ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1849/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 553/A din 14 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România și de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 108 din 04.02.2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în contradictoriu și cu intimatul-pârât B. A schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârâta S.C. A. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 293.372,49 RON cu titlu de despăgubiri, păstrând sentința pentru rest, și a obligat apelanta-pârâtă să plătească apelantei reclamante suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, conform art. 276 C. proc. civ.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 14.11.2008, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.) a chemat în judecata pe pârâții S.C. A. S.R.L. și B., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate încălcarea de către pârâți a drepturilor conexe ale producătorilor de muzică reprezentați de reclamantă și să fie obligați pârâții, în solidar, la repararea prejudiciului cauzat.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că din octombrie 2006, prin intermediul serviciului SMS cu nr. x, publicul are posibilitatea de a accesa și downloada (descărca) fonograme, în schimbul unui preț taxă de 1,60 euro + TVA pentru fiecare SMS, de la pârâtă. Fonogramele erau reprezentate sub forma unor tonuri de apel, care puteau fi descărcate pe un telefon mobil și, ulterior, reproduse pe orice suport digital (card de memorie, mp3-player, CD/DVD, etc.) și constau în reproduceri neautorizate după înregistrările muzicale aparținând membrilor reprezentați de reclamantă.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a răspuns notificării nr. x din 12.10.2006 prin adresa nr. x din 13.11.2006, arătând că, potrivit dispozițiilor art. 106

5

din Legea nr. 8/1996 și ale Hotărârii Arbitrale nr. 1/2004 (publicată în M. Of. nr. 58 din 18.01.2005) având ca obiect utilizarea operelor muzicale ca tonuri de apel și drepturile patrimoniale cuvenite titularilor drepturilor de autor, activitatea societății este legal desfășurată, deținând în acest sens licența neexclusivă nr. x/2005 emisă de către Uniunea Compozitori lor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR-ADA).

În motivarea acțiuni s-au detaliat argumentele care susțin întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, subliniindu-se în ceea ce privește fapta ilicită că utilizarea fonogramelor de către pârâtă, sub forma comercializării tonurilor de apel, presupune ca procedeu tehnic, pe de o parte, acte de reproducere și multiplicare a fonogramelor pe un suport digital (eventual hard-discul unui calculator), precum și stocarea permanentă sau temporară a fonogramelor cu mijloace electronice, iar pe de altă parte, acte de distribuire a copiilor după fonograme către clienți.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prev. art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 - 999 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 386 din 17.03.2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, acțiunea fiind respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a reținut că prin contractul autorizație licență neexclusivă nr. x din 26.07.2005 pârâții au obținut de la Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor dreptul de a utiliza în mod legitim tonurile de apel, în schimbul unei remunerații.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat apel, admis prin Decizia civilă nr. 235/A din 22.12.2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, - prin care s-a trimis cauza spre rejudecare, irevocabilă prin Decizia nr. 1171 din 11.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

În decizia de recurs s-a reținut că reclamanta susține încălcarea drepturilor conexe ce aparțin producătorilor de înregistrări sonore (numite fonograme), a căror gestiune îi aparține conform Deciziei ORDA nr. 5/1997, nu încălcarea drepturilor de autor aparținând autorilor operelor muzicale.

Chestiunea dacă pârâții utilizează ca tonuri de apel opere muzicale în conformitate cu Hotărârea arbitrală nr. 1/2004, sau dacă, dimpotrivă, aceștia utilizează sub formă de tonuri de apel înregistrări sonore, cu alte cuvinte interpretări sau execuții ale unor opere muzicale fixate conform art. 103 din Legea nr. 8/1996 și dacă această utilizare încalcă sau nu drepturile producătorilor de fonograme reprezintă o chestiune de fond, și nu de calitate procesuală, care se impune a fi analizată pe baza unui probatoriu adecvat.

Prin sentința civilă nr. 108 din 04.02.2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul B., a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 187.032 RON, despăgubiri și suma de 12.479,30 RON, cheltuieli de judecată (taxă timbru, timbru judiciar, onorariu expertiză, onorariu avocat).

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că pârâta S.C. A. S.R.L. a desfășurat în perioada 2005-2011 activitatea de reproducere și comercializare a fonogramelor sub forma tonurilor de apel, fără a deține autorizația producătorilor reprezentați de U.P.F.R., iar ponderea fonogramelor producătorilor reprezentați în prezenta cauză de către reclamanta U.P.F.R., din totalul fonogramelor utilizate de pârâta A., a fost estimată la 92%.

Având în vedere că anterior comercializării tonului de apel prin mesaj pe telefonul mobil se realizează o reproducere a fonogramelor având drept scop distribuirea, tonul de apel reprezentând o copie neautorizată a fonogramei, activitatea pârâtei S.C. A. S.R.L. este de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia, fiind întrunite cerințele art. 998-999 C. civ.

Faptele săvârșite în acest context au caracter ilicit, întrucât se încalcă drepturile patrimoniale exclusive ale producătorilor de înregistrări sonore de reproducere și distribuire a propriilor înregistrări sonore, astfel cum sunt consacrate de prevederile art. 105 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, conform cărora "În condițiile prevăzute la art. 92 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele: a) reproducerea prin orice mijloc și sub orice formă a propriilor înregistrări sonore; b) distribuirea propriilor înregistrări sonore".

Încălcarea acestor drepturi constituie faptă ilicită, sancționabilă ca atare de legea civilă. În cauză, probatoriul administrat demonstrează că utilizarea fonogramelor din repertoriul membrilor U.P.F.R. s-a făcut fără autorizarea acestora, împrejurări care se circumscriu noțiunii de faptă ilicită.

Referitor la prejudiciu, s-a constatat că dreptul la despăgubiri rezultă din dispozițiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 și, ca urmare, determinarea acestora trebuie să pornească de la veniturile totale provenite din activitatea de comercializare a tonurilor de apel de către pârâtă, din care, în vederea stabilirii beneficiului realizat pe nedrept, să fie scăzute cheltuielile directe, cheltuielile indirecte și impozitul pe profit. Acest prejudiciu este unul cert și este reprezentat de valoarea beneficiului realizat pe nedrept de către pârâtă în perioada 2005-2011, al cărui cuantum, conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, este de 187.032 RON.

În privința pârâtului B., administrator al S.C. A. S.R.L., nu au fost probate săvârșirea faptelor ilicite ori producerea prejudiciului avute în vedere cu privire la pârâta societate comercială, sub acest aspect cererea fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 108/2014 au formulat cereri de apel reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România și pârâta S.C. A. S.R.L., în analiza cărora instanța de apel a reținut, în esență, următoarele considerente:

Soluția de respingere a acțiunii față de pârâtul B. este corectă, întrucât Rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr. x/2011 din data de 30.03.2011 ( prin care s-a dispus schimbarea temeiului juridic al soluției de scoatere de sub urmărire penală față de învinuitul B. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 1396 alin. (5), art. 1396 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, pe motiv că faptele sesizate nu prezintă pericolul social concret al unei infracțiuni) nu are valoarea probatorie pretinsă de apelanta-reclamantă, deoarece potrivit art. 22 alin. (2) din vechiul C. proc. pen., doar hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Săvârșirea faptei ilicite a fost probată de apelanta-reclamantă prin procesul-verbal din data de 28.05.2007 încheiat de organele de poliție (în care s-a reținut procedeul tehnic de comandare a tonurilor de apel muzicale, sens în care au fost comandate și achiziționate la SMS x tonuri de apel ce reproduceau înregistrări după fonogramele "x" și "y", ambele din repertoriul U.P.F.R.), prin contractele de prestări servicii de telefonie mobilă încheiate de apelanta-pârâtă cu operatorii de telefonie mobilă (C., D., E., F.), lista tonurilor de apel distribuite depusă la dosar de apelanta-pârâtă, contractele de mandat încheiate cu producătorii de fonograme, repertoriul acestora și declarațiile de aderare la U.P.F.R.

Prin reproducere, în sensul Legii nr. 8/1996 (art. 14), se înțelege realizarea, integrală sau parțială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.

Din modalitatea de transmitere a tonurilor de apel către clienții apelantei-pârâte rezultă că aceasta a realizat acte de reproducere a unei înregistrări sonore, întrucât fonogramele sunt reproduse digital (reprezentarea digitală a sunetelor) prin schimbarea formatului inițial al produsului original, prin mijloace specifice societății informaționale, în scopul de a putea fi transmise către cel care primește tonul de apel pe telefon - procedeu ce reprezintă o realizare a unei copii digitale a fonogramei originale, care se încadrează în conținutul juridic al art. 105 alin. (1) lit. a) din lege.

În plus, după realizarea copiei digitale a fonogramei originale, apelanta-pârâtă realizează și actul de stocare permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice, în vederea oferirii către public, prin internet sau telefonie mobilă. În acest fel, publicul are posibilitatea de a descărca copia înregistrării sonore și de a o seta ca sonerie a telefonului mobil.

Nu se poate astfel reține critica apelantei-pârâte conform căreia nu a reprodus fonograme ci doar opere muzicale, tonul de apel reprezentând o reprezentare digitală a sunetelor, adică o înregistrare sonoră.

Fonogramele sub forma tonurilor de apel au putut fi accesate și descărcate de public în schimbul unei taxe de 1,60 euro pentru fiecare SMS, prin intermediul serviciului SMS cu nr. 1339, acte ce se încadrează în noțiunea de distribuire în sensul art. 105 alin. (1) lit. b) și art. 141 din lege.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că în mod corect a reținut prima instanță existența faptei ilicite, apelanta-pârâtă nefiind autorizată să reproducă și să distribuie fonograme aparținând producătorilor reprezentați de U.P.F.R., sub forma tonurilor de apel, fapt care încalcă drepturile patrimoniale exclusive ale acestora.

Criticile comune referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor au fost găsite întemeiate.

Reținând, argumentat, că perioada dedusă judecății este octombrie 2006 - martie 2013, Curtea a constatat că greșita reținere de către tribunal a perioadei deduse judecății a avut drept consecință reținerea unei baze de calcul greșite, care, conform anexelor raportului de expertiză efectuat în primă instanță și suplimentului la raportul de expertiză este de 603.743,27 RON.

Constatând că este întemeiat și motivul de apel referitor la costurile care se impun a fi scăzute din totalul veniturilor obținute de apelanta-pârâtă din comercializarea tonurilor de apel - în sumă de 247.118,44 RON, costuri care, scăzute din veniturile totale realizate de apelanta-pârâtă din activitatea de comercializare a tonurilor de apel în perioada octombrie 2006- martie 2013, determină o sumă de plată de 293.372,49 RON.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) și art. 276 C. proc. civ., Curtea a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza de apel, în cuantum de 2.500 RON.

Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâta S.C. A. S.R.L., susținută, în esență, pe următoarele motive:

Hotărârea se bazează pe greșita reținere că toate tonurile de apel sunt fonograme, deși reclamanta nu a făcut nicio dovadă că tonurile de apel comercializate de pârâtă ar fi fonograme.

Au susținut că există 3 tipuri de tonuri de apel, respectiv monofonice, polifonice și reale/MP3-ri, prezentând modalitatea de realizare a primelor două și demonstrând, prin audiție directă în fața instanței de apel, că tonurile de apel monofonice și polifonice nu sunt copii ale fonogramelor realizate de membri U.P.F.R. (fonogramele fiind înregistrări sonore ale unei anumite prestații muzicale, purtătoare astfel de drepturi conexe), asemănarea provenind exclusiv din linia melodică reprodusă.

Prin adresa nr. x din 12.06.2006 emisă de reclamantă s-a arătat că pot exista master tones, denumite adesea și true tones sau real tones, ce reproduc o piesă muzicală înregistrată de altcineva, și tonuri monofonice/polifonice, care nu sunt copiate după o piesă comercială înregistrată, dar sunt generate electronic din piesa originală.

S-au încălcat principiul nemijlocirii și, implicit, principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, întrucât s-a reținut valoarea probantă a unui înscris întocmit mult anterior promovării acțiunii (procesul-verbal din data de 28-05.2007), fără încuviințarea instanței, fără participarea pârâtei și fără punerea în discuția părților, înscris care consemnează comandarea a două tonuri de apel polifonice la SMS 1339, urmată de unica apreciere a membrilor reclamantei că respectivele tonuri de apel reproduceau înregistrări după fonograme.

Modul de determinare a despăgubirilor este greșit, recurenta pârâtă arătând, detaliat, argumentele care susțin critica, inclusiv sub aspectul cuantumului.

Analizând decizia de apel, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, "Se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete ori a reprezentării digitale a acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă opera audiovizuală."

Articolul 105 alin. (1) lit. a) și b) din lege prevede că, în condițiile prevăzute la art. 92 alin. (1), producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea prin orice mijloc și sub orice formă a propriilor înregistrări sonore și distribuirea propriilor înregistrări sonore, în vreme ce în alin. (2) arată că definițiile de la art. 14, 141 se aplică, prin analogie, și drepturilor prevăzute la alin. (1).

Conform art. 14 din lege, "Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înțelege realizarea, integrală sau parțială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice."

Articolul 141 din lege prevede că "Prin distribuire, în sensul prezentei legi, se înțelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum și oferirea publică a acestora."

Potrivit normei legale ce definește fonograma, pot exista două categorii de fonograme, acestea fiind determinate de obiectul fixării - fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete, respectiv fixarea reprezentării digitale a acestor sunete - pentru acestea impunându-se cerința ca fixarea să fie alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă opera audiovizuală.

S-a reținut în cauză că din modalitatea de transmitere a tonurilor de apel către clienții recurentei pârâte rezultă că aceasta a realizat acte de reproducere a unei înregistrări sonore, întrucât fonogramele sunt reproduse digital (reprezentarea digitală a sunetelor) prin schimbarea formatului inițial al produsului original, prin mijloace specifice societății informaționale, în scopul de a putea fi transmise către cel care primește tonul de apel pe telefon - procedeu ce reprezintă o realizare a unei copii digitale a fonogramei originale, faptă care se încadrează în conținutul juridic al art. 105 alin. (1) lit. a) din lege. Tonul de apel reprezintă o reprezentare digitală a sunetelor, adică o înregistrare sonoră.

În condițiile în care tonul de apel este o reprezentare digitală a sunetelor, prin mijloace specifice societății informaționale, reține instanța de apel, pentru a putea reclama că acesta este o copie (definirea reproducerii) a unei fonograme, reclamanta trebuia să dețină o fixare a reprezentării digitale a sunetelor.

Prin norma legală de referință legiuitorul a reglementat distinct fonograma în cele două forme, fiind exclusă astfel catalogarea uneia ca fiind copia celeilalte.

În consecință, reclamanta U.P.F.R. nu poate reclama drepturile conferite de fonograme, protejate prin dispozițiile art. 105 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, întrucât, așa cum susține recurenta pârâtă, nu a avut loc o copiere (reproducere) urmată de distribuire a fonogramei, a fixării înregistrării sonore a sunetelor provenite dintr-o prestație muzicală, cum se reclamă în cauză, în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996, și, mai mult, nici a fixării reprezentării digitale a acestor sunete.

În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul fondat al recursului în limitele analizate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și înlătură analiza celorlalte critici de recurs, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., dispunând admiterea recursului.

Se va modifica, în parte, decizia, în sensul că, urmare aplicării art. 296 C. proc. civ. și admiterii apelului declarat de pârâtă (dispoziție confirmată în limitele considerentelor anterior reținute), se va respinge ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru aceleași considerente se va respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe.

Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei, ținând cont și de limitele de judecată fixate prin cererea de recurs, mai puțin cele referitoare la cheltuielile de judecată, care vor fi înlăturate urmare soluției pronunțate asupra acțiunii și aplicării dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 553/A din 14 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia, în parte, în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva sentinței civile nr. 108 din 4 februarie 2014, pronunțată de Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva pârâților S.C. A. S.R.L. și B.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei, mai puțin cele referitoare la cheltuielile de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2018.