ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 242/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 11 iulie 2016, reclamanta S.N. Institutul Pasteur S.A. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Apărării Naționale și S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 650.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2008, nr. y/2009, nr. z/2012, nr. w/2010, nr. t/2010*, nr. 23458/303/2010**, nr. 23461/303/2010, nr. 1437/303/2011, nr. 1437/303/2011*, nr. 1437/3032011**, nr. 3988/303/2011, nr. 3989/303/2011, nr. 57632/3/2011, nr. 57633/3/2011, nr. 70763/3/2011, nr. 7411/3/2012, nr. 13602/303/2012, nr. 26127/303/2012, câtimea pretențiilor cererii de chemare în judecată fiind precizată la suma de 976.661,37 RON, prin cererea precizatoare a calculului, depusă de reclamant la data de 23 mai 2017.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal

Prin sentința civilă nr. 965 din data de 4 iulie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției cu privire la suma de 160.206.07 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2012, nr. y/2012, nr. z/2011, nr. w/2011, nr. t/2010, nr. s/2010 și nr. 3989/303/2011, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării Naționale cu privire la suma de 60.734.27 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.N. Institutul Pasteur S.A., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și S.C. A. S.R.L., a obligat pârâtul Ministerul Apărării Naționale la plata către reclamantă a sumei de 100.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2008 și nr. y/2009, a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamanta a sumei de 100.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2008 și nr. y/2009, precum și la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011, a respins ca prescrisă cererea de obligare a pârâților la plata sumei de 160.206.07 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2012, nr. y/2012, nr. z/2011, nr. w/2011, nr. t/2010, nr. s/2010 și nr. 3989/303/2011 și a respins cererea de obligare a pârâtului Ministerul Apărării Naționale la plata sumei de 60.734.27 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1630A din data de 4 decembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamantei S.N. Institutul Pasteur S.A., prin administrator judiciar B..

A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale și de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 965 din 4 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A obligat pe fiecare dintre cei doi pârâți la câte 60.000 RON, cheltuieli de judecată din dosarele nr. x/2008 și nr. y/2009, către reclamantă, și a obligat pe pârâta S.C. A. S.R.L. la 2.000 RON, cheltuieli de judecată pentru dosarul nr. x/2011, către reclamant.

A menținut în rest sentința.

A obligat pe apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte S.C. A. S.R.L. 1.312,45 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale și pârâta S.C. A. S.R.L.

II. Motivele de recurs

II.1. Motive de recurs formulate de pârâtul Ministerul Apărării Naționale

Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale a invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A precizat că înțelege să critice decizia atacată numai sub aspectul obligării sale la plata către intimata-reclamantă a sumei de 60.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2008 și nr. y/2009

În esență, recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale a susținut următoarele:

Curtea de apel a reținut în mod greșit că fapta ilicită pe care ar fi săvârșit-o constă în faptul că "este declanșatorul dosarului nr. x/2008 la care s-a reunit dosarul nr. x/2009, declanșat tot de acesta..., fiind cel care în primul rând a pierdut irevocabil procesul..."; apreciază că apărarea dreptului de proprietate nu poate fi considerată o faptă ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., formularea unei cereri de chemare în judecată, fiind un drept reglementat de lege:

- este greșită constatarea instanței de apel potrivit căreia atitudinea procesuală a intimatei-reclamante S.N. Institutul Pasteur S.A. nu poate conduce la schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ci numai la verificarea, în ansamblul respectivelor cauze, a caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată în limitele acordate de sentința apelată;

- în mod greșit instanța de apel a reținut că "M.Ap. N se regăsește în culpă procesuală legală (fiind cea care și-a evaluat greșit șansele în acțiunile neîntemeiate deschise în dosarele x/2008 și nr. y/2009), fapt ce-i atrage răspunderea pentru cheltuieli de judecată, al cărui cuantum, într-adevăr, trebuie să treacă prin filtrul verificării condițiilor de rezonabilitate";

- nu îi poate fi opusă susținerea intimatei-reclamante referitoare la faptul că dosarul nr. x/2008 a fost dezbătut "în primă instanță de-a lungul a 49 de termene de judecată, între anii 2008-2012, la care se adaugă cele 18 termene din dosarul nr. x/2009, anterior conexării cu dosarul nr. x/2000, pricina suferind numeroase amânări ca urmare a cererilor precizatoare depuse, în mod succesiv, de S.C. A. S.R.L., a cererilor formulate de aceasta în legătură cu timbrarea cererii de chemare în garanție, ca urmare a lipsei de procedură cu unii dintre chemații în garanție și, în general, a atitudinii procesuale a S.C. A. S.R.L.; nu i se poate imputa vreo culpă în ceea ce privește tergiversarea soluționării cauzei, intimata-reclamantă susținând exclusiv culpa S.C. A. S.R.L., însă, aceasta omite faptul că în nenumărate rânduri a solicitat instanței de judecată să amâne cauza din motive mai mult sau mai puțin întemeiate;

- este nejustificat ca modul de calcul al onorariilor avocațiale pentru serviciile de redactare, semnare și depunere documente juridice, precum și pentru asistarea și reprezentarea clientului în fața Judecătoriei Sectorului 6, să fie stabilite în funcție de avocatul care reprezintă la termenul de judecată;

- sumele sunt extrem de mari în comparație cu obiectul cauzei, respectiv, anularea unui act, acestea neavând caracter necesar și, cu atât mai puțin rezonabil, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului;

- nu poate fi reținută susținerea instanței privitoare la formularea de către instituția militară a unei acțiuni comune cu intimata-reclamantă S.N. Institutul Pasteur S.A., Ministerul Apărării Naționale fiind instituție publică și având interese contrarii cu această societate;

- disjungerea cererii inițiale de chemare în garanție și a cererii reconvenționale a recurentei-pârâte S.C. A. S.R.L., netimbrarea cererii soluționate prin sentința civilă nr. 919 din data de 9 ianuarie 2009, promovarea apelului și apoi renunțarea la apel făcute de recurenta-pârâtă S.C.

A. S.R.L. nu se pot imputa Ministerului Apărării Naționale, deoarece și instituția militară a fost împiedicată să-și soluționeze cererea pe care a promovat-o;

- se ignoră faptul că, deși acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008 a fost respinsă pentru considerentul că nu s-a putut dovedi dreptul de proprietate al statului, totuși dreptul de administrare și actele ce atestă acest drept al instituției militare nu au fost contestate;

- nu a produs vreun prejudiciu în patrimoniul intimatei-reclamante și nu a acționat cu rea-credință, ci și-a exercitat un drept procesual;

- intimata-reclamantă nu a probat, în mod expres, culpa fiecărui pârât, astfel cum dispun dispozițiile art. 455 C. proc. civ.

- inexistența faptei ilicite și a prejudiciului conduce la inexistența legăturii de cauzalitate dintre acestea;

- prejudiciul înregistrat de intimata-reclamantă, constând în onorariile de avocat achitate, reprezintă rezultatul direct al conduitei procesuale alese de aceasta;

- neexistând faptă ilicită, nu există nici vinovăție.

Recurentul mai susține prin motivele de recurs că în mod netemeinic a fost înlăturată apărarea sa privitoare la onorariile avocațiale:

- a solicitat înlăturarea onorariilor avocațiale cerute până la data de 21 august 2009, când a fost încheiat contractul de asistență juridică nr. 439, între C. - Societate civilă de avocați și S.N. Institutul Pasteur S.A.;

- instanța de apel nu a justificat cum a cuantificat cheltuielile de judecată pentru fiecare pârât;

- pretențiile bănești solicitate în prezenta cauză, în temeiul unui contract de asistență juridică, încheiat în luna august 2009, nu pot produce consecințe juridice pentru pretinsele cheltuieli sau servicii efectuate în anul 2008, cel puțin până în 21 august 2009, în ceea ce privește dosarul nr. x/2008, în care instituția militară a fost parte;

- dispozițiile art. 128 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat cu modificările și completările ulterioare prevăd că "onorariile se determină și se prevăd în contractul de asistență juridică, la data încheierii acestuia între avocat și client, înainte de începerea asistenței și/sau a reprezentării clientului";

- în raport de art. 85 alin. (3) C. proc. civ., intimata-reclamantă era obligată să dovedească prin mijloacele impuse de lege, pentru fiecare termen de judecată, cine a asigurat reprezentarea, dar acest lucru nu a fost îndeplinit; intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorarii avocațiale diferențiate în funcție de calitatea avocatului care se prezintă în instanță, în baza unui contract de asistență juridică din 21 august 2009, încheiat ulterior promovării acțiunii.

II.2. Motivele de recurs formulate de pârâta S.C. A. SRL

Această recurentă-pârâtă s-a prevalat de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului său, casarea în parte a hotărârii recurate, admiterea în tot a apelului provocat și a apelului incident pe care le-a formulat și, modificând hotărârea primei instanțe, să se dispună respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată, ca fiind prescris dreptul material la acțiune; respingerea în întregime a acțiunii îndreptate împotriva sa ca neîntemeiată; diminuarea cuantumul sumei reținute în sarcina sa.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esență, recurenta-pârâtă a susținut că:

- hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, se recunoaște de către instanță faptul că nu ar fi formulat nicio cerere (nici de chemare în garanție și nici de poprire asiguratorie), în situația în care recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale nu ar fi formulat cererile de chemare în judecată, iar pe de altă parte, se concluzionează în sensul că recurenții-pârâți ar avea culpe procesuale egale, neimpunându-se ca unul dintre aceștia să suporte cheltuielile de judecată într-o măsură mai mare, iar celălalt într-o măsură mai mică, sens în care, prin dispozitiv, s-a stabilit obligarea celor doi pârâți în cote egale;

- există contradicție atât între considerentele reținute, cât și între parte din considerente și dispozitivul hotărârii, întrucât, în condițiile în care s-a reținut că, în cauză, cererea de chemare în garanție și cererile privitoare la măsurile asigurătorii nu ar fi putut fi formulate în lipsa cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva sa, s-a pus semnul egalității în ceea ce privește repartizarea culpei între cel care a generat procesul și cel ce a urmărit doar să își apere drepturile puse în pericol de promovarea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu referire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că:

- instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) vechiul C. proc. civ., dispoziții care au constituit temeiul cererii de chemare în judecată;

- contrar celor reținute de către instanța de apel, momentul determinant al nașterii dreptului material la acțiune este cel al căderii în pretenții, moment reprezentat, așadar, de pronunțarea hotărârii;

- pentru cheltuielile aferente fondului, dreptul material la acțiune se naște la data pronunțării hotărârii de către prima instanță, pentru cheltuielile aferente apelului, dreptul material la acțiune se naște la data pronunțării hotărârii de către instanța de apel, iar pentru cele aferente recursului, dreptul material la acțiune se naște la data pronunțării hotărârii de către instanța de recurs;

- în mod greșit instanța de apel a reținut că dreptul material la acțiune s-ar naște la data rămânerii irevocabile a hotărârii;

- nu se poate reține faptul că dreptul material la acțiune s-ar fi născut abia la data soluționării irevocabile a fiecăreia dintre cauzele invocate de către intimata-reclamantă, întrucât ar însemna că partea nu ar avea niciodată dreptul de a solicita cheltuieli de judecată la data la care dosarul rămâne în pronunțare în fond sau în apel;

- în prezenta cauză termenele de prescripție au început să curgă: la data soluționării în fond a dosarelor conexate nr. x/2008 și nr. y/2009 pentru sumele pretinse pentru prima fază procesuală; la data soluționării în recurs a acelorași dosare conexate pentru sumele pretinse pentru cea de a doua fază procesuală; la data soluționării cererii de strămutare, respectiv a dosarului nr. x/2012, pentru suma solicitată în ceea ce privește această cerere;

- cu privire la dosarul nr. x/2011, dreptul material la acțiune s-a stins și el anterior promovării cererii de chemare în judecată, instanța de apel trebuind să constate prescris dreptul material la acțiune, atât pentru fond cât și pentru recurs, la data pronunțării flecarei hotărâri în fiecare fază procesuală.

Cu referire la modul de soluționare a fondului cauzei, recurentul-pârât a învederat următoarele:

- hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor: art. 274 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. art. 998-999 din vechiul C. civ. pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 și a dispozițiilor art. 1357, art. 1351 și art. 1705 alin. (1) din C. civ. pentru perioada ulterioară acestei date; art. 274 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., nereducând în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată;

- cererile sale au fost respinse doar ca efect al respingerii cererilor principale și nu fiindcă nu ar fi existat obligația intimatei-reclamante de a o garanta pentru evicțiune; cel care a căzut în pretenții este ministerul;

- referitor la condiția existenței unei fapte ilicite, instanța de apel, ignorând și încălcând dispozițiile art. 1351 și art. 1705 alin. (1) din C. civ., a apreciat simplist și nefundamentat faptul că, formulând cererea de chemare în garanție și cererile privitoare la măsurile asigurătorii nu ar fi anticipat corect rezultatul procesului;

- contrar celor reținute de către instanța de apel, nu este parte căzută în pretenții, în sensul reglementat de dispozițiile art. 274 alin. (1) vechiul C. proc. civ.

- parte căzută în pretenții ar fi fost doar în situația în care cererile de chemare în garanție i-ar fi fost respinse ca efect al admiterii vreunei excepții sau dacă ar fi fost analizate pe fond și s-ar fi apreciat ca fiind neîntemeiate, deși acțiunea principală de anulare ar fi fost admisă;

- nu a căzut în pretenții nici față de cererea principală, acțiunile formulate de către Ministerul Apărării Naționale împotriva sa fiind respinse ca neîntemeiate;

- nici recursul pe care l-a promovat împotriva sentinței civile nr. 6496 din data de 26 iulie 2012, pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. x/2008, nu ar putea fi considerat ca generator de cheltuieli de judecată în sarcina sa;

- nu se putea reține în privința sa săvârșirea vreunei fapte ilicite sau să se pretindă că ar fi fost parte căzută în pretenții, niciuna din aceste ipoteze neverificându-se în cauza dedusă judecății;

- apărarea dreptului de proprietate nu poate fi considerată o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ., formularea unei acțiuni judecătorești în acest scop fiind un drept reglementat legal, drept de care a uzat cu bună-credință; instanța de apel a ignorat însă și acest aspect, pronunțând hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ.

- nu se putea reține nici că ar fi căzut în pretenții în dosarul nr. x/2012, dosar ce a avut ca obiect soluționarea cererii de strămutare a dosarele conexate nr. x/2008 și nr. y/2009, cauză în care nu doar că nu i se poate opune un drept potrivnic, dar a și susținut, alături de intimata-reclamantă S.N. Institutul Pasteur S.A., cererea de strămutare;

- cererea de poprire asigurătorie pe care a formulat-o împotriva intimatei-reclamante, care a format obiectul dosarului nr. x/2011, a fost generată tot de inițierea de către recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale a dosarelor conexate nr. x/2008 și nr. y/2009;

- scopul promovării cererii de poprire asigurătorie s-a înscris între măsurile luate în vederea protejării dreptului de proprietate și al valorificării pretențiilor împotriva vânzătorului în ipoteza desființării titlului de proprietate, pretenții a căror asigurare s-a urmărit prin formularea respectivei cereri;

- atâta timp cât nu a săvârșit nicio faptă ilicită nu a generat niciun prejudiciu;

- în privința sumei de 784.947,93 RON, aferentă dosarelor conexate nr. 8262/303/, nr. 4686/303/2008 și nr. 7674/1/2012, aceste cheltuieli au fost generate exclusiv de către recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale, nefiind antrenate de către cererile de chemare în garanție pe care le-a formulat, în condițiile în care ministerul a chemat în judecată în calitate de pârâtă inclusiv S.N. Institutul Pasteur S.A.;

- intimata-reclamantă din prezenta cauză ar fi avut aceleași cheltuieli de judecată și în situația în care a nu ar fi chemat-o în garanție, fiind oricum parte în cadrul dosarelor amintite;

- în ceea ce privește dosarul nr. x/2012 (cerere de strămutare), a adoptat aceeași poziție procesuală cu intimata-reclamantă S.N. Institutul Pasteur S.A., solicitând admiterea cererii de strămutare și susținând, așadar, demersul procesual al intimatei-reclamante;

- nici în ceea ce privește dosarul nr. x/2011 nu se poate reține faptul că ar fi produs vreun prejudiciu în patrimoniul intimatei-reclamante S.N. Institutul Pasteur S.A., cererea de poprire asigurătorie fiind promovată în temeiul pretențiilor a căror temeinicie nu a mai fost analizată pe cale judecătorească, dată fiind soluția dată asupra cererilor principale conexate ale recurentului-pârât Ministerului Apărării Naționale;

- achitarea onorariului de avocat nu reprezintă un prejudiciu, angajarea unui avocat reprezentând o opțiune pentru parte și nu o obligație, apărările în cauză putând fi realizate de către departamentul juridic al societății;

- nici cuantumul onorariului negociat nu îi poate fi opus, întrucât ține de voința exclusivă a părții de a-l accepta sau nu;

- nu puteau fi corelate toate încheierile de ședință pronunțate în cauzele pentru care s-au pretins cheltuieli de judecată cu avocații care au reprezentat intimata-reclamantă, pentru a se putea aprecia astfel asupra caracterului cert al sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată; instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul ca acest aspect nu ar avea relevanță, numele avocatului nejucând în opinia sa vreun rol în economia cauzei;

- neexistând nici faptă ilicită și nici prejudiciu, nu există nici legătura de cauzalitate între cele două;

- prejudiciul pretins a fi fost suferit de intimata-reclamantă, respectiv cuantumul onorariilor avocațiale achitate, este rezultatul direct al conduitei procesuale alese de către aceasta;

- neexistând faptă ilicită, nu există nici vinovăție;

- toate demersurile sale au fost justificate și determinate de cererea îndreptată împotriva titlului său de proprietate;

- instanța de apel, deși formal a reținut faptul că recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale a fost cel care a inițiat și generat litigiile, cererile sale fiind determinate de acțiunile ministerului, a pus totuși semnul egalității în privința culpei procesuale, apreciind în mod nelegal că ar trebui să suporte în aceeași proporție cuantumul cheltuielilor de judecată;

- a fost încălcat principiul proporționalității, în condițiile în care ministerul este cel culpabil pentru generarea litigiilor și, astfel, și pentru antrenarea cheltuielilor de judecată;

- instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 274 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., nereducând cuantumul onorariului proporțional cu valoarea litigiului și a muncii prestate de avocat;

- atitudinea procesuală a intimatei-reclamante din prezenta cauză a determinat atât numărul important de termene de judecată, cât și formularea cererii de poprire asigurătorie;

- se impunea reducerea și mai substanțială a onorariilor pretinse, neavând relevanță la ce nivel au stabilit părțile cuantumul acestora, atâta vreme cât respectivul nivel este nejustificat de mare;

- valoarea litigiului nu justifica nici ea cuantumul sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată;

- recurentul-pârât Ministerului Apărării Naționale este singura parte în privința căreia ele se întrunesc cumulativ condițiile atragerii răspunderii civile delictuale.

Nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul promovat de către recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale, prin care a solicitat admiterea cererii de recurs în ceea ce privește motivele prin care se tinde la respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată față de ambii recurenți-pârâți și respingerea cererii de recurs în ceea ce privește motivele prin care se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată doar față de minister.

În cauză nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar ulterior s-a fixat termen în ședința din camera de consiliul de azi, 9 feruarie 2021, în vederea analizării admisibilității în principiu a recururilor.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că în privința ambelor recursuri este incidentă sancțiunea procedurală a nulității, în aplicarea prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cererea de chemare în judecată formulată de către intimata-reclamantă a avut ca obiect solicitarea de obligare, în solidar, a pârâților chemați în judecată, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în mai multe litigii derulate între părți, finalizate prin hotărâri judecătorești fie irevocabile, fie definitive, în raport de normele procedurale aplicabile, funcție de data declanșării procesului (cererilor de chemare în judecată formulate după 15 februarie 2013, fiindu-le aplicabile prevederile noului C. proc. civ.).

Această cerere de recuperare a cheltuielilor de judecată constituie o cerere autonomă, ulterioară derulării fiecărui proces dintre cele enumerate în petitul acțiunii.

Potrivit unei jurisprudențe constante a instanțelor judecătorești, confirmată și în mecanismele de unificare a practicii judiciare declanșate în legătură cu chestiuni sau probleme de drept adiacente materiei cheltuielilor de judecată (de exemplu, Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii; Decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; Decizia nr. 3/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), o atare cerere se soluționează prin aplicarea normelor juridice ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

De altfel, temeiul delictual pentru soluționarea cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată de la partea care a pierdut procesul este aplicabil, de altfel, și în contextul soluționării cererii accesorii de obligare la suportarea cheltuielilor de judecată, formulate în baza art. 451 și urm. din C. proc. civ. de partea care a câștigat procesul în cadrul procesului în care acestea au fost efectuate, fundamentul acordării lor fiind culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Prin decizia recurată, instanța de apel a făcut aplicarea întocmai a normelor de drept incidente, respectiv art. 998-999 din C. civ. din 1864 sau, pentru cheltuielile efectuate de intimata-reclamantă în procesele inițiate după intrarea în vigoare a noului C. civ. (11.10.2011), a prevederilor art. 1357 și urm. din noua reglementare, coroborate fie cu prevederile art. 274 din C. proc. civ. din 1865, fie cu cele ale art. 451 și urm. din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Recurentele-pârâte, prin motivele de recurs formulate, au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege.

În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reținută ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., invocate de către recurenți, stabilesc astfel: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

Arătând că înțelege să critice decizia instanței de apel numai în ceea ce privește dispoziția privind obligarea sa la plata sumei de 60.000 RON cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2008 și nr. y/2009, recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale, în esență, a conceput critici prin care a susținut că instanța de apel a reținut greșit fapta ilicită, întrucât apărarea dreptului de proprietate nu poate fi considerată faptă ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ. din 1864; că greșit a apreciat curtea de apel că atitudinea procesuală a intimatei-reclamante SN Pasteur S.A. nu poate conduce la respingerea cererii de chemare în judecată, ci numai la aprecierea caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată, în limitele acordate de prima instanță; că în mod eronat i-a fost reținută culpa procesuală în cele două cauze; s-au invocat de către același recurent și aspecte de fapt privind numărul termenelor de judecată acordate în cele două pricini (dosarul nr. x/2008 și nr. y/2009), înainte și după conexarea acestora, ca circumstanțe care ar fi trebuit să fie considerate relevante în stabilirea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat; a mai arătat că este nejustificat ca modul de calcul al onorariilor avocațiale să fie stabilite în funcție de avocatul care reprezintă partea la termenele de judecată.

De asemenea, se reține că recurentul a apreciat faptul că sumele acordate sunt extrem de mari în comparație cu obiectul cauzei și că acestea nu au caracter necesar și, cu atât mai puțin, rezonabil; acesta enumeră actele de procedură efectuate de către intimata-reclamantă sau la inițiativa acesteia (disjungerea cererii de chemare în garanție și a cererii reconvenționale, netimbrarea cererii, declararea apelului urmată de renunțarea la apel etc.) în cele două cauze cu privire la care susține că nu i-ar putea fi imputate; a mai învederat că prin conduita sa procesuală nu a cauzat niciun prejudiciu intimatei, ci și-a exercitat cu bună-credință drepturi procesuale prevăzute de lege; că intimata-reclamantă nu a probat culpa fiecărui pârât, astfel cum stabilesc dispozițiile art. 455 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul a mai arătat că inexistența faptei ilicite și a prejudiciului conduce la inexistența legăturii de cauzalitate dintre acestea, iar prejudiciul înregistrat de intimata-reclamantă (constând în onorariile de avocat achitate), reprezintă rezultatul direct al conduitei procesuale a acesteia, iar nu a recurentului-pârât Ministerul Apărării Naționale, concluzionând că dacă nu există fapta sa ilicită nu se verifică nici cerința vinovăției.

Același recurent a expus, în memoriul de recurs, nemulțumiri legate și de cuantumul onorariilor avocațiale reținute ca parte componentă a cheltuielilor de judecată acordate intimatei prin obligarea sa la suportarea unei părți a acestora, chiar în contextul reducerii lor, întrucât instanța de apel nu a înlăturat onorariile avocațiale achitate de intimată până la data de 21 august 2009, când a fost încheiat contractul de asistență juridică nr. 439, între societatea de avocatură C. și S.N. Institutul Pasteur S.A; în mod netemeinic au fost acceptate cheltuieli de judecată pretins efectuate în anul 2008 în baza unui contract încheiat în anul 2009 etc.

Totodată, recurentul pretinde că instanța de apel nu a arătat cum a cuantificat cheltuielile de judecată puse în sarcina fiecărui pârât, precum și faptul că nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 85 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora intimata-reclamantă era obligată să dovedească prin mijloacele impuse de lege, pentru fiecare termen de judecată, cine a asigurat reprezentarea.

Având în vedere susținerile recurentului-pârât Ministerul Apărării Naționale redate cu titlu de motive de recurs în ilustrarea cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciuna dintre acestea nu poate fi încadrată în ipotezele de nelegalitate de care s-a prevalat și nici în alte cazuri de casare din art. 488 alin. (1).

Astfel, recurentul-pârât, în cea mai mare parte a memoriului de recurs, dezvoltă critici de netemeinicie, propunând o reapreciere a materialului probator al cauzei sau completarea situației de fapt cu pretinse aspecte nereținute de curtea de apel în decizia recurată, făcând propria evaluare a probelor administrate în cauză, prin care tinde să demonstreze caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată, prin filtrul cerințelor legale ale răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, criticile susținute nu relevă pretinse contradicții ori motive străine de natura cauzei, astfel încât, nici formal recurentul nu a dezvoltat critici susceptibile de a susține ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Deși evocă în mod corect condițiile răspunderii civile delictuale, temeiul pe baza căruia au fost analizate pretențiile formulate în cauză de intimata-reclamantă, Înalta Curte reține că, în realitate, recurentul face doar afirmații contrarii celor reținute și stabilite de instanța de apel printr-o atentă evaluare a probelor cauzei și prin prezentarea unei demonstrații juridice de detaliu, pentru fiecare dintre cerințele legale ale răspunderii civile delictuale, fără ca recurentul să fie în măsură să indice omisiunea analizării vreuneia dintre aceste cerințe, încălcarea sau greșita interpretare a vreuneia dintre aceste condiții, pentru a fi posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În plus, criticile vizând cuantumul și proporționalitatea cheltuielilor de judecată, dar și partajarea acestora între cei doi pârâți care au fost obligați la plata acestora în baza raport (în aplicarea prevederilor art. 455 din C. proc. civ.), Înalta Curte constată că nici acestea nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece reprezintă chestiuni ce implică puterea de apreciere a instanței de apel, ca instanță de fond, în aplicarea dispozițiilor legale.

Este de menționat că, în acest sens, s-a statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de recursul în interesul legii, anume prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, decizie aplicabilă mutatis mutandis și pentru situația în care cheltuielile de judecată au fost solicitate ulterior, într-un proces separat (precum în speță) pe temei delictual, iar nu în cadrul procesului în care acestea au fost efectuate, în baza art. 451 și urm. din C. proc. civ.

Prin această decizie s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Pârâta S.C. A. S.R.L., la rândul său, invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Pentru susținerea primei teze de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii sub două aspecte:

- că deși se reține faptul că această pârâtă nu ar fi formulat nicio cerere (chemarea în garanție ori poprirea asiguratorie) în situația în care recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale nu ar fi inițiat cererile de chemare în judecată, cu toate acestea, se concluzionează în sensul că recurenții-pârâți ar avea culpe procesuale egale, neimpunându-se ca unul dintre aceștia să suporte cheltuielile de judecată într-o măsură mai mare, iar celălalt într-o măsură mai mică, sens în care, prin dispozitiv, s-a stabilit obligarea celor doi pârâți la achitarea cheltuielilor de judecată în cote egale;

- s-a mai pretins că există contradicție atât între considerentele reținute, cât și între parte din considerente și dispozitivul hotărârii, întrucât, în condițiile în care s-a reținut că, în cauză, cererea de chemare în garanție și cererile privitoare la măsurile asigurătorii nu ar fi putut fi formulate în lipsa cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva sa, s-a pus semnul egalității în ceea ce privește repartizarea culpei între cel care a generat procesul și cel ce a urmărit doar să își apere drepturile puse în pericol de promovarea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte apreciază că aceste susțineri nu au aptitudinea de a fi încadrate și analizate pe temeiul cazului de casare invocat (art. 488 pct. 6), întrucât, prin dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu se pretinde în mod real existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, ci constituie o solicitare de reapreciere a probelor. Astfel, se constată că recurenta propune schimbarea premisei de analiză reținute de instanța de apel, în sensul substituirii acesteia cu propriul raționament (cererea de chemare în judecată, cauză a inițierii propriilor demersuri procesuale de către recurentă - chemarea în garanție și poprirea asigurătorie), de natură a permite, în opinia sa, necesitatea redimensionării culpei procesuale a fiecărui pârât obligat în mod nelegal la plata cheltuielilor de judecată în același cuantum, în mod egal, iar nu proporțional cu culpa procesuală a fiecăruia.

Înalta Curte apreciază că o veritabilă critică privind existența unor contradicții în demonstrația juridică ce susține soluția recurată, are ca finalitate constatarea imposibilității de determinare a considerentului care este însușit de instanța care a pronunțat hotărârea atacată pentru a putea susține soluția pronunțată, ceea ce plasează instanța de recurs în imposibilitatea realizării controlului judiciar, fiind necesară, în aceste condiții, reluarea judecății de instanța anterioară, fie numai și pentru acest motiv, pentru a pune soluția în acord cu considerentele și a asigura coerența raționamentului logico-juridic.

Or, susținerile recurentei-pârâte pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu se încadrează în cele anterior arătate, ci aceasta propune schimbarea considerentelor de către instanța de recurs pe baza reaprecierii probelor, în susținerea unei alte concluzii decât cea reținută de curtea de apel (culpă proporțională, față de prezumția culpei procesuale egale).

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceeași recurentă-pârâtă susține critici privind soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în sensul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că dreptul material la acțiune curge de la data rămânerii definitive ori, după ca, irevocabile a hotărârii judecătorești în care au fost efectuate acele cheltuieli de judecată, iar nu de la data pronunțării hotărârii în fiecare etapă procesuală, parcursă în fiecare dosar.

Înalta Curte constată, în acest context, că recurenta-pârâtă nu relevă, astfel cum impune art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dispoziția legală greșit interpretată și aplicată, limitându-se a indica prevederile art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. anterior.

Se poate admite că, în contextul acestei cereri autonome, ulterioare de solicitare a cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces deja finalizat, dispozițiile procedurale care reglementează modalitatea de soluționare a cererii accesorii de acordare a cheltuielilor de judecată reprezintă, sui generis, sediul materiei, din punct de vedere al dreptului substanțial, pentru soluționarea cererii, în directă corelație cu normele care stabilesc regimul juridic al răspunderii civile delictuale, fundamentul însuși al prevederilor art. 43 din Legea nr. 134/2010 sau al dispozițiilor art. 274 din C. proc. civ. din 1865.

Or, astfel cum s-a arătat, recurenta-pârâtă a susținut numai că instanța de apel a interpretat greșit art. 274 din C. proc. civ. fără a indica de ce consideră că această normă susține teza sa de interpretare (că termenul de prescripție ar curge de la data pronunțării) și nu cea aplicată în mod efectiv de instanța de apel (data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești), cea din urmă teză fiind corespunzătoare dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, știut fiind că valoarea definitivă a cheltuielilor de judecată ce pot fi pretinse de partea care a câștigat procesul, nu poate fi cunoscută înainte de pronunțarea unei hotărâri irevocabile (cu referire la cea dată în recurs), în cazul unui proces derulat sub imperiul dispozițiilor legii procesuale anterioare, în timp ce cheltuielile de judecată stabilite pentru fiecare etapă procesuală au caracter provizoriu până la finalizarea litigiului, întrucât sunt susceptibile de modificare în fiecare cale de atac de reformare, exercitată în condițiile legii.

Recurenta susține, pe de altă parte, că instanța de apel a stabilit în mod eronat calitatea sa de parte căzută în pretenții, chestiune care, de asemenea, privește exclusiv interpretarea probelor, ceea ce nu intră în puterea de cenzură a instanței de recurs, nefiind o chestiune de legalitate.

Ca și recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale, recurenta S.C. A. S.R.L. pretinde că în mod greșit instanța de apel a stabilit fapta ilicită, întrucât a inițiat demersuri procesuale legale, cu bună-credință, justificate de cererea îndreptată împotriva titlului său de proprietate. Totodată, recurentul pretinde că instanța de apel a stabilit în mod greșit și celorlalte condiții relevante pentru răspunderea civilă delictuală (prejudiciu, vinovăție, legătură de cauzalitate), temei al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, solicitând instanței de recurs, în realitate, reaprecierea materialului probator al cauzei; or, pentru argumentele evocate și în evaluarea celuilalt recurs, aceste chestiuni nu pot fi analizate în această etapă procesuală, întrucât nu se încadrează în teza de recurs invocată și nici în altă ipoteză dintre cele prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Și acest pârât a susținut critici cu privire la greșita stabilire a proporționalității cheltuielilor de judecată, dar și în ceea ce privește caracterul rezonabil al acestora, reducerea dispusă de instanța de apel în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. fiind, în opinia sa, insuficientă.

În privința acestor critici, Înalta Curte apreciază că sunt valabile, mutatis mutandis, argumentele redate în recursul pârâtului Ministerul Apărării Naționale, prin care s-a arătat că aplicarea art. 455 din C. proc. civ. reprezintă o chestiune a cărei premisă presupune reaprecierea materialului probator al cauzei (propoționalitatea culpei fiecărui pârât), iar criticile privind aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., de asemenea, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursurilor declarate în cauză, în cauză nefiind identificate motive de ordine publică posibil a fi invocate din oficiu în baza art. 489 alin. (3) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de pârâtul Ministerul Apărării Naționale și de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1630A din 4 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2021.