ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1593/2020

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, la data de 9 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. CONSTRUCT S.R.L. - prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: admiterea cererii de repunere în termenul de prescripție; obligația pârâtei la plata sumei de 7.100.000 RON plus TVA aferentă facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012, reprezentând 10% din contravaloarea totală a lucrărilor executate și a materialelor livrate de către reclamantă în calitatea acesteia de antreprenor în baza contractului de antrepriză generală din 6 mai 2011, precum și a penalităților de întârziere până la plata efectivă, calculate până la data introducerii acțiunii ca fiind în cuantum de 23.524.288 RON; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a menționat că la data de 28 iunie 2013, în baza rezoluției nr. 81472 din 17 iunie 2016 și-a schimbat denumirea din S.C. E. S.A. în S.C. A. CONSTRCT S.R.L.. Prin sentința civilă nr. 6125 din 18 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva sa, iar prin încheierea de ședință din 24 iunie 2014 instanța a dispus înlocuirea din oficiu a administratorului judiciar G..

Prin întâmpinarea depusă, pârâta D. a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1704 din 9 iunie 2017 Tribunalul Ilfov, secția Civilă, a admis excepția tardivității cererii de repunere în termenul de prescripție, invocată de către pârâtă. A respins cererea de repunere în termenul de prescripție, ca tardivă. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă. A respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. CONSTRUCT S.R.L. (fostă S.C. E.), solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii excepției tardivității formulării cererii de repunere în termenul de prescripție și repunerea reclamantei în termenul de prescripție, precum și admiterea cererii de chemare în judecată.

Apelanta-reclamantă a susținut că a fost incorect stabilită situația de fapt în legătură cu posibilitatea formulării cererii de chemare în judecată și aceasta a condus la o apreciere greșită asupra cererii de repunere în termen.

De asemenea, a susținut apelanta-reclamantă, au fost incorect interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente.

La data de 9 octombrie 2018 a fost formulată cerere de intervenție accesorie în sprijinul apelantei reclamante, de către H. S.A., prin care s-a solicitat admiterea apelului și admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de fond.

La termenul de judecată din 11 decembrie 2018 instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca neîntemeiat, precum și respingerea cererii de intervenție. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 220/A din 5 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. CONSTRUCT S.R.L. - prin lichidator judiciar CII I., ca nefondat. A respins cererea de intervenție formulată de către H. S.A., ca nefondată. A obligat apelanta-reclamantă și intervenienta să plătească intimatei-pârâte câte 8032,50 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond, contrar celor susținute de către apelanta-reclamantă, a stabilit corect situația de fapt, valorificând chiar susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, susțineri care s-au coroborat cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei în dovedirea cererii.

În concret, în speță, a reținut instanța de apel, reclamanta este cea care a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că în cauză termenul de prescripție a început să curgă de la data ajungerii la scadență a facturii nr. x din 19 noiembrie 2012, respectiv, de la data de 19 noiembrie 2012.

Tot reclamanta a arătat că accesul la documentele contabile, ca urmare a predării acestora către organele de cercetare penală, a fost obținut la data de 20 iulie 2016, iar în urma analizei corespondenței electronice a luat cunoștință de existența contractului de antrepriză și a facturii emisă la 19 noiembrie 2012, la data de 21 iulie 2016, în acest sens existând mențiune pe factura a cărei contravaloare se solicită.

În raport de cele arătate, împrejurarea că exemplarul original al facturii a fost remis reprezentantului legal al reclamantei, abia la 21 octombrie 2016 (odată cu predarea arhivei de la societatea J. SRL), este lipsit de relevanță pentru repunerea în termenul de prescripție.

În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie în sprijinul apelantei-reclamante, formulată de H., în raport de respingerea apelului, aceasta va fi respinsă ca atare, a considerat instanța de apel.

Totodată, instanța de apel a arătat că au fost avute în vedere susținerile din cererea de intervenție care au sprijinit poziția apelantei-reclamante, fără a fi analizate susținerile prin care intervenienta a susținut o poziție diferită de cea afirmată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, ceea ce contravine dispozițiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora terțul intervenient are o poziție subordonată față de partea pentru care a intervenit.

Apelanta și intervenienta au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă, în raport de respingerea apelului și a cererii de intervenție, ca nefondate. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. CONSTRUCT S.R.L. (fostă E.) - în faliment, prin lichidator judiciar I., pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și intervenienta accesorie H. S.A., pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul său, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală pentru că ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că a fost incorect calificată și absolutizată nepermis trimiterea din cuprinsul cererii introductive de instanță referitoare la momentul la care partea a avut cunoștință de existența facturii care constituie temeiul pretențiilor; au fost complet ignorate aspectele specifice care configurează soluția de fapt în legătură cu posibilitatea formulării cererii de chemare în judecată, aceasta a condus la o apreciere greșită asupra cererii de repunere în termen.

Hotărârea este nelegală, a mai susținut recurenta-reclamantă, pentru că au fost încălcate regulile de procedură care impun verificarea stabilirii situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță în condițiile impuse de limitele apelului (art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ.). Astfel, arată recurenta-reclamantă, scadența facturii în temeiul căreia a fost solicitată suma de bani nu a făcut obiect de analiză, iar data la care scadența a fost considerată ca intervenită a fost cea la care s-a făcut trimitere în cererea de chemare în judecată, prin preluarea datelor menționate ca atare. Susține recurenta-reclamantă că în mod greșit a procedat instanța de apel atunci când nu a examinat cuprinsul cererii de intervenție în care se demonstra că factura în litigiu nu era scadentă la data de 19 noiembrie 2012, în condițiile art. 5 din actul adițional nr. x la contractul încheiat între părți.

În fine, hotărârea este nelegală, susține recurenta-reclamantă, pentru că au fost incorect interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente atât în ceea ce privește soluția referitoare la cererea apelantei reclamante, cât și în ceea ce privește statornicirea referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate cu titlu de onorariu de avocat. (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). În acest sens, arată recurenta-reclamantă, ambele instanțe de fond au ignorat deliberat natura instituției repunerii în termen, care este un beneficiu acordat de lege (art. 2522 C. civ.) titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiunea în justiție înlăuntrul termenului de prescripție.

Recurenta-reclamantă a solicitat cenzurarea cheltuielilor pretinse de către intimată cu titlu de onorariu de avocat, în raport de gradul de complexitate care nu este ridicat și de activitatea depusă de către avocat.

Recurenta-intervenientă, H. S.A. a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, susținând atât caracterul excesiv al cheltuielilor de judecată pretinse de către intimata-pârâtă, cât și faptul că nu putea să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât prin cererea de intervenție nu a pretins un drept propriu, iar intimata nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli exclusive pentru combaterea cererii de intervenție accesorie. Nu în ultimul rând, nu există egalitate în ceea ce privește existența și întinderea culpei între parte și acela care intervine în interesul părții.

Recurenta intervenientă a reiterat cele arătate prin cererea de intervenție cu privire la faptul că obligația de plată a facturii în litigiu nu este scadentă, fiind condiționată de îndeplinirea unor obligații stipulate în art. 5 din actul adițional nr. x din 14 septembrie 2012 la contractul de antrepriză. Potrivit dispozițiilor acestei clauze contractuale, părțile au înțeles, în scopul remedierii anumitor deficiențe apărute în derularea contractului de antrepriză generală, să condiționeze achitarea tranșei 20 din preț de îndeplinirea de către A. a unor obligații exprese. După îndeplinirea acestor obligații urma a se emite factura și a se achita în 30 de zile de la primirea acesteia. Indiferent de data scadenței menționată de emitent pe factură, a susținut intervenienta-recurentă H., instanța trebuia să analizeze și să coreleze toate dispozițiile contractuale incidente. Consideră recurenta-intervenientă că A. și-a îndeplinit obligația contractuală față de intimata D., prin echivalent, respectiv prin reținerea de către D., din tranșa 20 a sumei reprezentând 5% din valoarea contractului, astfel încât s-a făcut dovada culpei contractuale a D., respectiv a exigibilității tranșei 20 din contract. F. Apărările intimatei-pârâte.

D. a depus întâmpinare, solicitând respingerea ambelor cereri de recurs, ca neîntemeiate, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată. G. Considerentele instanței de recurs.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Recursul declarat de către reclamanta A. CONSTRUCT S.R.L. (fostă E.) - în faliment - critică hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sancționează hotărârea dată de instanță cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Așadar, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sancționează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, orice neregularitate procedurală săvârșită de către instanțele de fond. Critica recurentei-reclamante întemeiată pe acest temei vizează faptul că instanța de apel a apreciat scadența facturii a cărei contravaloare se solicită prin cererea de chemare în judecată ca fiind data de 19 decembrie 2012, respectiv data indicată de către reclamanta-recurentă în cuprinsul cererii de chemare în judecată (pg. 4 doar Tribunalul Ilfov), fără a efectua o analiză efectivă a scadenței facturii prin prisma probelor administrate și a susținerilor intervenientei H., toate acestea conducând la greșita soluționare a cererii de repunere în termenul de prescripție. Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul de prescripție și obligarea pârâtei-intimate la plata contravalorii facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012 și penalități de întârziere până la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamanta-recurentă a susținut că: "În speță termenul de prescripție a început să curgă de la data ajungerii la scadență a facturii nr. x din 19 noiembrie 2012, respectiv de la data de 19 decembrie 2012 (…)" (fila x, parag. 3, dos. Tribunalul Ilfov). A mai susținut reclamanta-recurentă în motivarea cererii de chemare în judecată că: "Astfel cum am arătat anterior, creanța subscrisei reprezentată de contravaloarea facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012 a devenit exigibilă la data de 19 decembrie 2012 (…). Pe cale de consecință neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor de plată a facturii la timp are ca efect nașterea obligațiilor acesteia de a acoperi prejudiciul astfel cauzat subscrisei, a cărui valoare se determină prin aplicarea dobânzii penalizatoare convenită de părți". (dos. Tribunalul Ilfov). Pe acest temei, în conformitate cu art. 5.7 din contractul de antrepriză, reclamanta-recurentă a calculat penalități de 0,2% pe zi din valoarea facturii, pentru întârzierea plății cu mai mult de 30 de zile de la scadență, calculând numărul zilelor de întârziere pentru perioada 19 decembrie 2012 - 17 august 2016, de 1336 zile, iar valoarea penalităților de întârziere, "calculată conform art. 5.7 din contract este de 23.524.288 RON" (dosar Tribunalul Ilfov). Înalta Curte constată că atât tribunalul, cât și instanța de apel, ca instanță de prim control judiciar, s-au pronunțat în limitele investirii efectuate de către reclamantă prin cererea introductivă de instanță. Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Corelativ principiului disponibilității, instanței de judecată îi corespunde obligația de a nu se pronunța nici minus, nici plus sau ultra petita. (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.) În conformitate cu reglementările legale menționate instanța de apel nu putea să stabilească o altă scadență a facturii a cărei contravaloare se solicita la plată, decât cea expres indicată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată și în jurul căreia reclamanta a construit toată argumentația în susținerea pretențiilor sale la plata contravalorii facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012 și a penalităților de întârziere aferente întârzierii de 1336 de zile calculate de la data scadenței facturii, x decembrie 2012, în baza clauzei penale inserate prin art. 5.7 din contractul de antrepriză. În raport de această dată a scadenței facturii, x decembrie 2012, reclamanta-recurentă a formulat, de altfel, și cererea de repunere în termenul de prescripție, întrucât termenul de prescripție s-a împlinit la data de 19 decembrie 2015 (termenul general, de trei ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.), începând să curgă de la data la care obligația de plată a devenit exigibilă, conform art. 2524 alin. (1) C. civ. În acest context, al împlinirii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, reclamanta-recurentă a formulat odată cu cererea de chemare în judecată și cerere de repunere în termenul de prescripție, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 9 noiembrie 2016. Rezultă că, în speță a fost respectat principiul disponibilității, cererea de chemare în judecată fiind analizată de către instanțele de fond și apel prin prisma motivării sale în fapt și în drept de către reclamanta-recurentă. Cât privește critica reclamantei-recurente în sensul că instanța de apel nu a ținut seama de susținerile intervenientei H. privitoare la scadența facturii, cum că factura nu ar fi fost scadentă la 19 decembrie 2012, această critică este nefondată. Așa după cum, în mod corect a arătat instanța de apel, susținerile intervenientei H. schimbau limitele învestirii instanței, astfel cum au fost stabilite de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, contrazicând cele afirmate și susținute de către reclamantă în legătură cu scadența facturii, de 19 decembrie 2012, și făcând afirmații și susțineri proprii în sensul neexigibilității creanței pretinse de către reclamantă, întrucât factura, a cărei contravaloare era pretinsă la plată de către reclamantă, nu ar fi fost scadentă. Or, potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect invocate de către instanța de apel, intervenientul accesoriu poate să săvârșească numai actele de procedură care nu contravin interesului părții în favoarea căreia a intervenit, dată fiind poziția subordonată a intervenientului față de partea în favoarea căreia intervine. Aceasta înseamnă că intervenția accesorie are natura juridică a unei simple apărări care sprijină apărarea/susținerile părții în favoarea căreia intervine, soarta intervenientei depinzând de cererea principală, fără a putea să schimbe sau să modifice obiectul litigiului, împrejurările de fapt și de drept stabilite de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată. În consecință, Înalta Curte apreciază că, în cauză, instanța de apel a dat preemțiune principiului disponibilității și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în materia intervenției accesorii, nefiind regăsite motive de nelegalitate care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești este nefondat. Înalta Curte reține că instanța de apel, ca instanță de prim control judiciar, a analizat, prin prisma probatoriilor administrate în cauză, corecta stabilire de către instanța de fond a situației de fapt și corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente la această situație de fapt, arătând în cadrul deciziei pronunțate motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei din cadrul apelului. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii de către instanța de apel corespunde imperativelor logicii, motivele invocate în hotărâre fiind în măsură să ofere părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Astfel, contrar celor susținute de către reclamanta-recurentă în sensul că instanța de apel nu a analizat toate argumentele legate de modalitatea în care actele societății reclamantei au intrat în posesia lichidatorului acesteia și de consecințele pe care situația specială a societății le-a produs (insolvența), nu numai în legătură cu persoanele implicate în activitatea sa, dar și în legătură cu creditorii acesteia, Înalta Curte constată că instanța de apel, în acord cu instanța de fond, au valorificat întocmai motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, reținând cu acuratețe că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a afirmat că accesul la arhiva privind corespondența electronică purtată între reprezentanții debitoarei cu partenerii/furnizorii "a fost obținut la data de 20 iulie 2016", dată la care reclamanta, prin administratorul judiciar, a luat cunoștință de existența contractului de antrepriză" precum și a facturii seria x nr. x din 19 noiembrie 2012 (…)" (dosar Tribunalul Ilfov). Reclamanta a precizat în continuare: "Momentul la care au luat cunoștință de acestea, rezultă și de pe copiile acestor documente anexate prezentei (cereri de chemare în judecată), care poartă pe fiecare filă, în partea dreaptă jos, data la care au fost printate din arhiva electronică a debitoarei, respectiv 21 iulie 2016". Rezultă, în raport de cele afirmate și probate de însăși reclamanta-recurentă că instanța de apel a apreciat corect data la care reclamanta, respectiv administratorul judiciar al acesteia, a luat cunoștință și a intrat în posesia contractului de antrepriză și a facturii în litigiu, 21 iulie 2016, data de la care curge termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2522 alin. (2) C. civ. Faptul că reclamanta-recurentă nu este de acord cu soluția instanței de apel nu duce de plano la concluzia că hotărârea instanței este nemotivată, în absența unor argumente care să vizeze imposibilitatea pentru parte de a înțelege concluzia instanței, motivarea cererii de recurs de către reclamantă fiind întemeiată pe critici aduse tocmai motivării hotărârii prevăzute de instanța de apel, în absența unei motivări a acestei hotărâri partea ar fi fost lipsită practic de posibilitatea pregătirii căii de atac pe baze logice.

Ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează nelegalitatea hotărârii care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material este, de asemenea, nefondat. Acest motiv de nelegalitate presupune că instanța de apel a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit. Criticile reclamantei-recurente întemeiate pe acest motiv de nelegalitate vizează, în realitate, aspecte de temeinicie a aprecierii situației de fapt, cum ar fi "dificultățile reale în preluarea și gestionarea actelor societății" de către administratorul judiciar, faptul că "în contextul concret al situației reclamantei" cererea de repunere în termenul de prescripție trebuia apreciată de către instanță ca fiind înregistrată în termen. Aceste critici nu sunt de natură a proba nelegalitatea hotărârii recurate, motivele de netemeinicie, de eventuală apreciere greșită a mijloacelor de probă nemaiputând constitui un motiv de recurs, deoarece, așa cum, în mod corect, s-a arătat în doctrină, "în recurs nu se judecă procesul, ci hotărârea atacată". Recursul nu este o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea fondului cauzei și a hotărârilor contestate, putând fi formulat, așa cum am arătat, numai pentru motive de nelegalitate, motivele de netemeinicie nefiind avute în vedere de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de către reclamanta-recurentă.

În acest context vor fi respinse și criticile aduse hotărârii recurate cu privire la aprecierea instanței de apel de obligare la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către partea pârâtă-intimată, cenzurarea cheltuielilor solicitate cu titlu de onorariu de avocat fiind lăsată de legiuitor la latitudinea instanței care, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "poate" să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat. Cum toate aceste elemente țin de aprecierea instanței, rămâne la latitudinea acesteia dacă reduce sau nu onorariul avocaților, aprecierile fiind chestiuni de fapt și nu de drept întrucât, potrivit legii, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată (art. 453 alin. (1) C. proc. civ.). Nu se probează astfel de către reclamanta-recurentă încălcarea sau greșita aplicare a unei norme de drept material de către instanța de apel.

Recursul declarat de către intervenientă în interesul reclamantei apelante, H. S.A. critică hotărârea instanței de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prima critică vizează aspectul obligării intervenientei la plata cheltuielilor de judecată, recurenta-intervenientă susținând că argumentele instanței de apel sunt lipsite de obiectivitate, intimata-pârâtă nu a dovedit efectuarea unor cheltuieli exclusive pentru combaterea cererii de intervenție accesorie, în afara întâmpinării depuse, iar instanța de apel nu a defalcat cheltuielile globale nici din punct de vedere al timpului alocat de apărător combaterii fiecăreia dintre cereri, nici a complexității efortului depus pentru formularea fiecăreia dintre apărări, astfel încât soluția instanței de apel de a împărți în mod egal cheltuielile este neîntemeiată. Înalta Curte, pentru considerentele arătate în precedent, constată nefondată această critică adusă de către recurentă, critică ce nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând strict doar aspecte de netemeinicie a soluției instanței de apel, și nu de nelegalitate, recurenta neindicând nici un argument din care să rezulte ce normă de drept material a fost încălcată sau greșit aplicată de către instanța de apel. Cea de-a doua critică adusă hotărârii recurate de către intervenientă vizează interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale în ceea ce privește admiterea excepției prescripției, sens în care recurenta-intervenientă a susținut că nu este prescrisă creanța pretinsă de către reclamantă, mai mult, această creanță nici nu a devenit scadentă, în raport de cele stipulate în art. 5 din Actul adițional nr. x din 14 septembrie 2012 la contractul de antrepriză. În finalul argumentației sale recurenta a susținut că s-a făcut dovada culpei contractuale a D., respectiv a exigibilității tranșei 20 din contract. Înalta Curte reține că aceste critici vizează, de asemenea, aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, și nu de nelegalitate, recurenta-intervenientă nefăcând vorbire despre un text de lege incident care să fi fost încălcat sau greșit aplicat de către instanța de prim control judiciar. De altfel, susținerile intervenientei efectuate prin cererea de intervenție accesorie care modificau cererea de chemare în judecată, afirmând o stare de fapt diferită de cea învederată de către reclamantă, nu au fost reținute de către instanța de apel întrucât nu sprijineau apărarea reclamantei, ci chiar contraveneau interesului acesteia.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând că hotărârea instanței de apel nu se subsumează niciuneia dintre motivele de nelegalitate invocate de către recurente, față de cele reținute, văzând și dispozițiile art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., art. 455 C. proc. civ., obligă recurentele, în solidar, la plata sumei de 13.387,50 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.