ÎCCJ, Decizia nr. 160/2015

Asupra cererii de apel de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin decizia penală nr. 297/A din 4 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. 3302/2/2015/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, între altele, a respins cererea formulată de apelanta R.M. de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (1) și alin. (4) și ale art. 475 C. proc. pen. A respins cererea aceleiași apelante de sesizarea a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept privind stabilirea cazurilor în care hotărârile pronunțate în contestație în anulare pot fi atacate cu apel.

A fost respins, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatoarea R.M. împotriva deciziei penale nr. 1006 din 17 august 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 3302/2/2012 (1965/2015). În ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor invocate, s-a apreciat că în speță, în cazul ambelor excepții, sunt îndeplinite doar o parte din condițiile impuse de textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: condiția ca excepțiile de neconstituționalitate invocate să privească texte cuprinse într-o lege aflată în vigoare, condiția ca aceste excepții să fie invocate în fața unei instanțe, precum și condiția ca textele de lege a căror neconstituționalitate se pune în discuție să nu fi fost declarate ca atare, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

S-a apreciat, însă, ca nefiind îndeplinită, în cazul ambelor excepții, condiția ca textele de lege criticate pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului. Față de împrejurarea că instanța era investită cu soluționarea unui apel declarat împotriva deciziei penale nr. 1006 din 17 august 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 3302/2/2015, ca urmare a admiterii unei contestații în anulare, instanța a considerat că invocarea unei excepții de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 432 alin. (1) C. proc. pen., ce se referă doar la tipul de hotărâre pe care instanța o pronunță în această situație, nu are legătură cu soluționarea apelului, nefiind vizate dispoziții ce privesc admisibilitatea căii de atac cu care Înalta Curte este sesizată.

Totodată, s-a apreciat că nici textul art. 432 alin. (4) C. proc. pen. (care reglementează căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii pronunțată în rejudecare, după admiterea contestației în anulare) nu are legătură cu soluționarea apelului, cu toate că apelanta a unit acest text, în mod arbitrar, cu dispozițiile art. 432 alin. (1) din același cod. În ceea ce privește disp. art. 475 C. proc. pen., instanța a apreciat că absența legăturii cu fondul cauzei este și mai evidentă, fiind vorba de dispoziții ce reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți cu soluționarea unei chestiuni de drept prealabile și nu de dispoziții care să privească admisibilitatea sau nu a apelului.

Împotriva acestei decizii a formulat apel contestatoarea R.M., care prin motivele scrise depuse la dosar a precizat în mod expres că apelul declarat în cauză vizează exclusiv numai primul capăt al excepției de neconstituționalitate, respectiv cel referitor la art. 432 alin. (1) și alin. (4) C. proc. pen. În motivarea apelului s-a susținut că prima instanță a statuat în mod greșit că dispozițiile legale criticate nu au legătură cu chestiunea admisibilității căii de atac declarate, în condițiile în care tocmai calificarea hotărârii pronunțate în soluționarea contestației în anulare ca fiind sentință sau decizie deschide sau nu calea ordinară de atac împotriva respectivei hotărâri judecătorești.

Totodată, apelanta a susținut că textele art. 432 alin. (1) și alin. (4) C. proc. pen. sunt confuze, nu satisfac exigența constituțională și convențională de claritate a legii, deoarece un text pare să interzică apelul, iar altul pare să îl permită. Apelul este nefondat.

Din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că instanța de contencios constituțional poate fi sesizată cu o excepție de neconstituționalitate ridicată în fața instanței judecătorești, dacă se constată îndeplinite, cumulativ, mai multe condiții: i) excepția de neconstituționalitate să se refere la neconstituționalitatea unei legi saun ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; ii) textul de lege criticat pentru neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului, oricare ar fi obiectul acestuia și; iii) Curtea Constituțională să nu fi constatat, printr-o decizie anterioară, neconstituționalitatea textului de lege criticat.

În privința textelor de lege a căror neconstituționalitate se invocă, completul de 5 judecători, reține că acestea se referă la: - tipul de hotărâre prin care se soluționează contestația în anulare, pe fondul ei (după ce a fost admisă în principiu): „La termenul fixat pentru judecarea contestației în anulare, instanța, ascultând părțile și concluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desființare” (art. 432 alin. (1) C. proc. pen.); - calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârii prin care s-a soluționat contestația: „Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă” (art. 432 alin. (4) C. proc.

pen.). În speță, apelanta R.M. a învestit Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, cu apelul pe care l-a declarat împotriva unei decizii prin care Curtea de Apel București a soluționat pe fond o contestație în anulare declarată de Parchet într-o cauză în care apelanta a avut calitatea de inculpat (decizia penală nr. 1006 din 17 august 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 3302/2/2015/a1). Invocând neconstituționalitatea textelor de lege sus-arătate, apelanta a susținut în esență că acestea ar fi neclare, confuze și contradictorii, sub aspectul tipului de hotărâre judecătorească prin care se admite o contestație în anulare și al susceptibilității acestei hotărâri de a fi sau nu atacată cu apel, legea fiind astfel lipsită de previzibilitate și claritate.

În realitate, aspectele puse în discuție de către apelantă dovedesc o neînțelegere de către aceasta a procedurii de judecare a contestației în anulare, nefiind vorba despre o chestiune de neconstituționalitate, asupra căreia nu s-ar putea pronunța decât Curtea Constituțională, ci de interpretare și aplicare a legii, care sunt de competența exclusivă a instanței învestite cu soluționarea unei cauze. Procedura de judecare a unei contestații în anulare presupune mai multe etape distincte: - admiterea în principiu; - soluționarea pe fond a contestației (numai dacă aceasta a fost anterior admisă în principiu; - rejudecarea cauzei după desființarea hotărârii a cărei anulare se cere (numai dacă a fost admisă pe fond contestația), care se poate face de îndată (la același termen la care se soluționează pe fond contestația) sau la un termen ulterior (printr-o hotărâre distinctă).

Spre deosebire de C. proc. pen. anterior, actuala reglementare a contestației în anulare permite exercitarea acestei căi extraordinare de atac nu doar împotriva hotărârilor penale rămase definitive prin parcurgerea ambelor grade de jurisdicție, ci și împotriva celor rămase definitive prin neapelare. De asemenea deosebit de vechea reglementare, hotărârea prin care instanța se pronunță asupra fondului contestației în anulare este o decizie, indiferent dacă instanța competentă este cea de apel (când hotărârea atacată a rămas definitivă în urma exercitării și soluționării apelului) sau prima instanță (când hotărârea atacată a rămas definitivă prin neapelare), deși în acest din urmă caz soluția aleasă de legiuitor este discutabilă (nu există o rațiune pentru care o sentință să fie desființată printr-o decizie, în condițiile în care ambele sunt pronunțate de aceeași instanță).

În acest context este de observat că potrivit art. 370 alin. (2) teza a II-a, instanța se pronunță prin decizie și în alte situații (prevăzute însă expres de lege) decât cele prin care se soluționează o cale ordinară de atac (apel), extraordinară (recurs) sau recursul în interesul legii. Din această perspectivă, textul art. 432 alin. (1) a cărui neconstituționalitate se invocă este foarte clar, precizându-se explicit tipul hotărârii pe care o pronunță instanța învestită cu soluționarea pe fond a contestației, respectiv decizie.

Când instanța competentă să soluționeze contestația este cea de apel (cum a fost cazul în speță), hotărârea pronunțată în rejudecare în cazul în care contestația a fost admisă este tot o decizie, fie aceeași prin care s-a admis contestația (când judecarea contestației și rejudecarea apelului după desființare au loc „de îndată”, la același termen), fie o decizie distinctă de cea prin care a fost admisă contestația (când rejudecarea apelului după desființare are loc la un alt termen decât cel la care s-a admis pe fond contestația în anulare). Prin urmare, în niciuna dintre aceste ipoteze instanța de apel nu va pronunța o sentință, care să poată fi supusă apelului, în condițiile art. 432 alin. (4) C. proc.

pen. În realitate, sentința la care face referire art. 432 alin. (4) C. proc. pen. este cea pronunțată în cazul de contestație prev. de art. 426 lit. i) (autoritatea de lucru judecat), situație reglementată explicit de art. 432 alin. (3) C. proc. pen. În ce privește sentința pe care prima instanță o pronunță în rejudecarea cauzei după desființare (atunci când aceasta a fost instanța competentă să soluționeze contestația în anulare, întrucât hotărârea inițială a rămas definitivă prin neapelare), aceasta va putea fi apelată potrivit dreptului comun (art. 408 C. proc. pen.), iar nu potrivit reglementării speciale din art. 432 alin. (3) C. proc. pen., căci acest din urmă text de lege se referă la „sentința dată în contestația în anulare” (adică prin care se soluționează pe fond calea extraordinară de atac), care este diferită de sentința dată în rejudecare (etapă distinctă și ulterioară admiterii pe fond a contestației).

Față de cele expuse anterior, rezultă cu evidență că aspectele a căror neconstituționalitate se invocă țin în realitate de interpretarea și aplicarea legii, chestiuni care nu au legătură cu demersul procesual al apelantei (acela de a ataca cu apel decizia Curții de Apel prin care s-a soluționat pe fond contestația în anulare) și oricum nu sunt în competența Curții Constituționale, sens în care în mod corect a fost respinsă cererea apelantei de sesizare a instanței de contencios constituțional. Prin urmare, apelul declarat de contestatoarea R.M. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei nr. 297/A din 4 septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3302/2/2015/a1 este nefondat și va fi respins ca atare, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. Văzând și disp. art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, apelul formulat de contestatoarea R.M. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (1) și alin. (4) C. pen. și art. 475 C. proc. pen., din cuprinsul deciziei nr. 297/A din 4 septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3302/2/2015/a1. Obligă apelanta la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2015.