ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1927/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București sub nr. x/300/2015, la data de 10 iunie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E., a solicitat:

- obligarea pârâților B. și C. la plata sumei de 18.000 RON reprezentând contravaloare lipsă folosință imobil situat în București pentru perioada 15 iunie 2012 - 15 iunie 2015 și de 1.000 RON cu titlu de lipsă de folosință imobil pentru perioada 15 iunie 2015 - până la data evacuării imobilului;

- compensarea judiciară între aceste sume și suma de 376.916,5 RON datorată de reclamant pârâților B. și C.;

- obligarea pârâților D. și E. la plata sumei de 18.000 RON reprezentând contravaloare lipsă folosință imobil situat în București pentru perioada 15 iunie 2012 - 15 iunie 2015 și de 1.000 RON cu titlu de lipsă de folosință imobil pentru perioada 15 iunie 2015 - până la data evacuării imobilului;

- compensarea judiciară între aceste sume și suma de 39.551 RON datorată de reclamant pârâților D. și E.

Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 14436 din data de 18 decembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 București a respins acțiunea și cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 2358/A din data de 10 iunie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței sus-menționate, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâții au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul București, la data de 15 februarie 2017.

Tribunalul București a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel București, cauza fiind înregistrată, la data de 1 martie 2017, pe rolul secției a III-a civile și pentru cauze cu minori și de familie a acestei curți de apel.

Prin decizia nr. 482 din data de 9 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 6 noiembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9.

Prin rezoluția completului din data de 9 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 5 decembrie 2017 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu referire la decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 (pct. 30 și 31) și la dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal instanța supremă.

Pe de o parte, decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidentă cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii instanței de apel (10 iunie 2016) și data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în Monitorul Oficial).

Astfel fiind, dezînvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei.

În egală măsură, este lipsită de fundament soluția de declinare a judecării recursului în favoarea instanței supreme, în conformitate cu dispozițiile art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., invocate de asemenea, în decizia de declinare, nu sunt nici ele în măsură să fundamenteze soluția curții de apel și legala învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", fiind vorba așadar de reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Conform art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum în speță, acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, ca instanță ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâții D., C., E. și B. împotriva deciziei civile nr. 2358/A din data de 10 iunie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în favoarea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2017.