ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2008/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului de față

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 30 decembrie 2015, sub nr. x/2015 și completată la 13 aprilie 2016, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 6.1, art. 8.5 și 8.6 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 102802 din 3 decembrie 2007 și a celor stipulate la art. 4.1, 4.2 și 4.3 din condițiile generale ale aceluiași contract; să dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF/RON la valoarea de la data încheierii contractului și calcularea ratelor prin raportare la această valoare; s-o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor încasate în plus, în temeiul clauzelor contestate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 43 Codul comercial, art. 966-970 C. civ. de la 1864, Legea nr. 296/2004 și art. 1271 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin încheierea din 27 mai 2016, prima instanță a introdus-o în cauză pe societatea D..

Prin sentința civilă nr. 7193 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI - a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A.; a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D.; i-a obligat pe reclamanți la plata, în solidar, către pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.420,24 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții A. și B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 356/A din 14 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la 8.5 și art. 8.6 din contractul de credit și i-a obligat pe reclamanți la plata, în solidar, către pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs recurenții - reclamanți A. și B., care au solicitat casarea deciziei recurate și modificarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii recursului au evocat ample considerente din decizia pronunțată de C.J.U.E. în cauza Andriciuc, după care au susținut că principiul nominalismului monetar trebuia analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 C. civ. din 1864.

Au subliniat că dispozițiile care reglementează principiul nominalismului monetar sunt supletive, motiv pentru care nu pot fi incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, aceleași părți au susținut că interpretarea art. 1578 C. civ. din 1864 trebuie să pornească de la premisa conform căreia noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

În continuare, recurenții-reclamanți au arătat că prevederea contractuală referitoare la riscul valutar nu este exclusă de la cenzura instanței și nici nu absolvă pe profesionist de obligația de informare prevăzută de legislația specială, condiții în care profesionistul nu se poate apăra prin simpla invocare a principiului nominalismului monetar.

Aceleași părți au arătat că pentru a fi îndeplinită cerința caracterului clar și inteligibil în privința clauzei de risc valutar era necesară prezentarea de către profesionist a unei simulări cu privire la variația cursului valutar. Nefiind prezentate aceste simulări rezultă că nu este îndeplinită cerința caracterului clar și inteligibil în privința acestei clauze.

Recurenții-reclamanți au subliniat că o astfel de clauză, care nu evaluează impactul posibil al riscului valutar și produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

După ce au evocat o serie de considerații teoretice cu privire la principiile solidarismului contractual și bunei-credințe, recurenții-reclamanți au subliniat că singura măsură care ar asigura respectarea acestor principii este stabilizarea cursului valutar la cursul de la momentul încheierii contractului de credit.

Deși au indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți nu au dezvoltat critici.

În final, recurenții-reclamanți au criticat soluția prin care au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON. În concret, au arătat că acest cuantum trebuia stabilit prin raportare la apărările formulate de avocatul părții adverse, la probele administrate în susținerea acestor apărări și la durata procesului.

Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs incident recurentele - pârâte C. S.A. și D., care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o judecată instanței de apel.

Recurentele-pârâte au precizat că recursul incident vizează numai soluția de admitere a apelului și schimbare în parte a sentinței primei instanțe, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor stipulate la 8.5 și art. 8.6 din contractul de credit.

În motivarea recursului, aceleași părți au susținut, în esență, că instanța de apel a reținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000, ca urmare a încheierii între părți a unui contract de adeziune, cu clauze prestabilite de bancă, care nu au fost negociate cu împrumutații.

În combaterea acestui considerent, recurentele-pârâte au arătat că nu lipsa negocierii efective determină caracterul abuziv al clauzei, ci neacordarea acestei posibilități de către bancă și au susținut că nu se pot substitui clienților în privința oportunității contractării și negocierii contractului.

Au arătat că, ulterior prezentării de către bancă a ofertei de creditare, ce avea o perioadă de valabilitate de 30 zile, împrumutații nu au propus o contraofertă, astfel că banca nu putea să reducă din proprie inițiativă costul creditului, cât timp clientul nu a făcut o solicitare în acest sens.

În aceste condiții, recurentele-pârâte au susținut că existența unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea de către profesionist a obligației de a conferi consumatorului posibilitatea de a influența conținutul contractului de credit, evocând în acest sens dispozițiile art. 5 din Legea nr. 193/2000.

Autoarele recursului incident au învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 când a apreciat că existența dezechilibrului semnificativ reprezintă o condiție suficientă pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 8.5 și 8.6 din contractul de credit.

În combaterea acestui considerent, recurentele-pârâte au arătat că din analiza textului de lege anterior evocat rezultă că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, neîndeplinirea numai a uneia dintre condițiile anterior evocate neputând conduce la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Recurentele-pârâte au mai susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 4 alin. (5)- (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, autoarele recursului incident au subliniat că prevederile contractuale de la art. 8.5 și 8.6 reglementează cazurile în care banca poate declara scadent anticipat creditul. Or, se arată, în legislația existentă la momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție care să interzică declararea scadenței anticipate a creditului.

În plus, activarea acestor clauze nu intervine în mod automat, ci doar atunci când împrumutații nu și-ar îndeplini obligația principală de achitare a ratelor de credit la scadență.

Totodată, recurentele-pârâte au subliniat că prevederea contractuală de la art. 8.6 reprezintă o garanție a creditorului în vederea recuperării sumei acordate cu titlu de împrumut, având în vedere că pentru achiziționarea aceluiași imobil împrumutații au mai încheiat un contract de credit.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au menționat că nu sunt de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au depus întâmpinare la 5 martie 2019, prin care au solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare la 1 aprilie 2019, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la 5 aprilie 2019, prin care au invocat excepțiile netimbrării și tardivității recursului incident, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 21 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 5 mai 2020, a respins excepția nulității recursului principal, invocată de recurenții-pârâți C. S.A. și D..

A respins excepțiile netimbrării și tardivității recursului incident, invocate de recurenții-reclamanți A. și B..

A admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurenții-pârâți C. S.A. și D. împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluția existentă la dosar, s-a fixat termen de judecată la data de 16 iunie 2020.

La termenul din 16 iunie 2020, avocatul recurenților-reclamanți a transmis la dosar, prin e-mail, o cerere de retragere a recursului.

Prin încheierea dată la acest termen, Înalta Curte, pentru a clarifica poziția procesuală a recurenților-reclamanți, a pus în vedere avocatului recurenților - reclamanți ca, în condițiile în care intenționează să renunțe la judecata căii de atac, deci să achieseze la hotărârea atacată, să îndeplinească actul de procedură în condițiile prevăzute de lege, respectiv în conformitate cu dispozițiile art. 463 și art. 464 C. proc. civ. și, în condițiile cererii depuse la dosar, să facă dovada mandatului special dat pentru renunțarea la judecata căii de atac.

La termenul de astăzi apărătorul recurenților - reclamanți a depus împuternicirea avocațială din care rezultă că a fost mandatat de părțile pe care le reprezintă în baza contractului de asistență juridică să renunțe la judecata căii de atac.

Înalta Curte, în raport cu cererea de renunțare la judecata recursului principal, constată următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre".

In conformitate cu art. 406 alin. (1) C. proc. civ., se poate renunța oricând la judecată, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă iar, potrivit alin. (2) al aceluiași text legal, cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

Reprezentantul convențional al recurenților-reclamanți a făcut dovada mandatarii sale de a formula cerere de renunțare la judecarea căii de atac, acest fapt fiind evidențiat în împuternicirea avocațială depusă astăzi la dosarul cauzei.

Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata recursului, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentului care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

In considerarea dispozițiilor legale anterior menționate și având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, Înalta Curte va lua act de cererea recurenților-reclamanți de renunțare la judecata recursului.

Înalta Curte, examinând efectele admiterii cererii de renunțare la judecata recursului principal asupra recursului incident, constată că recursul incident declarat de recurentele - pârâte a rămas fără efect.

Conform art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabil și în recurs conform art. 491 alin. (1) C. proc. civ.," dacă apelantul își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efect."

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata că recursul incident declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și D. împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a rămas fără efect.

Referitor la cererea recurentelor-pârâte, de obligarea a recurenților - reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 406 alin. (3) C. proc. civ., "dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut".

În motivarea soluției de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține incidența art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Este de subliniat faptul că cererea privind cheltuielile de judecată este formulată de recurentele-pârâte nu numai în considerarea recursului principal, ci și în considerarea propriului lor recurs, recursul incident, motiv pentru care aserțiunea recurenților-reclamanți, referitoare la faptul că această cerere trebuie raportată numai la apărările formulate asupra recursului principal, nu poate fi primită.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va lua act de renunțarea recurenților-reclamanți A. și B. la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Va constata că recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și D. împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a rămas fără efect. Totodată, va obligă recurenții-reclamanți să plătească recurentei - pârâte C. S.A. suma de 5. 762,93 RON reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea recurenților-reclamanți A. și B. la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constată că recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. și D. împotriva deciziei civile nr. 356/A din 14 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a rămas fără efect.

Obligă recurenții-reclamanți să plătească recurentei - pârâte C. S.A. suma de 5 762,93 RON reprezentând onorariu avocațial.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.