ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 768/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 768/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei penale de față,
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 92 din 25 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, a fost condamnat inculpatul R.M., fără ocupație, fără antecedente penale, studii medii, stagiul militar nesatisfăcut, necăsătorit, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. și art. 320
1
alin. (7) C. proc. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a-II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a-II-a, lit. b) și c) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen.
În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990, s-a dispus comunicarea unei copii legalizate de pe hotărârea definitivă la Oficiul Registrului Comerțului.
Potrivit dispozițiilor art. 14 C. proc. pen. și art. 1000 alin. (3) C. civ., a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S. SRL, cu sediul în Rm. Vâlcea, să plătească părții civile Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea, suma de 689.022 RON, cu titlu de despăgubiri civile.
Potrivit art. 191 alin. (1) și (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente, să plătească statului suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, parchetul de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea, prin rechizitoriul din 15 martie 2011, a trimis în judecată, în stare de libertate, pe inculpatul R.M., solicitând tragerea la răspunderea penală a acestuia pentru săvârșirea infracțiunii continuate de evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen.
În actul de sesizare, inculpatul R.M. este acuzat, în esență, de faptul că, în calitate de administrator al SC S. SRL Rm.Vâlcea, în perioada 2003-2005 s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale către bugetul statului, prin neînregistrarea în evidențele contabile ale societății a operațiunilor desfășurate prin livrarea unor mărfuri și emiterea facturilor aferente către diferiți beneficiari.
În cursul procesului penal, inculpatul a recunoscut în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu a solicitat administrarea de probe, solicitând să beneficieze de dispozițiile art. 320
1
alin. (7) C. proc. pen.
Din ansamblul probatoriului administrat în cauză, tribunalul a reținut, că în perioada anilor 2003-2005, inculpatul R.M. a administrat cu puteri depline SC S. SRL Rm.Vâlcea, care a avut ca obiect principal de activitate „recuperarea deșeurilor și resturilor metalice reciclabile", fiind ajutat de fiul concubinei sale, R.D., fără ca acesta din urmă să realizeze vreun act de administrare, ocupându-se la cererea inculpatului, de transportul ori livrarea unor mărfuri.
În perioada februarie - iulie 2005, la societatea comercială sus-menționată, s-a desfășurat o verificare financiar - contabilă, iar procesul - verbal întocmit cu ocazia controlului a concluzionat, că pentru perioada 27 ianuarie 2003 - 30 aprilie 2005, nu s-a făcut dovada că societatea a întocmit sau reconstituit evidența contabilă. Nu s-au depus la organul fiscal competent, declarațiile obligatorii de impozite și taxe, nu au fost depuse bilanțurile contabile și nici balanțele pentru perioada menționată.
Inculpatul a recunoscut aspectele reținute în actul de control al Ministerului Finanțelor întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, susținând însă că arhiva (evidențele contabile) a fost distrusă într-un incendiu la data de 27 aprilie 2005, când i s-a distrus autoturismul marca D. în care se afla și arhiva societății, prezentând în acest sens procesul - verbal de intervenție întocmit de ofițeri din cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgență al județului Gorj, biletul de ieșire din spital, rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm.Vâlcea nr. 1124/P din 30 iunie 2005 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de R.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 87/1994 - în prezent art. 4 din Legea nr. 241/2005.
Inculpatul a declarat că, ulterior distrugerii evidențelor contabile, nu a sesizat organul fiscal competent și nu a procedat la reconstituirea documentelor, deși această refacere a fost dispusă expres de organul fiscal la 28 aprilie 2005, cât și de organele de cercetare penală.
Instanța de fond a apreciat, ca simple apărări de circumstanță susținerile inculpatului cu privire la distrugerea accidentală a arhivei, neputând fi aplicate prevederile art. 47 C. pen. întrucât inculpatul nu a fost în imposibilitate de a prevedea intervenția împrejurării care a determinat producerea rezultatului.
Mai mult, a constatat instanța de fond, inculpatul avea posibilitatea de a face reconstituirea documentelor, ceea ce nu a făcut și nici nu a anunțat organele în drept despre situația intervenită. De la înființarea societății (2003) și până la data controlului, inculpatul nu a depus la organul fiscal competent nici o raportare cu privire la activitățile comerciale desfășurate sau veniturile realizate - aspecte care au condus la convingerea că acesta a avut ca scop sustragerea de la plata obligațiilor fiscale de la data înființării societății. Pe tot parcursul anchetei penale, inculpatul nu a putut sau nu a vrut să precizeze datele de identificare ale persoanei care a ținut evidența contabilă a societății. Mai mult decât atât, după cum s-a constatat, incendiul autoturismului în care pretinde că s-a aflat arhiva societății a avut loc exact în perioada controlului efectuat de organul fiscal. Din actul de control al Ministerului Finanțelor Publice, coroborat cu concluziile expertizei tehnice - contabile, a rezultat că în documentele contabile ale SC S. SRL Rm.Vâlcea nu au fost evidențiate operațiunile comerciale efectuate cu SC D.R. SRL Rm.Vâlcea (13 facturi) și SC M.P. SRL Tg. Jiu (10 facturi).
Urmare a neînregistrării de către inculpat în evidența contabilă a facturilor fiscale de achiziție și livrare, SC S. SRL Rm.Vâlcea s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale în sumă de 689.022 RON, reprezentând 297.532 RON TVA și 391.490 RON impozit pe profit datorat bugetului consolidat al statului, sumă cu care ANAF s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Instanța de fond a apreciat, că situația de fapt a fost dovedită cu probatoriul administrat în cauză, respectiv declarații martori, raport de constatare contabilă, raport de constatare tehnico-științifică, acte contabile, plângere parte vătămată coroborate cu declarațiile inculpatului și recunoașterea acestuia, tribunalul a reținut săvârșirea cu vinovăție de către inculpatul R.M. a faptei de neînregistrare în evidențele contabile a societății comerciale administrate, a operațiunilor comerciale reale, ceea ce a avut drept consecință neplata impozitului, taxei către bugetul de stat în cuantumul sus-menționat.
De asemenea, instanța de fond a reținut, că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale evaziunii fiscale, în formă continuată, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care se va dispune condamnarea acestuia. întrucât de la săvârșirea faptei și până la soluționarea cauzei, Legea nr. 87/1994 a fost modificată, iar prin Legea nr. 241/2005, legea modificată a fost abrogată, infracțiunea de evaziune fiscală primind o nouă reglementare, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 13 C. pen. cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile.
La individualizarea judiciară a pedepsei, potrivit art. 72 C. pen., tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social al faptei concretizat în diminuarea bugetului de stat, poziția sinceră a inculpatului, recunoașterea săvârșirii în totalitate a faptei de care a fost acuzat, lipsa antecedentelor penale, precum și întinderea prejudiciului cauzat prin activitatea sa infracțională. Circumstanțele reale și cele personale ale inculpatului au creat tribunalului convingerea că scopul coercitiv al pedepsei, poate fi atins prin privarea de libertate într-un cuantum redus cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., tribunalul a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
Sub aspectul laturii civile a procesului penal, tribunalul a reținut, că în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale. Așa fiind, în baza art. 14, art. 346 alin. (1) C. proc. pen. și art. 1000 alin. (3) C. civ., inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC S. SRL Rm.Vâlcea, la repararea prejudiciului cauzat părții civile ANAF, căruia îi va achita suma de 689.022 RON cu titlu de despăgubiri civile.
Totodată, tribunalul a constatat că este în imposibilitate să dispună luarea măsurii asigurătorii prevăzută de art. 11 din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpatul nu deține bunurile mobile sau imobile.
În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990, s-a dispus comunicarea unei copii legalizate de pe hotărârea definitivă la Oficiului Registrului Comerțului.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul R.M., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, în motivele invocate în scris și susținute oral, următoarele:
În mod greșit instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 320
1
C. proc. pen., deoarece declarația dată în acest sens în data de 4 mai 2011, a fost în necunoștință de cauză, fără a i se explica în detaliu în ce constă procedura simplificată prevăzută de art. 320
1
C. proc. pen., explicații pe care nu i le-a dat nici apărătorul său de a cărui asistență juridică a beneficiat în fața instanței.
De altfel, ceea ce a recunoscut este doar realitatea operațiunilor comerciale dintre societatea sa și celelalte două societăți menționate în rechizitoriu și faptul că acestea au fost evidențiate în contabilitatea societății - întreaga evidență contabilă i-a ars împreună cu autoturismul în care se deplasa - nerecunoscând, însă, învinuirea ce i se aduce prin actul de inculpare, care constă tocmai în faptul că nu a ținut o contabilitate a societății în care să se reflecte aceste operațiuni comerciale.
În ceea ce privește prejudiciul reținut în sarcina sa, inculpatul arată că a fost de acord să achite acest prejudiciu, dar în cuantumul său real, adică cel stabilit corect printr-o expertiză efectuată de un expert numit de instanță în prezența unui expert observator, impunându-se în cauză efectuarea unei expertize contabile de către un expert numit de instanță, nu de unul ales arbitrar de organele de poliție, cu atât mai mult cu cât este în posesia unor documente privind aprovizionările cu marfă ale societății sale, care sunt de natură să diminueze semnificativ prejudiciul reținut eronat în sarcina sa și a societății SC S. SRL
În măsura în care nu va fi acceptată admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea, în vederea continuării judecării pe procedura comună, procedură în care să se efectueze o expertiză contabilă, în subsidiar, inculpatul a solicitat judecarea cauzei de către instanța de apel și achitarea sa, în baza art. 10 lit. e) C. proc. pen. - reținând că sunt incidente prevederile art. 47 C. pen., vizând cazul fortuit, deoarece mașina sa a luat foc din cauza unor împrejurări mai presus de voința sa și au fost arse toate actele firmei, și în aceste condiții nu se poate aprecia asupra prejudiciului cauzat - sau achitarea sa în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul vinovăției.
Prin decizia penală nr. 101/A/ din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de inculpatul R.M, împotriva sentinței penale nr. 92 din 25 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. 1455/90/2011.
A desființat, în parte, sentința atacată, sub aspectul modalității de executare a pedepsei de 3 ani aplicată de instanță, în sensul că a făcut aplicarea prevederilor art. 86
1
C. pen.
În baza art. 86
2
C. pen., a fixat termen de încercare de 6 ani.
În baza art. 86
3
alin. (1) C. pen., a impus ca pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Vâlcea, conform programului de supraveghere întocmit de acesta;
b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii aplicate.
A menținut, în rest, dispozițiile sentinței atacate.
Cheltuielile judiciare în apel, au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de prim control judiciar după analiza actelor și lucrărilor dosarului, a apreciat că declarația dată de inculpat în fața Tribunalului Vâlcea prin care a solicitat să fie judecat conform procedurii simplificate, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, recunoscând și regretând săvârșirea faptei, fiind de acord să achite și prejudiciul cauzat părții civile, declarație dată în prezența apărătorului ales, nu poate fi retractată, inculpatul fiind în cunoștință de cauză cu privire la consecințele recunoașterii faptei sale. Pentru aceste considerente au fost respinse ca neîntemeiate solicitările inculpatului privind achitarea sa, cât și efectuarea unei expertize contabile.
Raportat la criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., instanța de prim control judiciar a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins fără privarea de libertate a inculpatului, motiv pentru care a dispus aplicarea dispozițiilor art. 86
1
C. pen.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești care a susținut că în mod greșit i s-au aplicat inculpatului dispozițiile art. 86
1
C. pen., raportat la infracțiunea săvârșită și cuantumul prejudiciului (caz de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 14 C. proc. pen.), precum și inculpatul R.M., care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea continuării procesului și administrării probatoriului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, inculpatul R.M. a arătat că deși a dat în fața instanței de fond, la 04 mai 2011, o declarație în sensul că este de acord să i se aplice procedura simplificată prevăzută de art. 320
1
C. proc. pen., în realitate nu a cunoscut în ce constă această procedură și nici consecințele care decurg din recunoașterea faptei, instanța și apărătorul ales neacordându-i lămuririle necesare (caz de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 17
2
C. proc. pen.).
În faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut faptele, dar parțial, în sensul recunoașterii realității operațiunilor comerciale, precum și faptul că acestea au fost evidențiate în contabilitatea societății, însă nu recunoaște săvârșirea infracțiunii.
De asemenea inculpatul a învederat că legea nu cuprinde mențiuni care să interzică revenirea asupra dispozițiilor legale prevăzute de art. 320
1
C. proc. pen., deoarece s-ar încălca dreptul de la un proces echitabil. Cu privire la prejudiciu, inculpatul este de acord să achite prejudiciul real stabilit printr-o expertiză judiciară.
Inculpatul a mai criticat hotărârea și prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 10, în sensul că instanța nu a motivat de ce nu se impune efectuarea unei expertize contabile.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, conform art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen., le consideră nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de inculpatul R.M., prin care critică hotărârea instanței de apel, în sensul că nu a cunoscut ce înseamnă procedura simplificată a judecății în cazul recunoașterii vinovăției, în baza căreia a fost pronunțată hotărârea primei instanțe, precum și consecințele acesteia, motiv pentru care solicită trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea continuării procesului, a administrării probatoriului, respectiv efectuarea unei expertize contabile, Înalta Curte îl consideră nefondat.
Inculpatul, în fața instanței de fond, Tribunalului Vâlcea, a dat o declarație, în prezența apărătorului ales, avocat S.V. în care a solicitat să fie judecat conform procedurii simplificate, prevăzute de art. 320
1
C. proc. pen., recunoscând și regretând săvârșirea faptei așa cum a fost reținută în actul de sesizare, fiind de acord să achite și prejudiciul cauzat părții civile, în măsura posibilităților financiare de care dispune.
Susținerile sale în sensul că nu a cunoscut în ce constă această procedură și nici care sunt consecințele aplicării acesteia, sunt lipsite de suport probator. Așa cum rezultă din actele existente la dosar, inculpatul a fost asistat de un apărător ales, care i-a acordat asistența juridică necesară și i-a explicat în ce constă procedura simplificată, inculpatul exprimându-și în mod clar și neechivoc dorința de a fi judecat conform acestei proceduri.
Faptul că inculpatul în faza apelului a revenit asupra declarațiilor sale și a solicitat judecarea cauzei, fără a i se aplica procedura simplificată, nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei. Conform dispozițiilor legale, după ascultarea inculpatului, înainte de începerea cercetării judecătorești care a învederat că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare și că nu solicită probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere, instanța, după verificarea și celorlalte condiții prevăzute de art. 320
1
C. proc. pen. (instanța să fie competentă să judece cauza, inculpatul să nu fie acuzat de săvârșirea infracțiunii pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață) a făcut aplicarea art. 320
1
C. proc. pen. După această recunoaștere, inculpatul nu mai poate renunța pe parcursul procesului penal asupra opțiunii sale de a fi judecat conform procedurii simplificate.
Așa cum rezultă din conținutul declarației inculpatului dată la 04 mai 2011, în fața instanței de fond, inculpatul a înțeles în ce constă procedura simplificată neexistând dubii cu privire la acet aspect.
Inculpatul arată în declarația sa:
„Am luat cunoștință de acuzarea care mi se aduce de către parchet. Solicit să fiu judecat conform procedurii simple. Recunosc săvârșirea faptei reținute în actul de sesizare a instanței și solicit ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală".
Faptul că în faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut doar parțial faptele nu prezintă relevanță în aplicarea procedurii simplificate atâta timp cât în fața instanței de fond inculpatul a recunoscut necondiționat faptele așa cum au fost susținute în actul de sesizare.
De altfel, rațiunea aplicării procedurii simplificate este aceea ca judecarea cauzei să se facă cu celeritate doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pentru a se evita prelungirea în timp a procesului fără administrarea de alte probe. Or, atâta timp cât inculpatul a fost de acord cu aplicarea acestei proceduri (inițiativa aplicării acesteia a venit de la inculpat, așa cum rezultă din conținutul încheierii din 04 mai 2011, când apărătorul ales al inculpatului a învederat că acesta înțelege să beneficieze de dispozițiile art. 320
1
C. proc. pen., solicitând termen scurt pentru a depune acte în circumstanțiere) este lipsită de conținut solicitarea acestuia de a înlătura aplicarea acestor dispoziții.
În cazul în care legiuitorul ar fi dorit să prevadă o asemenea posibilitate de revenire ar fi prevăzut-o în mod expres, așa cum este reglementată renunțarea la apel / recurs (art. 368, art. 385
4
C. proc. pen.). Nu se poate susține că s-ar încălca astfel, dreptul la un proces echitabil, întrucât rațiunea pentru care s-a adoptat o astfel de procedură a fost făcută în interesul inculpatului (Brandstetter contra Austriei).
Astfel, odată cu deschiderea procedurii simplificate, singurele probe care pot fi administrate și încuviințate, sunt cele cu înscrisuri în circumstanțiere. în acest context solicitarea inculpatului de efectuarea unei expertize contabile este nefondată.
De asemenea, în condițiile în care inculpatul R.M. a recunoscut necondiționat săvârșirea faptelor, solicitările acestuia de achitare, în sensul că nu există vinovăția, nu pot fi primite.
Susținerile inculpatului R.M., întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 385
9
alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., în sensul că instanța de prim control judiciar nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți, respectiv pe solicitarea acestuia de a se efectua un raport de expertiză contabilă, sunt nefondate, instanța de apel motivând argumentat de ce în cauză nu se impune efectuarea unei expertize contabile.
Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 14 C. proc. pen., în sensul că în mod greșit i s-au aplicat inculpatului dispozițiile art. 86* C. pen., raportat la gradul de pericol social al faptei, precum și la cuantumul ridicat al prejudiciului creat bugetului de stat, Înalta Curte îl consideră nefondat.
Modalitatea de executare aleasă de instanța de prim control judiciar, respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, este de natură să asigure scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
Primul scop al oricărei pedepse este prevenția specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat să săvârșească din nou o infracțiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcții, reeducarea și intimidarea.
Intimidarea își produce efectele imediat, cât există și durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea își produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conștiința subiectului și are un caracter relativ statornic, durabil.
Funcția de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând cunoștință de constrângerea la care va fi supus ca o consecință a infracțiunii, înțelege semnificația exigențelor sociale și necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă și disciplinară.
Această funcție de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepselor, precum și în cazul suspendării sub supraveghere a executării acesteia, are în esență același rol și aceeași funcție, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situația în care conștientizează natura și rolul acestor sancțiuni menite să-i influențeze pozitiv conștiința, caracterul și deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigențele vieții în societate, fără a intra în conflict cu ceilalți oameni sau cu societatea însăși.
Inculpatul R.M. a săvârșit o infracțiune cu un grad ridicat de pericol social, însă raportat la lipsa antecedentelor sale penale, la circumstanțele personale favorabile, Înalta Curte apreciază că executarea pedepsei în regim neprivativ de libertate va contribui la reeducarea acestuia, inculpatul înțelegând consecințele faptei sale și urmând ca pe viitor să evite conflictul cu legea penală.
Față de aceste considerente, va constata nefondată susținerea Parchetului de schimbarea a modalității de executare a pedepsei aplicate de instanța de apel inculpatului R.M.
Verificând hotărârea atacată și prin prisma motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, Înalta Curte constată a nu fi incident vreun alt caz de casare a hotărârii, fapt pentru care conform art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul R.M.
Văzând și dispozițiile art. 192, alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și inculpatul R.M., împotriva deciziei penale nr. 101/A din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 15 martie 2012.