ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3837/2018

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 septembrie 2014, reclamanta SC F. SA prin administrator judiciar A. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, solicitând anularea actului administrativ fiscal nr. x/2014 și admiterea cererii privind plata sumei de 8.224.435 RON - dobândă fiscală aferentă rambursării cu întârziere a sumei de 135.199.057 RON, reprezentând TVA aprobat la rambursare conform Deciziei de impunere nr. x/29.03.2013. A mai solicitat anularea Deciziei de impunere nr. x/11.04.2013 și a Deciziei de impunere nr. x/26.04.2013.

Soluția instanței de fond Prin încheierea din data de 9 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru capătul de cerere privind anularea actului înregistrat sub nr. x/2014 la pârâtă; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru capătul de cerere privind plata sumei de 8.224.435 RON despăgubiri. Instanța a respins celelalte excepții invocate de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj-Napoca. De asemenea, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru capătul de cerere privind obligarea acesteia la despăgubiri și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pentru capătul de cerere privind anularea actului înregistrat sub nr. x/2014. Prin Sentința civilă nr. 40/2015 din data de 2 decembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și a admis cererea de chemare în judecată precizată, formulată de reclamanta SC F. SA prin administrator judiciar A., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca. Totodată, a obligat pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca să plătească reclamantei suma de 8.551.731 RON, reprezentând dobânda fiscală aferentă rambursării cu întârziere a sumei de 135.199.057 RON, TVA aprobat la rambursare, conform Deciziilor de impunere emise de ANAF - DGAMC nr. F-MC 291/29.03.2013, Deciziei nr. F-MC 344/11.04.2013 și Deciziei nr. F-MC 364/26.04.2013. De asemenea, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de aceeași reclamantă împotriva pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, având ca obiect anularea adresei nr. x/03.03.2014 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj. Împotriva încheierii de ședință de la data de 9.02.2015 și a Sentinței civile nr. 40/2015 din data de 2 decembrie 2015 pronunțate de instanța de fond au formulat recurs pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, fiind invocate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 1424 din data de 29 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014 s-a admis recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva încheierii din 9.02.2015 și a Sentinței civile nr. 40/2015 din 2 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost casată în parte încheierea și, în parte, sentința și, rejudecând, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și a fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea acestei pârâte la plata de despăgubiri, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor recurate. În esență, instanța de recurs a reținut că instanța de fond a motivat judicios soluționarea tuturor excepțiilor invocate de către pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj. Din perspectiva admisibilității acțiunii față de îndeplinirea procedurii prealabile, s-a reținut că aceasta a fost inițiată în raport cu ANAF-DGAMC, care a îndreptat plângerea prealabilă către AJFP Cluj, aspectul fiind nerelevant față de împrejurarea că se invocă un refuz al pârâtei, raportat la care, procedura prealabilă nici nu mai era necesară. În ceea ce privește respingerea excepției prescripției față de AJFP Cluj, s-a reținut că este nerelevantă incidența sau nu în cauză a prevederilor art. 135 din O.G. nr. 92/2003, câtă vreme s-a constatat că înscrisul atacat nu este un act administrativ ce poate fi supus cenzurii jurisdicționale a unei instanțe de judecată, această constatare nefiind criticată în recurs de către pârâtă. Întrucât nu a analizat pe fond legalitatea înscrisului, excepția de inadmisibilitate a acțiunii întemeiată pe considerentul că măsurile de suspendare a inspecțiilor fiscale dispuse de ANAF - D.G.A.M.C. nu au fost contestate de către societatea reclamantă, nu s-a impus a mai fi analizată. Instanța de recurs a apreciat, însă, că este întemeiată critica referitoare la greșita respingere de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, având în vedere că acesteia i se impută crearea unui prejudiciu prin neîndeplinirea la termen a obligației de rambursare TVA. Astfel, s-a reținut că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca este cea care datorează despăgubiri pentru rambursarea cu întârziere a TVA întrucât, după data de 1.01.2014, reclamanta a trecut din administrarea Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC), în administrarea organului fiscal din cadrul DGFRP Cluj-Napoca, iar această pârâtă este singura cu personalitate juridică și din patrimoniul căreia s-ar putea executa o hotărâre de admitere a acțiunii. În același sens, s-a reținut că în privința reclamantei a avut loc o schimbare de competență fiscală și, câtă vreme în sarcina organului fiscal subzistă obligația de a rambursa TVA într-un termen stabilit de lege, iar acesta nu o execută sau o execută cu întârziere, nu se poate aprecia că nu ar fi în derulare o procedură fiscală, raporturile juridice de drept fiscal nefiind stinse între părți. Astfel, instanța de recurs a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile alin. (3) ale art. 38 1 din O.G. nr. 92/2003, obligația finalizării și stingerii raportului litigios izvorât din neexecutarea culpabilă a unei obligații cu caracter fiscal impusă de lege în sarcina unui organ cu atribuții în domeniu, revenind organului fiscal care a inițiat-o. Cum DGAMC este emitentul actului cauzator de prejudiciu, respectiv decizia de impunere emisă cu întârziere, atunci existența unei fapte ilicite cauzatoare a prejudiciului pretins de reclamantă se impunea a fi verificată în contradictoriu cu acest organ fiscal și nu cu pârâta care a nu a emis niciun act administrativ atacabil în prezenta procedură. Totodată, instanța de recurs a reținut că pârâta nu poate fi considerată debitorul obligației deduse judecății care ar justifica recunoașterea calității procesuale pasive, iar faptul că nu și-a invocat propria necompetență in limine litis potrivit art. 37 din O.G. nr. 92/2003, nu atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a supune controlului jurisdicțional competența organului fiscal, în absența unei dispoziții care să prevadă o astfel de interdicție. Pe de altă parte, a apreciat că în această situație nu se pot aplica, prin analogie, normele de procedură civile privind regimul competențelor jurisdicționale, aceasta nefiind o normă procesual civilă și nici măcar jurisdicțională, ci una de drept administrativ, în legătură cu modul de aplicare a regulilor de competență privind administrarea creanțelor fiscale, astfel cum este definită în art. 37 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, ce poate fi supusă, în absența unei dispoziții derogatorii, controlului de legalitate efectuat de instanța de judecată. În consecință, instanța de recurs a constatat că pârâta nu este autoarea faptei ilicite pretinse de reclamantă, ci o altă instituție, împotriva căreia reclamanta nu a înțeles să se îndrepte, astfel că nu se poate reține calitatea procesuală pasivă a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, ca persoană obligată în raportul juridic dedus judecății.

Contestația în anulare exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 1424 din 29 martie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014 a formulat contestație în anulare SC F. SA - prin administrator judiciar B. SPRL, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea contestației în anulare și, rejudecând recursul, să se dispună respingerea acestuia ca neîntemeiat. În motivarea contestației în anulare arată că soluția pronunțată în recurs are la bază o gravă eroare materială, în sensul că: pe de o parte, în pofida obligației reglementate de dispozițiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., nu a observat aplicabilitatea în cauză a Procedurii din 2006 de administrare și monitorizare a marilor contribuabili, iar pe de altă parte, nu a sesizat că începând cu ianuarie 2017 a intervenit transmisiunea legală a calității procesuale pasive de la DGRFP Cluj - Napoca către DGAMC, care a preluat din nou în competența de administrare fiscală a societății contestatoare și, implicit, toate drepturile și obligațiile în legătură cu administrarea acesteia, pe care în intervalul ianuarie 2014 - decembrie 2016 le exercitase DGRFP Cluj-Napoca sau organul fiscal aflat în subordinea DGRFP Cluj-Napoca. Consideră că se impunea ca instanța de recurs să dispună introducerea în cauză a DGAMC, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a DGRFP Cluj-Napoca, și scoaterea din proces a AJFP Cluj, întrucât la momentul soluționării cererii de recurs - martie 2018 - DGAMC era titularul drepturilor și obligațiilor privind administrarea, din punct de vedere fiscal, a societății contestatoare. De asemenea, consideră că se impunea soluționarea excepțiilor invocate de pârâte prin raportare la această stare de fapt, dar instanța de recurs a continuat soluționarea cauzei în contradictoriu cu DGRFP Cluj-Napoca și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a DGRFP Cluj-Napoca, considerând că DGAMC ar fi trebuit să fie parte în cauză. Contestatoarea apreciază că la baza acestei soluții se află o eroare materială, deoarece la data analizei recursului, DGAMC ar fi trebuit să fie introdus ca parte în locul DGRFP Cluj-Napoca, în calitate de succesor legal al acesteia în administrarea societății. Referitor la starea de fapt, arată că în intervalul 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2013, competența privind administrarea fiscală a societății (numită, la momentul respectiv, C. SA) a revenit DGAMC, societatea făcând parte din categoria marilor contribuabili. La data de 01.01.2014 s-a schimbat competența de administrare din punct de vedere fiscal, iar societatea a trecut în administrarea DGRFP Cluj-Napoca. Ca urmare a schimbării competenței, DGAMC a remis cererea contestatoarei de restituire a dobânzilor către AJFP Cluj, în temeiul Procedurii din 4 iulie 2006 de administrare și monitorizare a marilor contribuabili, în vederea aplicării Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 753/2006 privind organizarea activității de administrare a marilor contribuabili, aprobată prin Ordinul nr. 1119/2006. În urma formulării plângerii prealabile administrative, în martie 2014, AJFP Cluj a apreciat că este competentă să soluționeze cererea și a respins-o ca nefiind depusă în termen și ca neîntemeiată. Mai arată că la data formulării acțiunii, 17.09.2014, societatea contestatoare se afla în administrarea organului fiscal din subordinea DGRFP Cluj-Napoca, iar după soluționarea cauzei de către prima instanță, respectiv în ianuarie 2017, aceasta a revenit în competența de administrare, din punct de vedere fiscal, a DGAMC. Consideră că DGAMC și DGRFP Cluj-Napoca au acționat una față de cealaltă, ca succesor în drepturi și obligații, în sensul că, odată cu preluarea spre administrare a contribuabililor, fiecare din cele două instituții se subrogă în drepturile și obligațiile organului fiscal competent anterior, succedându-i ope legis în această calitate, cu atât mai mult cu cât toate actele emise de una sau alta dintre instituții și care vizează un anumit contribuabil, continuă să producă efecte, rămânând pe deplin valabile. În ceea ce privește motivul de contestație în anulare, arată că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Precizează că dezlegarea dată recursului este urmarea respingerii capătului de cerere privind acordarea dobânzilor fiscale, ca o consecință a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, pronunțate în baza unei erori materiale evidente a instanței de recurs, ce are legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, întrucât subiect în raportul juridic de drept fiscal dedus judecății este statul, astfel că obligarea statului la plata dobânzilor fiscale se răsfrânge în realitate asupra aceluiași subiect de drept fiscal. Consideră că eroarea materială vizează aspectele formale ale judecării recursului, respectiv aplicarea transmisiunii legale a calității procesuale, neobservate de instanța de recurs. Contestatoarea susține că greșeala materială din speță este esențială, întrucât respingerea capătului de cerere având ca obiect acordarea de dobânzi este urmare directă a admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a DGRFP Cluj-Napoca ca urmare a greșelii realizate de instanța de recurs. Astfel, arată că instanța de recurs, din eroare, nu a făcut aplicarea Procedurii din 2006 de administrare și monitorizare a marilor contribuabili, în aplicarea dispozițiilor art. 38 C. proc. fisc. , iar pe de altă parte, susține că instanța de recurs nu cunoaște efectele transmisiunii legate a calității procesuale de la DGRFP Cluj-Napoca la DGAMC, transmisiunea care ar fi condus la aprecierea calității procesuale pasive la momentul soluționării recursului. Invocă specificitatea raportului juridic de drept fiscal, care justifică, în opinia sa, temeinicia motivului de contestație în anulare în raport de aceste aspecte, sens în care invocă practica judiciară. În ceea ce privește calitatea procesuală în cadrul litigiului de contencios administrativ, consideră că aceasta trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și, respectiv, al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății, astfel că, în materia contenciosului administrativ fiscal, raportul juridic se stabilește între stat și societatea contestatoare, în calitate de contribuabil. Contestatoarea mai susține că în speță are calitatea de creditor, de titular al unui drept de creanță, constând în dobânda fiscală pretinsă, or, prin modificarea instituției ce administrează creanța fiscală din speță, a avut loc o transmisiune a drepturilor și obligațiilor de administrare, respectiv a calității de debitor, între cele două organe fiscale, inclusiv din perspectiva organului cu competențe în realizarea inspecției fiscale. Consideră că această transmisiune nu este doar strict formală, ci presupune și transferul drepturilor și obligațiilor de administrare fiscală și nu poate rămâne fără efect. De asemenea, invocă discriminarea ce ar rezulta din acest raționament, câtă vreme câtă vreme contribuabilul va fi ținut, față de organul ce a dobândit competența, pentru toate obligațiile fiscale, indiferent de momentul la care s-au născut acestea. Față de dispozițiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, consideră că instanța de recurs era obligată cel puțin a pune în discuția părților necesitatea introducerii în proces a DGAMC, ca urmare a repreluării competenței de administrare fiscală, ulterior datei de 01.01.2017. În acest sens invocă dispozițiile art. 38 1 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. , apreciind că acestea au fost aplicate greșit de către instanța de fond, în condițiile în care aplicabilitate în cauză avea alin. (3) al textului de lege de mai sus, în ceea ce privește procedura fiscală aflată în curs de derulare. Mai arată că la momentul la care a avut loc transferul privind competența de administrare fiscală de la DGAMC la DGRFP Cluj-Napoca (01.01.2014), era în vigoare Procedura din 4 iulie 2006 de administrare și monitorizare a marilor contribuabili în vederea aplicării Ordinului Ministrului finanțelor publice nr. 753/2006, care reglementa situațiile generate de transferul competenței privind administrarea fiscală a marilor contribuabili. Pe de altă parte, consideră că eroarea materială constă în neverificarea calității procesuale pasive a recurentei-pârâte la momentul judecării recursului, sens în care invocă elemente de doctrină, apreciind că se impune ca părțile să aibă calitate procesuală pe tot parcursul procesului, iar instanța de control judiciar este obligată să verifice calitatea procesuală în raport de momentul soluționării excepției. În acest sens, invocă și dispozițiile art. 16 1 teza I din Legea nr. 554/2004, conform cărora: "când raportul juridic dedus judecății o impune, instanța de contencios administrativ va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane." Critică faptul că instanța de recurs nu a analizat calitatea procesuală pasivă a pârâtei la momentul soluționării recursului, acest aspect constituind în opinia sa o eroare materială. La momentul celui de-al doilea transfer de competență din ianuarie 2017, în vigoare era Ordinul 467/17.02.2015, care stabilește în Capitolul I, Secțiunea L, pct. 5, că cererile de compensare și/sau de restituire, nesoluționate la data efectuării predării-primirii activității de administrare a acestora de către DGAMC sau de către organul fiscal teritorial competent și al căror termen legal de soluționare se împlinește până la data de 7 ianuarie a anului următor, vor fi soluționate de organul fiscal căruia i-au fost acestea adresate. În Secțiunea 14 - lit. N), același ordin stabilește că pentru litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată, având ca obiect contestațiile formulate împotriva măsurilor dispuse prin acte de control sau de impunere întocmite de organele de control abilitate, contestațiile la executarea silită sau contestațiile împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii, pentru litigiile ce privesc procedurile de reorganizare judiciară și faliment, precum și pentru orice alte litigii, reprezentarea va fi asigurată în continuare de birourile/compartimentele/serviciile juridice din cadrul administrațiilor județene ale finanțelor publice sau direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice, după caz, pe bază de mandat și sub directa coordonare a Direcției generale juridice din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Astfel, susține că DGRFP Cluj-Napoca păstrează în speță un drept de reprezentare a ANAF, acordat în temeiul unui mandat. De asemenea, contestatoarea invocă atingerea adusă dreptului său de proprietate, ca urmare a respingerii recursului în temeiul unui aspect strict formal, determinat de incertitudinea administrativă și legislativă, ce contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene. Susține că schimbările succesive de competență de administrare fiscală nu pot zădărnici posibilitatea contribuabilului de a obține dobânzile fiscale generate de restituirea cu întârziere a TVA.

Apărările intimatelor-pârâte Intimatele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea contestației în anulare, arătând că în speță nu este vorba despre o greșeală materială cu caracter procedural, astfel cum prevăd dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate. Consideră că argumentele invocate de către contestatoare nu pot constitui temei nici hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de către recurenta-reclamantă nu sunt în măsură să constituie temeiul prezentei acțiuni în anulare, câtă vreme acestea analizează aspecte legate de punerea în aplicare a dreptului material în materie fiscală și nu de principii de soluționare a erorilor materiale. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., pe care contestatoarea și-a întemeiat prezenta cale de atac, "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale." Examinând motivele invocate prin prisma dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că soluția pronunțată prin decizia ce face obiectul prezentei contestații în anulare nu este rezultatul unei erori materiale, în sensul acreditat de contestatoare. Contestația în anulare prevăzută de art. 503 alin. (2) C. proc. civ. este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi promovată decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de legiuitor, calea de atac în discuție neputând reprezenta prilej pentru rediscutarea aspectelor analizate de instanțele de recurs. "Erorile materiale", în sensul art. 503 din C. proc. civ., sunt erori evidente cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului și care au determinat soluția pronunțată, iar nu la o pretinsă greșeală de judecată, respectiv în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale. De aceea, argumentele expuse de contestatoare, prin care afirmă că instanța de recurs a săvârșit mai multe erori materiale cu prilejul soluționării recursului declarat împotriva încheierii din 9.02.2015 și a Sentinței civile nr. 40/2015 din 2 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nu pot constitui temei pentru retractarea deciziei civile în discuție, întrucât acestea tind să demonstreze nu existența unor greșeli materiale evidente, ci netemeinicia raționamentului logico-juridic al instanței de recurs, reprezentând astfel o cale de atac. În acest sens, este de observat că în cadrul pretinselor erori materiale contestatoarea critică modalitatea în care instanța de recurs a ajuns la soluția pronunțată fără a observa aplicabilitatea în cauză a Procedurii din 2006 de administrare și monitorizare a marilor contribuabili, iar pe de altă parte, nu a sesizat că, începând cu ianuarie 2017, a intervenit transmisiunea legală a calității procesuale pasive de la DGRFP Cluj - Napoca către DGAMC, care a preluat din nou în competența de administrare fiscală a societății contestatoare. De asemenea, s-a invocat interpretarea eronată a prevederilor legale din C. proc. fisc. de către instanța de recurs. Nici argumentele contestatoarei cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene nu se grefează pe conținutul erorii de ordin material, argumentele contestatoarei reprezentând, în realitate, critici la adresa modalității de soluționare a recursului său, critici ce nu pot fi primite în cadrul prezentei căi de atac. Prin urmare, aspectele invocate de contestatoare nu se încadrează în sintagma "erori materiale", ci reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată și constituind un veritabil "recurs la recurs", imposibil de analizat pe calea contestației în anulare. Înalta Curte constată că dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009). Față de cele ce preced, se apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textul legal sus-menționat, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată. Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.