ÎCCJ, decizie (scj.ro #180881)

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă, la 9.08.2017, reclamantul Ministerul Economiei, în contradictoriu cu pârâții A. și Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata sumei de 37.599.788 lei cu titlu de pretenții, la care se adaugă dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data restituirii integrale a sumei, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 67 alin. 6, art. 123 din Legea nr. 31/1990, art. 238 alin. 1, art. 243 din Legea nr. 297/2004, art. 1357 coroborate cu art. 1349 alin. 1 și 2 Cod civil. Pârâtul Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a depus întâmpinare, prin care a solicitat introducerea, în cauză, a Curții de Conturi a României, pentru discutarea excepției nulității absolute a măsurii nr. II.9 din decizia nr. 31/11.08.2014, precum și a tuturor actelor administrative emise de aceasta, referitoare la măsura II.9. A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului; excepția prescripției dreptului la acțiune; excepția inadmisibilității acțiunii; nulitatea absolută a măsurii II.9 din decizia nr. 31/2014 a Curții de Conturi, precum și a tuturor actelor administrative emise de aceasta, referitoare la măsura II.9.; pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Pârâtul A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune; excepția de nelegalitate parțială a deciziei Curții de Conturi a României nr. 31/2014; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 105 din 22.01.2018, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea formulată de reclamant, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune; a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 10.000 de lei cheltuieli de judecată către pârâtul A., reduse în condiții art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București: Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Ministerul Economiei, criticând-o ca nelegală și netemeinică. Intimații pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat. Intimatul pârât Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a susținut și excepția de nelegalitate a raportului de audit financiar înregistrat sub nr. 42.109/18.07.2014 și a deciziei nr. 31/11.08.2014 a Curții de Conturi a României. Prin încheierea din 14.12.2018, instanța de apel a dispus citarea Curții de Conturi a României, în calitate de intimată. Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, ca inadmisibilă; în subsidiar, respingerea aceleiași excepții, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 19.04.2019, Curtea de Apel a respins excepția de nelegalitate, ca inadmisibilă. Prin decizia nr. 1218/A din 13.09.2019, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei este întemeiată pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv pe prevederile art. 1349 și art. 1357 din noul Cod civil, fapta ilicită imputată pârâților constând în modalitatea greșită de distribuire a dividendelor aferente anului 2012, cuvenite statului după vânzarea unui pachet de acțiuni deținute la B. S.A. În materia prescripției extinctive, regula generală este reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 2523 din noul Cod civil, potrivit cărora prescripția extinctivă începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. În conformitate cu art. 2528 din noul Cod civil, în privința unei acțiuni în restituire întemeiate pe dreptul la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Astfel, începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente: unul subiectiv, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și unul obiectiv, acela la care păgubitul trebuia să cunoască fapta și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, se impune a se stabili dacă, în speță, în raport și de prevederile legale pe care se întemeiază cererea, dreptul la acțiune al reclamantului Ministerul Economiei a început să curgă de la data înregistrării procesului-verbal de constatare întocmit de Curtea de Conturi, astfel cum a reținut instanța de fond, respectiv de la 18.07.2014, sau de la o dată ulterioară. În acest sens, Curtea a reținut că, prin decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a fost soluționată o problemă de drept similară, statuându-se că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului. Au fost considerate ca fiind relevante în acest sens paragrafele 50-64 din decizia în interesul legii sus-menționată. Având în vedere cele reținute, cu putere obligatorie, de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și raționamentul juridic avut în vedere în dezlegarea problemei de drept, instanța de apel a apreciat, sub un prim aspect, că, nici în prezenta cauză, nu poate fi reținut, drept reper al începutului cursului prescripției extinctive, actul de control al Curții de Conturi, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs, câtă vreme constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței. Curtea a reținut, totodată, că, urmare a obligației persoanei păgubite de a depune diligențe în vederea descoperirii persoanei vinovate de producerea prejudiciului, cat și a întinderii prejudiciului, reclamantul trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară și, urmare a exercitării acestora, să se stabilească elementele necesare exercitării acțiunii în răspundere civilă delictuală. În acest sens, s-a efectuat raportul de control din 26.04.2017, având mai multe obiective, printre care se menționează, la pct. 7, verificarea legalității și regularității activităților desfășurate cu privire la toate documentele emise de Ministerul Economiei, cu incidență asupra determinării cauzelor și condițiilor producerii abaterii de la legalitate identificate de Curtea de Conturi a României prin decizia nr. 31/2014, în cuprinsul căreia s-a menționat că estimarea abaterii este de 37.599.788 lei, concluzionându-se că se poate suspiciona cu privire la posibila săvârșire a infracțiunii prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal, și s-a propus transmiterea materialului către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Anticorupție. Totodată, s-a stabilit declanșarea unei noi acțiuni de control în vederea verificării legalității și regularității activităților desfășurate de către entități din cadrul Ministerului Economiei cu privire la efectuarea/neefectuarea de către acestea de demersuri privind implementarea măsurii nr. II.9. din decizia nr. 31/2014 a Curții de Conturi. De asemenea, prin Ordinul nr. 510/26.05.2017, Ministerul Economiei a aprobat constituirea Comisiei privind extinderea verificărilor asupra modului de repartizare a dividendelor B. S.A. La 4.08.2017, s-a întocmit raportul intermediar al Comisiei privind extinderea verificărilor asupra modului de repartizare a dividendelor S.N.T.G.N. B. S.A. din profitul net aferent activității anului 2012, în finalul căruia se concluzionează în sensul că se va prezenta, în cadrul raportului final, o propunere cu privire la posibilele căi de acțiune ale Ministerului Economiei în ceea ce privește implementarea măsurii dispuse de Curtea de Conturi prin decizia nr. 31/2014. Prin urmare, Curtea a apreciat că, doar după momentul finalizării controlului intern dispus de reclamantul Ministerul Economiei și a stabilirii certe a întinderii prejudiciului, cât și a persoanelor care au cauzat acest prejudiciu, se poate aprecia că reclamantul putea să cunoască fapta și pe cel răspunzător de această faptă. Față de cele mai sus reținute, instanța de apel a considerat că nu se poate stabili, ca moment al începerii cursului prescripției extinctive, data de 18.07.2014, când a fost întocmit procesul-verbal de constatare de Curtea de Conturi, atât raportat la cele statuate, cu putere obligatorie, prin decizia nr.19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și având în vedere că acesta este un act intermediar, în cuprinsul căruia sunt făcute referiri cu privire la abaterile constatate la nivelul Ministerului Economiei, însă nu se poate determina cu exactitate întinderea prejudiciului și persoana vinovată de producerea acestuia. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat și a anulat sentința pronunțată de Tribunal, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe. A mai stabilit că, în rejudecare, se va putea repune în discuție și excepția de nelegalitate a raportului de audit financiar înregistrat sub numărul 42.109/2014 și a deciziei nr. 31/2014 a Curții de Conturi, excepție care a fost respinsă ca inadmisibilă în apel, raportat la momentul procesual în care a fost formulată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., criticând-o pentru următoarele motive: a. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei (art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă). Atât în cursul judecății în primă instanță, cât și în apel, reclamantul a afirmat, în mod constant, că a luat cunoștință de împrejurarea faptei prejudiciabile doar atunci când i s-a comunicat decizia Curții de Conturi nr. 31/2014 (în luna august 2014) și, pe cale de consecință, a afirmat că abia atunci i s-ar fi născut dreptul la acțiune în sens material, în vederea recuperării pretinsului prejudiciu produs de către cei doi pârâți. Cu toate acestea, ignorând chiar apărările apelantului, instanța de apel a reținut că dreptul la acțiune nu s-ar fi născut nici măcar în prezent. Astfel, Curtea a considerat că, doar după momentul finalizării controlului intern dispus de reclamantul Ministerul Economiei și a stabilirii certe a întinderii prejudiciului, cât și a persoanelor care au cauzat acest prejudiciu, se poate aprecia că reclamantul putea să cunoască fapta și pe cel răspunzător. Este un caz de plus petita. Motivarea contradictorie care a stat la baza deciziei este rezultatul unei superficiale examinări a situației de fapt deduse judecății, căreia i-a fost aplicată, în mod greșit, decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizie cu care litigiul pendinte nu are vreo legătură reală, întrucât pârâtul nu a pretins că dreptul la acțiune al reclamantului s-ar fi născut la data emiterii procesului-verbal de constatare al Curții de Conturi, așa cum, greșit, s-a reținut prin decizia din apel, ci la 18.07.2014, când Ministerul Economiei a înregistrat, la Secretariatul General, procesul-verbal respectiv și, prin aceasta, a luat efectiv cunoștință despre pretinsa faptă, autorul acesteia și pretinsul prejudiciu, activându-se, astfel, dispoziția art. 2523 Cod civil). O altă neregulă flagrantă, de ordin procedural, o constituie nepunerea în discuția contradictorie a părților a incidenței, asupra excepției judecate în apel, a deciziei RIL nr. 19/2019. Practic, pârâtul a aflat, pentru prima dată, despre intenția instanței de a face aplicarea acestei decizii din lecturarea motivării hotărârii din apel. Dacă ar fi pus în discuția părților această chestiune, instanța de apel i-ar fi dat posibilitatea să explice de ce consideră că respectiva soluție nu numai că nu susține motivele de apel ale Ministerul Economiei, ci dimpotrivă, sprijină, în mod evident, excepția prescripției invocate de recurent. Astfel, esența deciziei pronunțate în recurs în interesul legii este următoarea: - entitatea publică nu trebuie să stea în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube cauzate de angajați (paragraf 54 din RIL, pag. 20 din decizia din apel); - paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate (paragraf 57 RIL, pag. 21 din decizia din apel); - paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul (paragraf 58 RIL); - izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată (paragraf 60 RIL). Toate cele de mai sus conduc la concluzia neechivocă a începerii curgerii termenului de prescripție nu de la momentul emiterii actului de control al Curții de Conturi (și cu atât mai puțin, de la un moment ulterior, așa cum contradictoriu și ilogic a argumentat Curtea de Apel), ci chiar de la un moment anterior controlului, dacă instituția supusă controlului deținea suficiente elemente pentru a afla despre pretinsa deficiență/pagubă și pentru a o investiga (în speță, reclamantul putea și trebuia să cunoască aceste informații încă din 11.04.2014, când s-a finalizat auditul Camerei de Conturi a Municipiului București, care a semnalat pretinsa deficiență de legalitate, cu atât mai mult cu cât auditul se realizase pe baza documentelor aflate la reclamant). Instanța de apel, citând considerente ale deciziei RIL net favorabile pârâtului, a tras concluzia opusă, cu consecințe vădit nelegale și netemeinice. b. Hotărârea atacată a aplicat, în mod greșit, normele de drept material privitoare la momentul începerii prescripției extinctive, respectiv art. 2523 și art. 2528 Cod civil (art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă). Problema de drept care se pune în speță este dacă, în cazul în care un pretins prejudiciu și identitatea prezumaților autori ai faptei ilicite sunt aduse la cunoștința persoanei pretins vătămate printr-o sesizare/act scris, aceasta echivalează cu momentul definit de art. 2528 alin. 1 teza finală raportat la art. 2523 teza finală Cod civil, în sensul că „prescripția (...) începe să curgă de la data când păgubitul (...) trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea” - „după împrejurări”. Răspunsul corect nu poate fi decât afirmativ, iar, în cazul dedus judecății, acest moment a fost marcat la 18.07.2014 de înregistrarea, la registratura reclamantului intimat, a unui document care indică nu doar existența pretinsului prejudiciu, ci și cuantumul acestuia, precum și persoanele prezumat vinovate. Reclamantul a pretins, pentru prima dată direct în apel, nu și la fond, fără niciun temei legal, că, pentru a i se naște dreptul la acțiune împotriva recurentului, ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului, și, astfel, „justifică” așteptarea celor trei ani de la primirea sesizării Curții de Conturi și până la momentul constituirii, în vara anului 2017, a unei comisii care să ducă la îndeplinire dispoziția de măsuri a acestei entități, în sensul „extinderii verificărilor asupra modului de repartizare a dividendelor la B.” (comisie care nu și-a realizat, nici în prezent, scopul și nu a produs încă un raport final de activitate). Singura dispoziție legală incidentă în cauză - art. 2528 alin. 1 Cod civil - face vorbire despre momentul la care persoana vătămată „trebuia să cunoască paguba”, deci, existența acesteia, nu și cuantumul său, care se determină și se probează în fața primei instanțe, potrivit regulilor de drept comun. Deși recurentul a pus concluzii, în apel, cu privire la acest aspect tehnic important, instanța l-a ignorat cu desăvârșire și, în mod inexplicabil, a reținut „că doar după momentul finalizării controlului intern dispus de reclamant și a stabilirii certe a întinderii prejudiciului (...) se poate aprecia că reclamantul putea să cunoască fapta”. O asemenea concluzie nu are niciun fundament legal. Dar, chiar dacă, prin absurd, s-ar lua în considerare construcția teoretică propusă de reclamant prin cererea de apel, acesta nu este scutit de sancțiunea prescripției, întrucât a cunoscut chiar și întinderea pretinsei pagube încă din 18 iulie 2014, suma de 37.599.788 lei fiind, clar, indicată în procesul-verbal al Curții de Conturi ca prejudiciu cauzat de „abaterea de la legalitate și regularitate” descrisă la filele 14-18 ale acestui document. Mai mult, la pagina 15 a procesului-verbal, pârâtul a fost nominat, în mod expres, ca autor al Ordinului nr. 92/2013, de mandatare a reprezentanților apelantului în A.G.A. B., act care, în optica deformată a reclamantului, ar reprezenta fundamentul angajării răspunderii delictuale a pârâtului. În condițiile în care, prin actul ce i s-a comunicat la 18.07.2014, reclamantul a luat cunoștință despre pretinsa faptă ilicită, prin același document a fost informat despre valoarea de 37.599.788 lei a pretinsului prejudiciu, pe care o preia nealterată în cererea de chemare în judecată, și despre faptul că recurentul, ca semnatar al Ordinului nr. 92/2013, ar fi cauzat pretinsul prejudiciu, este evident că nu mai are nicio relevanță, pentru soluționarea chestiunii prescripției, parcursul administrativ sau judiciar al actelor de control întocmite de Curtea de Conturi ulterior momentului 18.07.2014. Așa cum, în mod corect, a reținut prima instanță, nu prezintă nicio importanță faptul că un organ de control i-a stabilit sau nu reclamantului o obligație de recuperare a unui prejudiciu, atâta vreme cât acesta deja cunoștea sau trebuia să cunoască paguba și pe autorul prejudiciului. Aceasta este, de altfel, și esența deciziei RIL nr. 19/2019. Cu privire la momentul obiectiv (stabilit judecătorește) al începerii cursului prescripției extinctive în materie delictuală, în practica judiciară s-a reținut că: „Dacă prescripția ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acțiune să se stingă prin împlinirea prescripției chiar înainte ca titularul său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-și exercita acest drept, căci atâta timp cât păgubitul nu cunoaște existența pagubei și pe cel chemat să răspundă, el nu poate acționa. În acest mod s-ar ajunge ca prescripția extinctivă să fie deturnată de la finalitatea sa, respectiv mobilizarea titularilor drepturilor subiective la valorificarea lor rapidă. Pe de altă parte, soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiune în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp prea îndelungat. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul s-a văzut nevoit să stabilească și un al doilea moment - obiectiv - de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită. Aceasta este data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.” (Decizia I.C.C.J. nr. 1784/2015, Secția a II-a civilă). Altfel spus, potrivit doctrinei, „titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă”, căci altfel nu ar fi atinse „scopurile urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive; limpezirea - în scurt timp - a raporturilor juridice”. Or, exact opusul acestei atitudini diligente și responsabile a dovedit reclamantul, instituind, la trei ani după ce a luat cunoștință despre pretinsa pagubă și prezumatul autor, o comisie de investigare a pagubei și a prezumtivilor autori, comisie despre care însă nu se cunoaște dacă, când și cum și-a finalizat activitatea. De altfel, nici existența acestei comisii și scopul său, nici actele anterioare de control ale Curții de Conturi nu au fost aduse vreodată la cunoștința recurentului, care a aflat despre existența lor doar cu prilejul acestui litigiu. Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței primei instanțe, ca legală și temeinică.

Măsurile Înaltei Curți în timpul judecății recursului: Prin încheierea de ședință din 6.04.2021, instanța de recurs a admis cererea de scoatere din cauză a intimatului Ministerul Economiei și a dispus introducerea Secretariatului General al Guvernului, în calitate de intimat reclamant, ca urmare a operării unei transmiteri legale a calității procesuale, conform art. 38 Cod procedură civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: a. În primul rând, trebuie menționat că susținerile arătate în cadrul acestui motiv de recurs supun dezbaterii mai multe probleme de drept, susceptibile de încadrare în pct.-ele 5, 6 și 8 din art. 488 alin. 1 Cod procedură civilă, după cum se va detalia în continuare. Astfel, chestiunile care vizează nereguli de ordin procedural (depășirea limitelor de învestire a instanței cu referire la plus petita și nepunerea în discuția contradictorie a părților a deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2019) vor fi verificate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, iar cele prin care se contestă modul de interpretare a deciziei evocate vor fi analizate conform cerințelor art. 488 alin. 1 pct. 8 din același cod; criticile referitoare la motivele contradictorii și străine de natura cauzei urmează a fi examinate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă. Susținerile privind stabilirea momentului de început al cursului prescripției extinctive de către instanța de apel cu nesocotirea celor arătate de apelantul reclamant prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de apel nu se circumscriu unui caz de plus petita și, respectiv, de depășire a limitelor de învestire a instanței de prim control judiciar. O asemenea neregularitate presupune încălcarea principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil și care implică, conform art. 9 alin. 2 Cod procedură civilă, că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. De asemenea, potrivit art. 22 alin. 6 din același cod, judecătorul este obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși însă limitele învestirii, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. 1 Cod procedură civilă menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. 2 și 3 Cod procedură civilă, părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și neputându-se formula pretenții noi. Ipoteza lui plus petita semnifică, cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, acordarea de către instanță a mai mult decât ceea ce s-a cerut prin actul de învestire și își găsește aplicabilitate atunci când s-a solicitat o anumită sumă de bani și, fără a interveni o majorare a pretențiilor formulate, instanța a acordat o sumă mai mare. O astfel de situație nu se regăsește în speța de față, Curtea de Apel, prin raționamentul aplicat în calcul momentului de început al curgerii termenului de prescripție, nedispunând asupra fondului cauzei, în sensul acordării unei sume de bani superioare celei solicitate de reclamant. Nu se poate reține nici depășirea limitelor de învestire a instanței de apel, pentru două argumente. În primul rând, contrar opiniei recurentului, apelantul reclamant a menționat, prin cererea de apel, că „prescripția începe să curgă (...) cel mai devreme de la data înregistrării deciziei nr. 31/11.08.2014, emisă de către Curtea de Conturi, la sediul autorității verificate”, ceea ce presupune, în viziunea apelantului, și un termen ulterior acestui moment, de la care se calculează termenul de prescripție. Totodată, apelantul precizează, în mod expres, în concluziile căii de atac, că „(...) este evident că dreptul la acțiune al Ministerului Economiei a început să curgă de la o dată ulterioară emiterii deciziei de către Curtea de Conturi a României, respectiv după o analiză și evaluare realizată de instituție în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, a identificării persoanelor vinovate de săvârșirea prejudiciului, a stabilirii faptei și a vinovăției acestora. În lipsa acestor elemente nu pot fi dispuse măsuri de recuperare. Nici procesul-verbal de constatare și nici decizia Curții de Conturi nu stabilesc prejudiciul și persoanele responsabile. (...) A interpreta începerea cursului prescripției în sensul că entitatea audiată a luat la cunoștință de la data înregistrării procesului-verbal de constatare întocmit de către auditorii publici externi înseamnă a limita intervalul de timp de 3 ani în care persoana vătămată poate acționa în vederea: stabilirii prejudiciului; identificării persoanelor responsabile de producerea prejudiciului; înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite ca prejudiciu; dispunerea de măsuri în vederea recuperării” . Aceleași concluzii au fost formulate de reclamant, în primă instanță, prin notele depuse la 19 ianuarie 2018, decizia instanței de apel, în acord cu susținerile apelantului, fiind, în consecință, pronunțată cu respectarea limitelor de învestire. Pe de altă parte, și în cazul în care Curtea ar fi ajuns la o concluzie diferită de cea a apelantului în ceea ce privește momentul de început al cursului prescripției, aceasta nu ar fi însemnat o încălcare a principiului disponibilității, întrucât instanța este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar și a pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută în cauză, conform art. 22 alin. 2 Cod procedură civilă. Deci, indiferent de opinia părții asupra modului în care trebuie aplicată și interpretată legea la o anumită situație de fapt, intră în atribuțiile judecătorului stabilirea unui raționament corect, nepunându-se problema depășirii limitelor de învestire sau de plus petita, nefiind încălcat cadrul procesual indicat de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Sub acest aspect, nu sunt întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă. Referitor la nesupunerea dezbaterii contradictorii între părți a deciziei în interesul legii nr. 19 din 3.06.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-adevăr, instanța de apel nu a procedat în acest sens, făcând referire la decizie direct în considerentele hotărârii atacate. Nu se poate dispune însă casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, pentru acest motiv, deoarece încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare este susceptibilă de nulitate în condițiile art. 175 alin. 1 Cod procedură civilă, și anume dacă vătămarea adusă părții nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului procedural neregulamentar. Or, vătămarea produsă recurentului prin nedezbaterea contradictorie a deciziei sus-menționate nu atrage, în mod necesar, desființarea hotărârii instanței de apel, întrucât posibilitatea părții de a discuta legalitatea aplicării și interpretării deciziei în interesul legii nr. 19/2019 este asigurată în recurs, în continuare urmând a fi verificate tocmai aceste aspecte. În ce privește motivarea contradictorie a deciziei, ipoteză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, nici această susținere nu este întemeiată. Teza vizată se referă la situația în care, fie considerentele hotărârii, în ansamblul lor, conduc la o altă soluție decât cea care se regăsește în dispozitiv, fie considerentele sunt divergente între ele, în sensul că unele conduc la o anumită soluție, în timp ce altele determină o soluție diferită, astfel încât nu se poate realiza care sunt cele care fundamentează soluția din dispozitiv. Niciuna dintre aceste ipoteze nu subzistă în cauză, argumentele Curții referitoare la calculul termenului de prescripție și stabilirea momentului de început al cursului prescripției sprijinind soluția de admitere a apelului declarat de reclamant, cu consecința anulării hotărârii primei instanțe și trimiterii litigiului, spre rejudecare, la Tribunal, de vreme ce instanța de apel a considerat că termenul de prescripție nu era împlinit la data cererii de chemare în judecată. Motivarea străină de natura cauzei presupune că instanța a apelat, în soluționarea acesteia, la instituții juridice care nu au legătură cu procesul dedus judecății. Raportarea realizată de recurent la această ipoteză din art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă este pur formală, partea neindicând care sunt elementele vizate de Curte, care nu au conexiune juridică, cu litigiul cu care a fost învestită instanța de apel. Criticile privind aplicarea și interpretarea greșită a deciziei în interesul legii nr. 19/2019 nu se subsumează acestui motiv de recurs, urmând a fi verificate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, deoarece supun dezbaterii o decizie pronunțată în interesul legii, în materia momentului de început al termenului de prescripție, instituție de drept substanțial. Sub acest aspect, susținerile recurentului sunt, parțial, întemeiate. Astfel, nu se poate reține greșita aplicare, în speță, a deciziei enunțate mai sus, de vreme ce aceasta se referă tocmai la relevanța actului de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat, în determinarea momentului de început al termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului. Or, chiar dacă decizia în interesul legii vizează și alte dispoziții legale, adoptate în materia conflictelor de muncă (art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, art. 211 lit. c din Legea dialogului social nr. 62/2011), raționamentul expus de Înalta Curte interesează speța de față, în condițiile în care reclamantul invocă un prejudiciu produs de pârât în exercitarea funcțiilor sale, în speță, s-au desfășurat acte de control de către Curtea de Conturi și entitățile subordonate, iar instanțele anterioare au dezbătut problema prescripției prin raportare la aceste acte. Cât privește interpretarea dată de instanța de apel deciziei în interesul legii nr. 19/2019, aceasta este eronată. În paragraful 47 din decizie, Înalta Curte reține, pentru cazul răspunderii civile pentru pagubele produse angajatorului din vina salariatului și în legătură cu munca acestuia, că termenul de prescripție extinctivă vizând acțiunea în repararea prejudiciului este de 3 ani și se calculează de la data la care angajatorul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. După ce, în paragraful 48, face demarcație între momentul subiectiv al începutului cursului prescripției, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege pentru angajarea răspunderii, și cel obiectiv, de la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, menționează că fundamentul stabilirii momentului obiectiv îl constituie culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia (paragraful 49). Pornind de la atribuțiile și actele Curții de Conturi, conform dispozițiilor art. 1 și 21 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea acestei entități, republicată, cu modificările și completările ulterioare (paragrafele 50-52), Înalta Curte constată că nu există certitudinea datei posibilului control al Curții de Conturi sau al unui alt organism cu asemenea atribuții, context în care entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să facă propriile demersuri pentru depistarea existenței unor eventuale pagube produse de angajați în privința resurselor respective (paragraful 53). Reiterând ideea culpei prezumate a victimei prejudiciului în nedepunerea diligențelor, ca fundament al stabilirii momentului obiectiv al începutului cursului prescripției, sub acest aspect, instanța supremă consideră ca fiind nerelevantă constatarea făcută și adusă la cunoștința entității controlate de organele de control ale Curții de Conturi, terț față de raporturile desfășurate între păgubit și angajat și ale cărui observații nu pot da naștere unui drept substanțial în favoarea angajatorului. Înalta Curte reține că actul Curții de Conturi vizează un control de legalitate în ce privește gestionarea resurselor financiare ale statului, determinante fiind obligațiile stabilite în sarcina păgubitului în această materie (paragrafele 54-55). În acest cadru, consideră, în continuare, că paguba constatată, preexistentă raportului organului de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările acestuia din urmă, cu atât mai mult cu cât actul emis de Curtea de Conturi se efectuează în baza documentelor deținute de entitatea controlată (paragraful 57), concluzionând că prejudiciul este rezultatul exclusiv al propriei culpe în privința modalității de gestionare a resurselor financiare. Din această perspectivă, potrivit legii, entitatea controlată trebuia să declanșeze mecanisme interne vizând controlul de gestiune financiară, cum ar fi controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul (paragraful 58). Se mai reține că raportul de control al Curții de Conturi sau a altui organ cu atribuții în domeniu nu constituie, per se, izvor al creanței, acesta fiind constituit din actul sau faptul juridic generator al pagubei invocate (paragrafele 59-60). Subliniind elementele importante în determinarea regimului juridic al prescripției extinctive, respectiv dreptul de recuperare a pagubei și faptul sau actul generator al acestui drept, Înalta Curte concluzionează asupra nerelevanței actului de control al Curții de Conturi în marcarea începutului prescripției, în contextul în care nu există dispoziții legale care să prevadă în acest sens și documentul emis de organismele de control nu se încadrează în cazurile de întrerupere a cursului prescripției, reglementate de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (paragrafele 61-63). În final, punctând rolul instituției prescripției, privită ca sancțiune a pasivității în exercițiul dreptului subiectiv, pasivitate ce nu poate fi subordonată de entitatea controlată necunoașterii și neaplicării dispozițiilor legale, Înalta Curte, în interpretarea și aplicarea art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958, reține că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuții, prin care s-a stabilit, în sarcina angajatorului, obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale (paragrafele 64 și 66). Prin urmare, raționamentul instanței de recurs în interesul legii, astfel cum a fost expus în precedent, reflectă ideea că păgubitul nu trebuie să aștepte controlul Curții de Conturi sau a altui organism cu atribuții în acest sens, pentru a depista prejudiciul și pe cel răspunzător de producerea lui, control a cărui efectuare are caracter imprevizibil, ci, în scopul arătat, trebuie să procedeze la propriile verificări. Cum prescripția extinctivă sancționează pasivitatea victimei ce pretinde repararea pagubei, bazându-se pe ideea de atitudine culpabilă a acesteia, actul de control, prin care se stabilește, în sarcina păgubitului, luarea anumitor măsuri, nu poate determina momentul de început al cursului prescripției acțiunii în despăgubiri. Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că paguba este preexistentă actului de control, iar obligația celui care a produs prejudiciul de a-l acoperi și, corelativ, dreptul de creanță al victimei nu au, ca izvor, actul de control, ci însuși actul sau faptul provocator al daunei. Aceste argumente au fost avute în vedere de Înalta Curte în definirea conceptului de „moment obiectiv” al cunoașterii pagubei și celui răspunzător de ea, în sensul art. 8 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, același cu cel menționat în art. 2528 alin. 1 Cod civil. Într-o interpretare logică a deciziei în interesul legii nr. 19/2019, concluzia nu poate fi decât aceea a plasării începutului prescripției la un moment anterior actului de control și nicidecum ulterior, respectiv cel al finalizării controlului intern dispus de reclamant ca efect al celor constatate prin decizia Curții de Conturi nr. 31/2014, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel. Pentru aceste considerente, instanța va admite recursul declarat de pârât și va casa decizia atacată, urmând ca, în rejudecare, Curtea să determine începutul curgerii termenului de prescripție în speță, prin analiza tuturor elementelor probatorii, în raport de interpretarea dată de Înalta Curte deciziei în interesul legii nr. 19/2019, astfel cum a fost redată mai sus, fiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă. b. Susținerile circumscrise acestui motiv de recurs, întemeiat pe același motiv de nelegalitate, sunt, de asemenea, întemeiate. Fără a relua cele menționate în precedent, ceea ce interesează, în examinarea criticilor recurentului, este dacă, în privința stabilirii momentului obiectiv de început al prescripției, prezintă relevanță sau nu cunoașterea de către victimă nu numai a existenței prejudiciului, ci și a întinderii lui. În primul rând, trebuie menționat că dispozițiile art. 2523 Cod civil conțin regula generală privind începutul prescripției extinctive, având, ca obiect, dreptul la acțiune, în timp ce art. 2528 alin. 1 din același cod vizează regula specială, edictată pentru situația reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, fiind aplicabilă cu prioritate speței de față, în raport de temeiul juridic al acțiunii. Pe de altă parte, dispozițiile art. 2528 alin. 1 Cod civil sunt clare în privința elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acțiune, și anume „paguba” și „pe cel care răspunde de ea”. Cunoașterea pagubei presupune cunoașterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unui subiect de drept, și care dă naștere obligației de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Cele două noțiuni, „pagubă” și „întinderea ei”, nu se suprapun, astfel încât cunoașterea pagubei nu se confundă cu cunoașterea întinderii sale. Întinderea pagubei ține de obligația de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanța de judecată, în urma administrării probatoriului. Soluția prevăzută de art. 2528 alin. 1 Cod civil este în acord și cu dispozițiile art. 1381 din același act normativ, potrivit cărora dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripția va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acționa, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și persoana răspunzătoare pentru acesta. Nu în ultimul rând, atunci când opțiunea legiuitorului, în materie de prescripție extinctivă, a fost ca determinarea momentului de început al cursului prescripției să se raporteze la cunoașterea de către titularul acțiunii a întinderii pagubei, a menționat, în mod expres, acest moment, cum este cazul, de exemplu, în materia contenciosului administrativ. Potrivit art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004: „Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.”. Prin urmare, referirile instanței de apel la cunoașterea cuantumului prejudiciului de către reclamant, luată în calcul pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, sunt nerelevante, fiind important momentul în care titularul acțiunii a cunoscut paguba, iar nu întinderea ei. Ca atare, și pentru acest argument recursul urmează a fi admis, fiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea procedând la o greșită interpretare a dispozițiilor art. 2528 alin. 1 Cod civil. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 496 și art. 497 cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul A., a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În rejudecare, Curtea va proceda la examinarea căii de atac în raport de cele statuate prin prezenta decizie, cât și de susținerile pârâtului din cererea de recurs, care supun dezbaterii elemente de fapt relevante în verificarea cursului prescripției. Cheltuielile de judecată solicitate de recurent pentru faza apelului vor fi determinate de către Curte în funcție de soluția ce urmează a fi pronunțată asupra căii de atac cu care a fost învestită.