din vechiul C. proc. pen., care stabilește un termen de prescripție de 18 luni. Pentru acordarea de despăgubiri decurgând din constatarea existenței unei erori judiciare trebuie întrunite condițiile instituite în prevederile noului C. proc. pen., respectiv în art. 538-539 C. proc. pen. Analizând modul de interpretare și aplicare a normelor de drept procesual penal în stabilirea îndreptățirii reclamanților de a primi despăgubiri pentru eroarea judiciară care le-a cauzat atât un prejudiciu direct, cât și unul indirect, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, în contextul în care reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor cerute de textele legale menționate pentru a beneficia de despăgubiri. Astfel, dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen. cer ca persoana care solicită despăgubiri pentru producerea unei erori judiciare să fi fost condamnată definitiv sau să fi fost privată nelegal de libertate în cursul urmăririi penale, iar reclamanții nu au dovedit nici în persoana lor și nici a lui I. îndeplinirea acestei condiții. Realizarea unei percheziții domiciliare sau aducerea în fața organelor de anchetă pentru audieri constituie împrejurări care nu pot fi asimilate celor două cerințe legale, o interpretare extensivă a celor două condiții nefiind permisă, conform principiului "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" (""ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus"). Sunt astfel nefondate susținerile recurentei potrivit cărora presiunile la care au fost supuși sora și cumnatul său înainte de sinucidere, precum și suferințele încercate de reclamanți pe timpul anchetei, respectiv percheziție domiciliară, declarații, se circumscriu dispozițiilor art. 538-539 din C. proc. pen. Având în vedere că dispozițiile art. 539 preiau prevederile art. 504 alin. (2) din vechiul C. proc. pen., că nu este aplicabil în cauză vechiul C. proc. pen., în raport de data introducerii acțiunii, apare ca nefondată și critica privind omisiunea de analiză a art. 504 alin. (2) din vechiul C. proc. pen. Calitatea procesual activă a reclamanților nu se poate întemeia nici pe dispozițiile art. 541 C. proc. pen. care dă posibilitatea pornirii sau continuării acțiunii pentru repararea pagubei, după moartea persoanei îndreptățite, de către persoanele care se aflau în întreținerea acesteia la data decesului întrucât reclamanții nu au invocat că ar fi avut calitatea de persoane aflate în întreținerea autoarei C., la data decesului acesteia, ci pe aceea de moștenitori, calitate căruia art. 541 C. proc. pen. nu îi acordă semnificație juridică. Astfel fiind, în lipsa dovedirii îndeplinirii condițiilor limitativ prevăzute în art. 538-539 și art. 541 C. proc. pen., în mod corect a fost admisă excepția lipsei calității procesual active a reclamanților pentru prejudiciu propriu și indirect solicitat ca urmare a procedurilor desfășurate în dosarul penal în care s-a constatat eroarea judiciară. În ceea ce privește despăgubirile solicitate de reclamanți în temeiul răspunderii civile delictuale a statului român pentru prejudiciul de imagine ce le-a fost creat prin mediatizarea "Cazului D." și prin oprobriul la care reclamanții au fost supuși ulterior, până la aflarea adevăratului autor al crimei, în mod corect, sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel a făcut aplicarea art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/958 și nu a art. 506 alin. (2) din vechiul din C. proc. pen., de vreme ce litigiul are natură civilă. Astfel cum s-a arătat anterior, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 și ale art. 6 alin. (4) din C. civ., sunt aplicabile prevederile anterioare intrării în vigoare a noului C. civ., astfel că nu sunt incidente restricțiile de invocare ale prescripției extinctive prevăzute de art. 2513 din noul din C. civ. Momentul de la care curge termenul de prescripție este cel reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv cel în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În speță, reclamanții au cunoscut paguba, adică existența unei erori judiciare și pe cel care răspunde de ea, respectiv statul român, din momentul în care a fost larg mediatizat faptul descoperirii adevăratului făptuitor, J., iar nepotul, respectiv vărul reclamanților, F., ca persoană învinuită pe nedrept, a fost eliberat. Chiar recurenții recunosc că descoperirea adevăratului făptuitor a fost larg mediatizată și nu neagă că au luat cunoștință de această împrejurare, însă susțin că, inclusiv în situația unei largi mediatizări a constatării erorii judiciare, lipsa comunicării de către organele în drept a ordonanței sau a unei rezoluții motivate către ei, i-a pus în imposibilitate de a cunoaște în mod obiectiv și efectiv atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Această apărare este nefondată, Înalta Curte considerând că, atât în situația comunicării ordonanței, cât și în aceea a mediatizării constatării erorii judiciare în "Cazul D.", s-a realizat în mod efectiv și obiectiv încunoștiințarea reclamanților despre pagubă, dar și despre cel răspunzător de producerea sa, neexistând nici un element care să diferențieze efectele celor două modalități de aducere la cunoștință a aceluiași fapt juridic. Ca atare, momentul la care reclamanții puteau cunoaște eroarea judiciară nu este reprezentat de moartea lui C. sau de momentul la care trebuia comunicată către reclamanți ordonanța din 15 07 1981, dată în dosarul nr. x/11 12 1977, prin care față de C. s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Astfel fiind, sunt nefondate criticile din recurs referitoare la aceste aspecte. În mod corect a reținut instanța de apel că, în perioada ulterioară descoperirii adevăratului făptuitor și a eliberării lui F. și până în decembrie 1989, când a avut loc prăbușirea sistemului comunist, termenul de prescripție a fost suspendat, deoarece reclamanții se aflau în imposibilitate să introducă o acțiune în despăgubiri datorită represiunilor la care ar fi putut fi supuși, caz asimilat forței majore, astfel că, după momentul " decembrie 1989", a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, care s-a împlinit anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată. Astfel cum s-a motivat anterior, din perspectiva răspunderii civile delictuale, care este reglementată de C. civ. și supusă regulilor instituite de Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamanților nu li s-a comunicat ordonanța de scoatere de urmărire penală și modul de aplicare al art. 246 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., acest aspect având semnificație juridică numai dacă ar fi fost aplicabil în cauză termenul de prescripție de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. Prin urmare, sunt nefondate criticile recurenților privind neînceperea curgerii termenului de prescripție atâta vreme cât nu le-a fost comunicată ordonanța din 15 iulie 1981, dată în dosarul nr. x/11.12.1977, dar și cele privind reținerea, în mod eronat, a anului 1989, iar nu a datei de 11 iunie 2013, când ordonanța din 15 iulie 1981 a rămas definitivă, ca dată de la care a început să curgă termenul de prescripție. Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, motiv pentru care recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.