ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 165/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 21180 din 25 noiembrie 2016 Judecătoria Sector 1 București a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SRL, având ca obiect cererea de constatare a nulității absolute a Contractului de arendare nr. x/26.03.2012 și de acordare a daunelor materiale pentru lipsa de folosință a terenului constând în arendă/recolte neîncasate la nivelul de 300 RON/ha x 12 luni, pe ultimii trei ani.

Prin Decizia nr. 3700 din 7 noiembrie 2017 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., înregistrat la Tribunalul București la data de 19.02.2018.

Prin adresa din 19.03.2018, Tribunalul București a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel București.

Prin Decizia nr. 515/12.10.2018 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut, în esență, că în raport de dispozițiile art. 97, art. 483, 493, 494 C. proc. civ., raportat și la Deciziile Curții Constituționale nr. 369/2017 și 454/2018, prezenta cauză revine spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, problema competenței materiale a instanței supreme în soluționarea recursurilor în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON fiind tranșată prin deciziile Curții Constituționale menționate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12.11.2018

Prin rezoluția din 13.11.2018, s-a fixat termen la 30.01.2019, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului într-o cauză având ca obiect încheierea și executarea unui contract de arendare pentru o suprafață de 10 ha, pe o perioadă de 5 ani, cu un nivel al arendei de 300 RON/ha, valoare ce se situează sub valoarea de 200.000 RON, iar cauza fiind soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal.

Astfel, dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe-unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, posibilă doar în situația în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea la lege și încălcarea regulilor procedurale [conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor este prevăzută numai prin lege].

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

De asemenea, dispoziția din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că și celelalte instanțe, atunci când judecă în recurs, realizează același tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Hotărârea instanței de contencios constituțional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competență a cărei neconstituționalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituționalitate l-a reprezentat sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conținutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate s-au circumscris problemei admisibilității recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curții de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menționate anterior.

Pe de altă parte, prin Decizia în interesul legii nr. 18/01.10.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369/30.05.2017 a Curții Constituționale, revine curților de apel.

În consecință, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel București, căreia îi revine competența de soluționare, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 3700 din 7 noiembrie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - GV