ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1330/2020

Ședința publică din data de 10 iulie 2020

Asupra cererii de revizuire,

Din actele dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă sub nr. x/2019, la data de 8 mai 2019, creditoarea A. a formulat cerere de deschidere a procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei B. S.R.L.

A solicitat ca, în temeiul art. 45 alin. (1) lit d din Legea nr. 85/2014 să fie desemnat, în calitate de administrator judiciar, societatea de practicieni în insolvență C..

La data de 30 mai 2019, creditoarea A. a depus la dosarul cauzei cerere completatoare la cererea introductivă, solicitând admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a debitoarei, admiterea excepției nulității absolute a actelor de procedură și admiterea excepțiilor tardivității și decăderii debitoarei din dreptul eventualei contestări a stării de insolvență instalată.

Creditoarea a solicitat și admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a debitoarei, arătând că, în fapt, potrivit certificatului O.R.C. nr. 99750 din data de 29 februarie 2016 și certificatului O.R.C. nr. 308754 din data de 23 mai 2019, mandatul persoanei împuternicite, D., administrator, a expirat, acesta fiind numit la data de 31 martie 2014, iar data expirării mandatului de 5 ani este aceea de 31 martie 2019.

A menționat creditoarea că sunt aplicabile dispozițiile: art. 80 alin. (1) C. proc. civ., art. 151 alin. (2) C. proc. civ., art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 2030 din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 1321 C. proc. civ., art. 192 alin. (1) din Legea nr. .31/1990, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, art. 7 din Legea nr. 359/2004 și art. 121 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 coroborat cu prevederile art. 122 alin. (1) și art. 1279 alin. (1) C. civ.

În temeiul art. 430 alin. (2) C. proc. civ. a invocat autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 24 din data de 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, paragrafele 28 și 32.

A mai solicitat creditoarea admiterea excepției nulității absolute a actelor de procedură îndeplinite de debitoare, prin reprezentantul său legal, și/sau prin reprezentantul convențional, având în vedere lipsa calității de reprezentant a debitoarei, și nulitatea absolută a contractului de asistență juridică încheiat de debitoare, arătând că, în drept sunt aplicabile dispozițiile art. 176 pct. 1 și 2 C. proc. civ.

De asemenea, a solicitat admiterea excepției tardivității și decăderii debitoarei din dreptul eventualei contestări a stării de insolvență instalată, arătând că, raportat la dispozițiile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, cu îndestulătoare evidență, termenul stipulat s-a împlinit, fără ca debitoarea să formuleze o contestație validă la cererea de deschidere a procedurii de insolvență.

Prin sentința civilă nr. 448 pronunțată la data de 25 septembrie 2019, a cărei pronunțare a fost amânată prin încheierea din data de 11 septembrie 2019, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a respins excepțiile invocate de creditoare. A admis excepția prescripției, invocată de debitoarea B. S.R.L. și contestația formulată de debitoare, și a respins cererea creditoarei A., de deschidere a procedurii insolvenței împotriva debitoarei B. S.R.L.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, judecând apelul declarat de pârâta-creditoare A. împotriva sentinței anterior menționate, a amânat pronunțarea, prin încheierea din data de 12 februarie 2019 dată în dosarul nr. x/2019, iar, ulterior, a pronunțat decizia nr. 54 din data de 26 februarie 2020, prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de creditoarea A. împotriva încheierii din data de 11 septembrie 2019 și a sentinței nr. 448 din data de 25 septembrie 2019 pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata debitoare B. S.R.L.

Împotriva deciziei nr. 54 din data de 26 februarie 2019 și a încheierii din data de 12 februarie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, a formulat cerere de revizuire S.C. A. S.R.L. - FOSTA A. S.R.L, cerere ce a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casațieși Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind invocată contrarietatea deciziei civile nr. 54 din data de 26 februarie 2019 și a încheierii de ședință din data de 12 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019, în raport cu:

(i) considerentele deciziei civile nr. 1721 din 15 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova;

(ii) considerentele decizorii ale deciziei pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii nr. 24 din data de 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, par 28 și par. 32;

(iii) jurisprudența anterioară pronunțării deciziei nr. 24/2017, respectiv:

- considerentele deciziei nr. 178/C/2014-A pronunțate de Curtea de Apel Oradea și

- considerentele deciziei nr. 1417 din data de 21 mai 2015 pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă;

(iv) considerentele sentinței civile nr. 14116 din data de 24 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul x/2016, definitivă;

(v) considerentele sentinței civile nr. 147 din 13 martie 2017, pronunțate de Judecătoria Filiași în dosarul x/2016, definitivă;

În motivarea cererii, după prezentarea situației de fapt, a susținut că, prin încheierea din data de 12 februarie 2020 și sentința nr. 54 din data de 26 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat, în sens pozitiv, a considerentelor unor decizii.

Referitor la nulitatea absolută a încheierii din data de 12 februarie 2020, a precizat că, potrivit sentinței nr. 54 din data de 26 februarie 2020, instanța a reținut că:

"Referitor la motivele de apel privind excepția nulității absolute, necondiționate a încheierii din 11 septembrie 2019, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Dispozițiile art. 233 C. proc. civ. stabilesc obligativitatea întocmirii unei încheieri de ședință pentru fiecare termen de judecată, instanța fiind dispensată de această obligație, potrivit alin. (3) al art. 233 C. proc. civ. numai în situația în care hotărârea s-a pronunțat la termenul la care a avut loc și dezbaterea cauzei în fond. Potrivit prevederilor art. 233 lit. a)-m) C. proc. civ., încheierea de ședință va cuprinde: a) denumirea instanței și numărul dosarului; b) data ședinței de judecată; c) numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, precum și numele și prenumele grefierului; d) numele și prenumele sau, după caz, denumirea părților, numele și prenumele persoanelor care le reprezintă sau le asistă, ale apărătorilor și celorlalte persoane chemate la proces, cu arătarea calității lor, precum și dacă au fost prezente ori au lipsit; e) numele, prenumele procurorului și parchetul de care aparține, dacă a participat la ședință; f) dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită; g) obiectul procesului; h) probele care au fost administrate; i) cererile, declarațiile și prezentarea pe scurt a susținerilor părților, precum și a concluziilor procurorului, dacă acesta a participat la ședință; j) soluția dată și măsurile luate de instanță, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept; k) calea de atac și termenul de exercitare a acesteia, atunci când, potrivit legii, încheierea poate fi atacată separat; l) dacă judecarea a avut loc în ședință publică, fără prezența publicului ori în camera de consiliu; m) semnătura membrilor completului și a grefierului. La redactarea încheierii elementele structurale enumerate în conținutul art. 233 C. proc. civ. se impun a fi adaptate în raport de obiectul cererii, dar și de faza procesuală și de etapele corespunzătoare judecății în fiecare fază procesuală. Astfel, încheierea nu va cuprinde referiri cu privire la probele administrate dacă la termenul respectiv nu s-au administrat probe. Cât privește proba cu înscrisuri, încheierea va menționa înscrisurile în cuprinsul său doar în situația în care sunt depuse la termenul de judecată. În speță, apelanta creditoare a invocat faptul că nu au fost cuprinse în încheierea de ședință din data de 11.09.2019 probele care au fost administrate, respectiv înscrisurile depuse de creditor în susținerea cererii și cele depuse de debitor în susținerea contestației. Observând încheierea de ședință din data de 11.09.2019, Curtea constată că la termenul de judecată din 11.09.2019 au avut loc dezbaterile asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea A. S.R.L. (fostă A. SRL) împotriva debitoarei B. S.R.L. și asupra contestației debitoarei și că în încheiere au fost cuprinse toate mențiunile prevăzute de art. 233 alin. (1) corespunzător obiectului cererii, etapei și fazei procesuale a cauzei. Din lecturarea încheierii rezultă că aceasta cuprinde elementele enumerate la lit. a)-d), f-j, l-m și prezintă susținerile părților, inclusiv discuțiile purtate cu privire la înscrisurile depuse în scop probator de debitoare (paginile 1 și 2 ale încheierii). Susținerile apelantei creditoare potrivit cărora încheierea ar trebui să menționeze înscrisurile depuse de creditoare în susținerea cererii de deschidere a procedurii și înscrisurile depuse de debitoare în susținerea contestației nu pot fi primite în condițiile în care aceste înscrisuri nu au fost depuse la termenul din 11.09.2019, ci anterior.".

A arătat că, la termenul de judecată din data de 19 iunie 2019, astfel cum rezulta din încheierea de ședință din data de 19 iunie 2019, Tribunalul Dolj a dispus:

"Se va proroga discutarea încuviințării probei cu înscrisuri până la termenul de judecată ce se va acorda în cauză."

Totodată, a menționat că, în practicaua încheierii din data de 11 septembrie 2019, se reține:

"Creditoarea A., prin administrator E., ca și chestiune prealabilă, învederează faptul că instanța a rămas să se pronunțe cu privire la înscrisuri cu privire la probe."

Precizând că, la termenul de judecată din data de 11 septembrie 2019, intimata-debitoare a depus noi înscrisuri, a susținut că, unul dintre petitele cererii revizuentei-creditoare din dosarul nr. x/2019, și, implicit, din apel, l-a reprezentat solicitarea ca instanța să aplice intimatei-debitoare sancțiunea de a nu se ține seama de înscrisurile depuse și comunicate în ședința de judecată din data de 11 septembrie 2019, respectiv: sentința nr. 407 din data de 13 august 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul x/2019, cererea de înregistrare mențiuni nr. 74199 din data de 10 septembrie 2019 și hotărârea F. S.R.L. nr. 1 din data de 30 august 2019.

A considerat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat în sens pozitiv, în privința considerentelor deciziei civile nr. 1721 din 15 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova:

"amânarea de pronunțare trebuia sa se concretizeze într~o încheiere de ședință care să respecte condițiile impuse de art. 233 din C. proc. civ., care cuprinde norme imperative, de ordine publică, potrivit căreia hotărârea, și, implicit, încheierea, ca varietate a acesteia, se dă în numele legii și trebuie să cuprindă (...); probele care au fost administrate; cererile, declarațiile și prezentarea pe scurt a susținerilor părților (. . . . . . . . . .). Totodată încheierea trebuie să arate cum s-a desfășurat ședința.".

A menționat că, tribunalul a reținut că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 174 și următoarele din C. proc. civ., potrivit cărora actele de procedură efectuate cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, sunt sancționate cu nulitatea, vătămarea produsă neputând fi înlăturată, decât prin anularea lor.

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a intimatei debitoare, revizuenta a arătat că, în considerentele decizorii ale sentinței nr. 54 din data de 26 februarie 2020, s-a reținut:

"Chiar în contextul în care pentru perioada 31.03.2019 și 31.08.2019 mandatul administratorului firmei B. S.R.L., D., apare ca expirat, acesta are calitatea de reprezentant legal al societății. Existența calității de reprezentant a fost statuată de ICCJ prin Decizia nr. 24/2017 pronunțată în recurs în interesul legii care stabilește că administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat fără a exista un act de numire a unui nou administrator și o acceptare expresă din partea acestuia deține prerogativele reprezentării atâta timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea", în acest mod fiind încălcată autoritatea de lucru judecat, în sens pozitiv, a considerentelor decizorii, general obligatorii, ale deciziei pronunțate în interesul legii nr. 24/2017, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

A precizat că, în paragraful 28 al deciziei s-a reținut că:

"încetarea funcției de administrator are loc prin încetarea contractului de mandat", iar în paragraful 32, instanța a arătat că:

"potrivit actualei reglementări civile, cât și celei anterioare, împlinirea termenului (expirarea sa) constituie un caz de încetare a mandatului, deoarece ea reprezintă o cauză generală de încetare a obligațiilor contractuale".

A susținut, în legătură cu excepția lipsei calității de reprezentant legal a intimatei-debitoare, că, prin decizia nr. 54 din data de 26 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat, în sens pozitiv, a considerentelor deciziei nr. 178/C/2014-A pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în care s-a reținut:

"conditia acceptării exprese a numirii în funcția de adminstrator înlătură teoria mandatului aparent sau a mandatului de fapt, întrucât acceptarea expresă presupune un act explicit prin care mandatarul exprimă acceptarea mandatului și presupune o numire anterioară a sa în funcție, având un caracter la fel de explicit, acceptarea sau continuarea tacită a mandatului fiind astfel exclusă. Față de cele de mai sus, instanța de apel apreciază ca fiind corecte susținerile apelantei potrivit căreia la data formulării cererii de chemare în judecată (...) nu mai deținea calitatea de administrator al reclamantei, prin expirarea termenului pentru care a fost numită.

Prin urmare, revizuenta a considerat că, în mod greșit, prima instanță a apreciat că, până la desemnarea unui nou administrator, societatea trebuie administrată de către ultimul administrator, fiind de neconceput abandonarea unei activități în curs de desfășurare și lăsarea societății fără organe de conducere, deoarece nu există nici o dispoziție legală care să le permită acest lucru.";

În legătură cu sentința nr. 54 din data de 26 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, revizuenta a considerat că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat, în sens pozitiv, a considerentelor deciziei nr. 1417 din data de 21 mai 2015 pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care a fost menținută decizia nr. 178/C/2014-A pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în care s-a reținut:

"este corect raționamentul instanței de apel cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 72 și 153

12

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în sensul că, odată expirat mandatul administratorului, era necesară acceptarea expresă a numirii în funcția de administrator (...) Ca atare, nu se pune problema depășirii limitelor mandatului de reprezentare, ci problema inexistentei mandatului, deci a lipsei calității de reprezentant legal (...). Faptul neînregistrării unui alt administrator la Registrul comerțului nu îi conferă calitate de reprezentant legal vechiului administrator".

A arătat că, prin decizia nr. 54 din data de 26 februarie 2020 s-a reținut:

"Deși plata accesoriilor poate reprezenta o recunoaștere a debitului principal, plata debitului principal nu poate reprezenta o recunoaștere a accesoriilor, care trebuie recunoscute distinct".

Referitor la susținerea revizuentei privind recunoașterea implicită de către intimată a accesoriilor - penalități de întârziere - determinată de recunoașterea debitului principal și de recunoașterea expresă a nerespectării termenelor de plată asumate prin contracte și convenții civile (prin solicitarea unor noi termene de plată) de către intimată, conform principiului accesorium sequitur principale, a considerat că s-a înfrânt autoritatea de lucru judecat, în sens pozitiv, a considerentelor decizorii ale deciziei nr. 2/2014 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din C. civ. din 1864, cu referire la acordarea daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale, considerente în care s-a reținut că, pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală, se impune preexistența unui contract, iar, ori de câte ori nu sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, sunt aplicabile regulile privind răspunderea civilă delictuală, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile.

Prin decizia nr. 2/2014 s-a precizat că, în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit, întrucât, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

A arătat că, prin considerentele deciziei nr. 917 din data de 25 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că:

"În primul rând, trebuie amintit de modul cum se interpretează contractele/convențiile în lumina C. civ. din 1864, a interpreta înseamnă a determina conținutul contractului, care nu este altceva decât voința părților. în alte cuvinte, interpretarea contractului constă în decelarea și cercetarea voinței sau intenției comune a părților contractante. Art. 977 C. civ. prevede că interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, text în funcție de care se interpretează clauzele obscure sau ambigue din contracte, pentru a evita căderea în arbitrar, adică trebuie depășită litera contractului și descoperită voința reală, internă a părților contractante. Regula formulată în art. 977 C. civ. este completată și prelungită de unele reguli și criterii care își au sediul în articolele următoare.(...).Astfel, art. 984 C. civ., este o trimitere la art. 977 din același cod dispunând: "Convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat. Art. 985 C. civ. enunță, de asemenea, un criteriu de inspirație subiectivă în formularea potrivit căreia:

"Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligația, nu se poate susține că printr-acesta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept cazurile neexprese.". În considerarea dispozițiilor art. 970 alin. (2) C. civ.: "Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într- însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa", și are următorul înțeles: echitatea constituie o simplă trimitere la buna-credință, adică nu semnifică alt lucru decât necesitatea respectării scrupuloase a ceea ce părțile au vrut. în schimb, legea și obiceiul sau uzanțele sunt considerate ca reprezentând voința tacită a părților contractante. Concluzionând, buna-credință, echitatea și obiceiurile sau uzanțele, în această concepție, constituie simple prelungiri ale voinței contractanților, la care se presupune că se referă în mod tacit. Așadar, umplerea lacunelor contractului se face cu urmările care sunt atașate legii, obiceiului și echității."

Revizuenta a amintit și considerentele sentinței civile nr. 79 din data de 8 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Pitești, în care instanța a reținut:

"În drept, în ceea ce privește legea aplicabilă fondului cauzei, instanța constată că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa, astfel încât, prin raportare la data încheierii acestuia, în cauză sunt incidente dispozițiile C. civ. anterior. Potrivit art. 969 alin. (1) C. civ. 1865, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, astfel încât părțile sunt ținute să-și execute obligațiile asumate prin contract De asemenea, instanța reține că, potrivit art. 1073 C. civ. 1865, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, în caz contrar acesta având dreptul la despăgubiri. În plus, așa cum rezultă din art. 1082 C .civ. 1865, în materia răspunderii civile contractuale, în măsura în care creditorul face dovada existenței creanței, respectiv a obligației de plată, debitorul este prezumat în culpă cu privire la neexecutarea obligației, atâta vreme cât nu dovedește executarea sau imposibilitatea de executare datorată cazului fortuit sau forței majore.".

De asemenea, revizuenta a menționat considerentele sentinței civile nr. 14116 din data de 24 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, definitivă, în care instanța a reținut:

"Cu toate acestea, instanța apreciază că, în analiza caracterului cert al creanței rezultate din factura nr. x/21.04.2016 (dobânda legală), se impune o analiză asupra debitului principal din contractul nr. x/03.06.2013, dat fiind caracterul său de accesorialitate în raport cu creanța principală.".

Referitor la întreruperea cursului prescripției extinctive a creanței, datorată acceptării tacite de către intimată a facturii nr. x din data de 17 mai 2016, revizuenta a redat considerentele instanței din decizia nr. 54 din data de 26 februarie 2020:

"Susținerile apelantei creditoare în sensul existenței unei creanțe certe în condițiile încheierii valabile a unor contracte civile confirmate de părți cu extrase de cont semnate de reprezentanții legali și ștampilate, executării integrale de către debitor a obligației de plată a debitului principal și întreruperii termenului de prescripție prin recunoașterea tacită a facturii fiscale nr. x/17.05.2017 (directorul economic al debitoarei a primit documentul fiscal fără a formula obiecții) nu pot fi reținute. Recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie realizată de persoana în folosul căreia curge prescripția expresă sau chiar tacită trebuie să fie neîndoielnică și să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului persoanei împotriva căreia curge prescripția. Or, în speță, nu există un act sau o manifestare de voință din partea debitorului din care să rezulte fără echivoc recunoașterea creanței invocate prin cererea de deschidere a procedurii. (...) Cât privește factura nr. x/17.05.2016, pe lângă faptul că nu este clar regimul juridic al sumei consemnate în cuprinsul facturii, penalități de întârziere sau dobândă legală (factura le menționează ca fiind unul și același lucru dosar fond), această factură nu a fost semnata și ștampilată de debitoarea B. S.R.L. la rubrica corespunzătoare, astfel încât nu a fost recunoscută la plată. Simpla primire a documentului nu constituie recunoaștere la plată.".

A arătat că, astfel, a fost înfrântă autoritatea de lucru judecat, în sens pozitiv a:

(i) considerentelor sentinței civile nr. 14116 din data de 24 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, definitivă, în cadrul cărora s-a menționat că:

"obligațiile comerciale se probează cu facturi acceptate. Factura reprezintă un înscris care cuprinde elementele esențiale ale unei operațiuni comerciale, identitatea părților, cantitatea de marfa, calitatea, condiții de livrare, prețul, etc. În privința forței probante, factura face dovada deplină împotriva emitentului și în favoarea aceluia care o deține, adică destinatarului. Factura poate face însă dovada și în favoarea emitentului, dacă este acceptată de către destinatar. (...) factura fiscală depusă la dosar de reclamantă are natura juridică a unor înscrisuri sub semnătură privată, apte a face dovada pretențiilor bănești deduse judecății, cu toate că aceasta nu poartă semnătura si stampila societății pârâte. Potrivit art. 272 C. proc. civ. «înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material». Deci, în mod uzual, încheierea contractului dintre părți necesită semnătura fiecăreia, de natură să ateste consimțământul la nașterea raporturilor juridice. Art. 277 C. proc. civ. prevede însă că «înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic».".

În considerente, instanța a apreciat că, fiind emise în temeiul contractului încheiat intre părți, facturile împreună cu contractul fac dovada unei creanțe certe împotriva debitoarei, și, deși factura dedusa judecății nu poartă semnătura debitoarei, aceasta a fost comunicata prin fax, dar și prin servicii de curierat cu conținut declarat, aceste mijloace făcând exclusiv dovada transmiterii efective a facturii, iar nu a acceptării, în sens juridic, a creanței cuprinse în factură.

Cu toate acestea, instanța a apreciat că:

"în analiza caracterului cert al creanței rezultate din factura nr. x/21.04.2016 (dobânda legala), se impune o analiză asupra debitului principal din contractul nr. x/03.06.2013, dat fiind caracterul sau de accesorialitate in raport cu creanța principală. Astfel, instanța reține că prin semnarea contractului de cesiune de creanță nr. x, debitoarea și-a asumat plata unei creanțe de 66877,90 euro, plătibilă în RON la cursul oficial BNR din ziua plății. (...) De asemenea, potrivit art. 1516 C. civ. din 2009 creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă și la timp a obligației".

(ii) dispozitivului sentinței civile nr. 147 din data de 13 martie 2017 pronunțate de Judecătoria Filiași în dosarul nr. x/2019, având ca obiect cerere emitere ordonanță de plată pentru obligarea intimatei debitoare la plata de dobânda legală (penalități de întârziere), pentru achitarea cu întârziere a creanței ce a făcut obiectul Contractului de cesiune nr. x din data de 3 iunie 2013, în care instanța a dispus:

"Admite cererea în anulare formulată de reclamanta creditoare S.C G. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta debitoare S.C. B. S.R.L. și debitoarea fidejusoare S.C. H. S.A.., împotriva încheierii nr. 896/05.10.2016 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016. Anulează încheierea atacată și în consecință: Admite cererea astfel cum a fost formulată pe calea ordonanței de plată de creditoarea S.C. G. S.R.L. în contradictoriu cu debitoarea S.C. B. S.R.L. și debitoarea fidejusoare S.C H. S.A. Ordonă debitoarei S.C. B. S.R.L. și debitoarei fidejusoare S.C. H. S.A.. să plătească creditoarei S.C. G. SR.L. în solidar, în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei ordonanțe, suma de 27.258,62 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/02.03.2016. Dispune obligarea debitoarei S.C B. S.R.L. și debitoarei fidejusoare S.C H. S.A. la plata sumei de 400 RON reprezentând cheltuieli de judecată - taxa de timbru. Definitivă și executorie.".

(iii) considerentelor deciziei nr. 160 din data de 8 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Maramureș, în care instanța a reținut:

"Art. 319 alin. (29) din Codul fiscal actualizat prevede că semnătura și ștampila nu sunt elemente obligatorii pe care să le conțină o factură. Facturile au atribute de documente justificative, atâta timp cât ele conțin elementele obligatorii, chiar dacă nu poartă semnătura și ștampila participanților la tranzacție. (...) semnarea și stampilarea facturii de către destinatar nu este necesară și mai mult, nesemnarea acestora nu echivalează cu neacceptarea la plată. Astfel, nesemnarea facturii (...) nu echivalează cu o creanța incertă. Facturile emise puteau fi contestate de debitor în temeiul dreptului său (...) dar nu s-a depus o astfel de contestație, ceea ce echivalează cu acceptarea acestora.".

În legătură cu admisibilitatea cererii de revizuire, revizuenta a invocat dispozițiile art. 509 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că revizuirea poate privi, în cazul motivelor de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3 al aceluiași articol, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4 și pct. 7-11, și hotărârile care nu evocă fondul, precizând că, potrivit textului art. 513 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ., în cazul hotărârilor potrivnice, instanța va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare, atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Examinând cererea de revizuire dedusă judecății, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, pretinsa contrarietate de hotărâri este invocată, sub aspectul încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ca existând între încheierea din data de 12 februarie 2020 și decizia nr. 54/din data de 26 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019, având ca obiect procedura insolvenței (hotărâri a căror revizuire se solicită), pe de o parte, și, pe de altă parte, considerentele deciziilor nr. 2/1014 și nr. 24/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, ale deciziilor nr. 917 din data de 25 martie 2015 și nr. 1417 din data de 21.05.2015, pronunțate, în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ale sentințelor civile nr. 14116 din data de 24 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, nr. 147 din data de 13 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Filiași în dosarul nr. x/2019 și nr. 79 din data de 8 ianuarie 2016, pronunțată de Judecătoria Pitești, precum și ale deciziilor nr. 160 din data de 8 august 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș, nr. 1721 din 15 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova și nr. 178/C/2014-A, pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii (8 mai 2019), dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre și, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Se observă că, în noua sa formulă, textul alin. (4) al art. 513 din C. proc. civ. a extins motivul de revizuire referitor la existența unor hotărâri potrivnice, în sensul că acesta vizează și încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv al acesteia, concretizat în nesocotirea considerentelor prin care s-a tranșat o chestiune litigioasă.

Prin intermediul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., se valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce se deduce judecății în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, fără ca o asemenea operațiune juridică să presupună tripla identitate, de obiect, cauză și părți.

Textul art. 431 din C. proc. civ. are ca finalitate înlăturarea unor contradicții ce pot apărea între dispozitivele hotărârilor judecătorești, dar și între dispozitivul și considerentele unei hotărâri ce au rezolvat un aspect litigios având legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, și hotărârea pronunțată în această a doua judecată. De asemenea, textul urmărește evitarea contradicțiilor între considerentele decizorii ale hotărârilor.

Deși, în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente (părți, obiect și cauză), trebuie, însă, să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți (indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu și alături de alte părți), fapt care obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Pentru a deveni incidente dispozițiile art. 509 pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, este necesară îndeplinirea unor condiții cumulative: hotărârea supusă revizuirii (cea din urmă) să fie pronunțată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, considerentele apreciate a fi contrare să susțină și să conducă, sub aspectul raționamentului logico-juridic, spre soluția pronunțată și, de asemenea, aceste considerente să tranșeze irevocabil asupra unei chestiuni litigioase identice cu problema dedusă judecății.

În speță, ultima cerință nu este îndeplinită.

Pe de o parte, deciziile pronunțate de de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, deși general obligatorii, nu vizează chestiuni litigioase, ci teoretice, și, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (2) din C. proc. civ., aceste decizii se pronunță numai în interesul legii și nu au efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate, nici cu privire la situația părților din acele procese.

Pe de altă parte, celelalte hotărâri judecătorești invocate de revizuentă nu conțin considerente decisive (ce susțin sau explicitează dispozitivul), care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârile suspuse revizuirii, nici considerente prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă incidentală, care să fi fost pusă în discuție, din nou, în litigiul intervenit între părțile din prezenta cauză.

Cu alte cuvinte, prin hotărârile la care face referire revizuenta nu s-au rezolvat aspecte litigioase ce au legătură cu ceea ce s-a dedus judecății în cauză, ci acestea sunt pronunțate în alte cauze, desfășurate între alte părți, și conțin soluții diferite (în opinia revizuentei), pronunțate de către alte instanțe, asupra unor probleme de drept ce au fost puse în discuție și în cauză, însă în raport cu un context factual diferit.

Dezlegările date prin hotărârile judecătorești atacate cu revizuire nu sunt influențate, în mod concret, de soluțiile indicate de revizuentă, ci acestea din urmă puteau fi invocate, exclusiv cu titlu de practică judiciară, în cursul judecării fondului litigiului de față.

În aceste condiții, instanța reține că, în speță, nu este întrunită condiția cumulativă a identității chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecății, astfel că, împrejurarea că alte instanțe au soluționat litigii similare celui de față, dar în care părțile sunt diferite, nu semnifică existența puterii de lucru judecat, soluțiile pronunțate de către aceste instanțe neputând să lege instanța care a pronunțat hotărârile supuse revizuirii.

În consecință, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prescrise de lege pentru ca revizuirea încheierii din 12 februarie 2020 și a deciziei nr. 54 din 26 februarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul x/2019, întemeiată pe argumentul contrarietății de hotărâri, să poată fi primită, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. împotriva încheierii din 12 februarie 2020 și a deciziei nr. 54 din 26 februarie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul x/2019

Obligă revizuenta la plata către intimata S.C. B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4165 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Cu recurs, care va fi depus la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.