ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 883/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 februarie 2014, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea Deciziei nr. 42950 din 20 decembrie 2013 emisă de pârâtă, de respingere a Contestației nr. 40451 din 9 decembrie 2013 formulată de reclamantă împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 18 octombrie 2013 prin care s-a constatat că prevederile contractului de finanțare denumit "Modernizare și retehnologizare B., comuna Merei, județ Buzău" (cod proiect RO xx din 29 decembrie 2006) au fost încălcate și, ca urmare, în calitate de beneficiară a finanțării nerambursabile, reclamanta datorează suma finanțată de 6.431.214,87 RON.

Prin încheierea de ședință de la 19 noiembrie 2014, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul C. în interesul reclamantei.

Prin Sentința civilă nr. 698 din 12 martie 2015, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiate, acțiunea reclamantei A. SRL, formulată în contradictoriu cu pârâta B., și cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenientul C. în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs reclamanta A. SRL, prin administrator special E. și administrator judiciar F. SPRL și intervenientul C.

3.1. Recurenta-reclamantă A. SRL, prin administrator special E. și administrator judiciar F. SPRL și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând casarea sentinței recurate și rejudecând, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

A criticat soluția de fond ca fiind nelegală și netemeinică, arătând că în cauză nu sunt aplicabile clauzele contractuale de natură să antreneze obligarea sa la rambursarea finanțării acordate.

Astfel, autoritatea pârâtă nu a invocat nicio neregularitate în accepțiunea art. 17 alin. (1) din contractul cadru de finanțare sau vreo neregularitate în executarea/derularea contractului. Temeiul de drept ce a stat la întocmirea deciziei de restituire a finanțării este art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011. Aceste dispoziții ale art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 au constituit obiectul excepției de neconstituționalitate ce a fost respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 342 din 24 septembrie 2013. Curtea Constituțională, în cuprinsul deciziei menționate, a reținut, printre altele, că "(...) instanța de judecată este chemată să analizeze în concret dacă în activitatea beneficiarului contractului s-au înregistrat nereguli de natură să prejudicieze bugetul Uniunii Europene, distinct de simplul fapt al deschiderii procedurii insolvenței, (...)."

Instanța de fond ar fi trebuit să constate că societatea reclamantă este în reorganizare judiciară, nu înregistrează creanțe către bugetul centralizat al statului și ca atare, în condițiile în care nu au avut loc. modificări de structură și nu s-a schimbat destinația economică a bunurilor ce au făcut obiectul contractului de finanțare, reclamanta nu este în niciunul dintre cazurile care să ducă la rezoluțiunea contractului și corelativ la obligarea de restituire a sumelor nerambursabile.

Art. 14 alin. (2) din contract arată în ce condiții proiectul devine neeligibil și anume în situația unei modificări substanțiale a acestuia, ceea ce nu este cazul în speță.

3.2. Recurentul-intervenient C. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând casarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii reclamantei.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că simpla deschidere a procedurii insolvenței reprezintă prin ea însăși o încălcare a condițiilor de eligibilitate a proiectului. Nu există o culpă a societății reclamante de natură să antreneze răspunderea contractuală, creanța SAPARD născându-se dacă și numai dacă există o culpă contractuală a debitoarei în perioada de supraveghere de 5 ani, cu consecința rezilierii contractului de finanțare. Starea de insolvență nu este reglementată în contractul de finanțare drept cauză de reziliere și, chiar dacă ar exista o asemenea clauză, aceasta ar fi nulă de drept și inaplicabilă, potrivit dispozițiilor art. 1542 și art. 86 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. Autoritatea pârâtă nu invocă nicio neregularitate, în accepțiunea art. 17 alin. (1) din contractul cadru de finanțare, care să conducă la constatarea obligației de restituire a finanțării contestatoarei.

În cauză, nu sunt incidente prevederile contractuale expres stipulate în art. 11 din contractul de finanțare care să conducă la încetarea acestuia și care să fie imputabile beneficiarei.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță. Recurenta-reclamantă, cu rea credință, nu a comunicat starea de insolvență în care se află, încălcând prevederile art. 14 alin. (2) din Anexa I la contract. Intrarea în insolvență a beneficiarei este o neregulă care prin ea însăși, ce conduce la neeligibilitatea proiectului. Recuperarea prejudiciului produs din culpa recurentei este obligatorie pentru derularea programului SAPARD, conform actelor normative incidente și pentru o judicioasă și legală gestionare a fondurilor.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 septembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lor pe fond.

II. Considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantă și intervenient sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Criticile formulate de reclamantă și de intervenient se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin aceste critici se susține că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că intrarea în procedura de insolvență a societății reclamante nu reprezintă o neregulă care să determine restituirea ajutorului financiar nerambursabil acordat.

Prima instanță a confirmat constatarea autorității pârâte, conform căreia investiția nu și-a demonstrat viabilitatea economico-financiară, starea de insolvență a beneficiarei finanțării afectând natura și condițiile de implementare a proiectului finanțat, în sensul art. 14 alin. (2) din contractul de finanțare.

În acord cu Decizia nr. 342 din 24 septembrie 2013 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că prin dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011 se instituie o normă de procedură care obligă autoritățile competente în gestionarea fondurilor europene să demareze activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru sume acordate în cadrul contractului de finanțare din fonduri europene și/sau din fonduri publice naționale aferente acestora. Aplicarea acestor dispoziții procedurale trebuie să aibă loc. fără a se prezuma că intrarea în insolvență reprezintă de plano o neregulă, care prejudiciază bugetul UE și/sau fondurile publice naționale aferente acestora.

Astfel, activitatea de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare rezultate din nereguli urmărește să stabilească dacă există astfel de nereguli, raportat la clauzele contractului de finanțare, produse ca urmare a intrării în insolvență, iar această activitate se realizează, așa cum a arătat și Curtea Constituțională, cu aplicarea principiului proporționalității, ținându-se seama de natura și de gravitatea neregulii constatate, precum și de amploarea și de implicațiile financiare ale acesteia.

Potrivit prevederilor contractului de finanțare invocate de autoritatea pârâtă drept temei al retragerii finanțării, și anume prevederile art. 1, art. 3 și art. 14 din anexa I la contractul de finanțare, beneficiara finanțării s-a obligat să asigure executarea proiectului în conformitate cu descrierea acestuia cuprinsă în cererea de finanțare aprobată, să respecte pe toată durata contractului criteriile de eligibilitate și de selecție înscrise în cererea de finanțare, precum și să păstreze natura și condițiile de implementare a proiectului finanțat.

Motivul retragerii finanțării, în speță, l-a constituit nerespectarea criteriului de eligibilitate înscris în cererea de finanțare, referitor la valabilitatea economico-financiară pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, aspect care rezultă din împrejurarea că înainte de încheierea perioadei de valabilitate a contractului (10 februarie 2016), anume la 21 februarie 2013, beneficiara finanțării a intrat în procedura de insolvență, în forma reorganizării.

La data deschiderii procedurii de insolvență (21 februarie 2013), societatea reclamantă se afla în perioada de 5 ani de monitorizare a proiectului, potrivit art. 2 din contractul-cadru de finanțare, în care subzista obligația de a-l menține viabil și eligibil.

Declanșarea procedurii de insolvență a beneficiarului fondurilor nerambursabile nu reprezintă ea însăși o neregulă în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, ci neregula constă în încălcarea, în perioada de valabilitate a contractului, a criteriilor de eligibilitate stabilite prin clauzele contractuale asumate, respectiv a obligației de a nu afecta natura și condițiile de implementare a proiectului.

În speță, deși prin Sentința civilă nr. 227 din 11 februarie 2014 a Tribunalului Buzău, pronunțată în dosarul nr. x/2012 a fost confirmat planul de reorganizare propus de debitoarea A. SRL, ulterior declarării căii de atac a recursului pendinte, recurenta-reclamantă a intrat în procedura falimentului, conform sentinței civile nr. 710 din 20 noiembrie 2015 a Tribunalului Buzău, pronunțată în același dosar.

Înalta Curte constată că intrarea în faliment a beneficiarei finanțării, în perioada de monitorizare a proiectului, este o dovadă clară și de necombătut a nerespectării criteriilor de eligibilitate care au fost avute în vedere pentru acordarea finanțării.

Încălcarea prevederilor contractuale constituie nereguli, în accepțiunea art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 și art. 17 din Anexa I la contractul de finanțare.

Art. 17 alin. (4) din anexa I a contractului de finanțare stabilește că "În cazul înregistrării unei neregularități rezultate din culpa Beneficiarului, acesta are obligația să restituie integral valoarea finanțării primite din partea Autoritatea contractantă în termenele stabilite conform legislației în vigoare cu privire la recuperarea creanțelor bugetare. (...)"

În contextul prezentat, se reține că intrarea în faliment, în perioada de 5 ani de monitorizare a proiectului și înainte de pronunțarea unei soluții definitive asupra raportului juridic litigios, atestă fără dubiu existența neregulii constând în încălcarea obligațiilor contractuale de menținere a eligibilității și viabilității proiectului.

PENTru considerente expuse, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursurilor declarate de reclamanta A. SRL, prin lichidator judiciar G. Filiala București și de intervenientul C., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. SRL prin lichidator judiciar G. Filiala București și de intervenientul C. împotriva Sentinței civile nr. 698 din 12 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 martie 2017.

Procesat de GGC - LM