ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3344/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.10.2016, reclamanta Industria Sârmei Câmpia Turzii S.A. - ISCT a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și ANAF - Direcția Generală a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei nr. 84/24.03.2016 prin care s-a soluționat contestația depusă de reclamantă sub numărul x/11.07.2013 și reînregistrată sub numărul x/23.11.2015 și, pe cale de consecință, anularea Deciziei de impunere nr. x/29.03.2013 și Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.03.2013, în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a unor sume suplimentare de plată în valoare de 5.790.002 RON, reprezentând TVA în cuantum de 5.782.501 RON și majorări de întârziere în cuantum de 7.501 RON.

Prin sentința civilă nr. 370 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Decizia nr. 84/24.03.2016 emisă de Direcția Generală de Soluționare a contestațiilor, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală xnr. 291/29.03.2013 și Raportul de inspecție fiscală xnr. x/29.03.2013 emise de Direcția Generală a Marilor Contribuabili, în ceea ce privește măsurile vizând taxa pe valoare adăugată în sumă de 1.934.275 de RON stabilită pentru livrările intracomunitare și taxa pe valoare adăugată în sumă de 1.645.039 de RON stabilită pentru depășirea normelor proprii de consum, precum și în ceea ce privește accesoriile aferente acestor sume.

A respins acțiunea formulată de reclamantă în ceea ce privește măsura privind refuzul dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată de 2.203.187 de RON pentru serviciile de consultanță, asistență de specialitate și management activ.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.988 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând în rest pretențiile reclamantei cu acest titlu.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta și pârâtele au formulat recurs.

3.1. Reclamanta Industria Sârmei Câmpia Turzii și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește refuzul dreptului de deducere a TVA de 2.203.187 RON aferentă serviciilor de consultanță și management, și, în rejudecare pe fond, admiterea acțiunii introductive în totalitate, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă consideră că prin sentința de fond s-au interpretat și aplicat greșit disp. art. 145 alin. (2) lit. A) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora orie persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, în anumite condiții.

Prima instanță a reținut în mod greșit că lipsește descrierea serviciilor prestate în conținutul facturilor emise de A. S.R.L., deși nici organul fiscal nu a motivat respingerea deductibilității TVA pe motivul neîntrunirii condițiilor impuse de art. 155 Codul fiscal, în sensul conținutului obligatoriu al facturii, acesta din urmă susținând că serviciile nu au fost efectuate în scopul operațiunilor taxabile.

În acest fel, susține recurenta-reclamantă, prima instanță a preluat rolul apărării intereselor organului fiscal, adăugând la motivele în susținerea nedeductibilității TVA.

Mai arată recurenta-reclamantă că fiecare factură are anexate procesul-verbal de recepție a serviciilor și raportul asupra serviciilor prestate, în care se indică tipul și natura serviciilor prestate, astfel încât, în considerarea caracterului complex al serviciilor prestate, în factură se menționează că se facturează servicii, natura acestora fiind explicitată în actele atașate.

În rubrica corespunzătoare din factură nu se permite descrierea serviciilor prestate, astfel cum a pretins instanța de fond, care, deși a constatat că serviciile sunt complexe, a adăugat că factura trebuie să conțină descrierea serviciilor prestate.

Ulterior, prima instanță reține că serviciile prestate "ocupă atribuțiile curente ale societății", motiv pentru care acestea nu sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, ceea ce adaugă la motivarea organului fiscal.

Din probele administrate în cauză rezultă că serviciile prestate acopereau toate procesele operaționale ale beneficiarului, de la bugete și planuri de producție, la achiziție de materie primă și piese de schimb, necesare desfășurării activității societății.

Instanța de fond nu a înțeles premisele creării entității de management, necesitatea, beneficiile și modul de funcționare a sistemului de management.

Reținând că serviciile efectiv prestate acopereau activități curente ale societății, prima instanță a recunoscut natura serviciilor și a confirmat că personalul executantului era la dispoziția beneficiarului, ceea ce înseamnă că s-au prestat servicii de abonament.

În mod greșit a reținut prima instanță că executantul și directorul general al beneficiarului, care avea calitatea de angajat al executantului, aveau calitatea de membri ai consiliului de administrație, iar atribuțiile directorului general se suprapuneau cu obligațiile din contractul de consultanță și din acest motiv serviciile prestate în temeiul contractului de consultanță nu ar fi trebuit să fie plătite.

În realitate, arată recurenta-reclamantă, membrii consiliului de administrație nu erau remunerați, membrii consiliului de administrație au delegat funcțiile executive directoratului, directorii cărora le-au fost delegate atribuțiile efective, inclusiv directorul general, nu erau remunerați de către beneficiar și este evident că atribuțiile directorului general erau cuprinse și în contractul de management, pentru că aceste servicii erau facturate de către executant, care plătea remunerația directorului general.

În contractul de management încheiat nu puteau să fie trecute toate activitățile prestate în temeiul acestuia, astfel cum a pretins judecătorul fondului, fiind imposibil să se prevadă toate procesele operaționale ale unei uzine, continuu, zi de zi și an de an, fiind astfel aplicabilă jurisprudența CJUE din cauzele C-174/00, C-151/13 și C-463/14.

Recurenta-reclamantă susține că prima instanță nu a motivat înlăturarea raportului de expertiză judiciară, menționând doar că nu sunt însușite concluziile acestuia, deși proba a fost considerată pertinentă și utilă cauzei.

În fine, recurenta-reclamantă indică jurisprudența Înaltei Curți într-o speță similară, între aceleași părți și cu referire la același contract de management, exemplificată prin Decizia nr. 134/22.01.2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2014, diferind doar perioada supusă controlului fiscal.

3.2. Recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte susțin interpretarea și aplicarea greșită a disp. art. 128 alin. (4) și art. 143 alin. (2) lit. A) din Codul fiscal.

Cu privire la TVA în sumă de 1.645.039 RON, datorată ca urmare a depășirii normelor proprii de consum pentru perioada ianuarie 2010 - septembrie 2011, potrivit documentelor de gestiune internă a producției realizate, întocmite de reclamantă, denumite "balanța de metal", pentru realizarea produsului finit - sârmă laminată, s-a depășit consumul la materia primă țaglă și la gaz metan.

Norma de consum pentru materia primă țaglă și gaz metan a fost stabilită potrivit documentelor întocmite de departamentul tehnic al societății, la 1.040 kg. țaglă la tona de produs finit și la 45 Nm3/tonă la gazul metan.

Recurenta-reclamantă a depășit aceste norme, ajungând la o normă de 1.059,88 kg/tona la țaglă și 52,9 Nm

3

/tona la gazul metan.

Norma de consum de 1.059,88 kg/tonă de țaglă nu poate fi reținută, întrucât din documentele prezentate organelor fiscale, balanța de metal și balanța cu materiale, nu a rezultat că aceasta a stat la baza înregistrărilor contabile.

În ceea ce privește obligația colectării TVA în sumă de 1.934.275 RON ce decurge din regimul scutirii aplicabile livrărilor intracomunitare către B. din Ungaria și C. din Cehia, recurentele-pârâtele susțin că jurisprudența CJUE invocată, respectiv hotărârea dată în cauza C-409/04 subliniază obligativitatea furnizorului de a dovedi că bunurile livrate au fost expediate sau transportate (în funcție de condiția de livrare) în alt stat membru, operațiuni în urma cărora bunurile au părăsit în mod fizic teritoriul statului membru de livrare.

Așadar, din perspectiva disp. art. 128 alin. (9) și art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, este obligatorie existența documentului de transport, indiferent care ar fi condiția de livrare din contractul încheiat între părți.

Referitor la societatea din Ungaria, din analiza modului de derulare a transporturilor mărfurilor achiziționate de către aceasta, rezultă că bunurile înscrise în facturile emise de reclamantă în perioada ianuarie - mai 2010, nu au fost transportate pe teritoriul unui alt stat membru, ci la cumpărătorii finali din România.

Cu privire la societatea din Cehia, în mod greșit s-a considerat că adresa emisă de aceasta în data de 25.02.2013 reprezintă document justificativ, în vederea acordării dreptului de deducere, deoarece schimbul internațional de informații se poate realiza numai prin intermediul autorității fiscale din țara respectivă și nu direct de la firma în discuție, astfel că mărfurile nu au fost recepționate în perioada septembrie 2010 - septembrie 2011.

Recurentele-pârâte critică hotărârea primei instanțe și din perspectiva obligării acestora la plata sumei de 8.988 RON cheltuieli de judecată, deși nu există culpă în ceea ce o privește pe pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, organele fiscale au aplicat corect textele legale incidente.

În subsidiar, se solicită aplicarea disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariului de avocat, în conformitate cu complexitatea cauzei și activitatea depusă în dosar.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare

Motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă vizează interpretarea și aplicarea greșită, de către prima instanță a disp. art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în legătură cu refuzul dreptului de deducere a TVA în sumă de 2.203.187 RON pentru serviciile de consultanță, asistență de specialitate și management activ prestate de A. S.R.L., în temeiul Contractului nr. x/29.01.2009, pentru perioada ianuarie 2010 - septembrie 2011.

Instanța de fond respinge cererea reclamantei, arătând în considerente că facturile emise nu cuprind descrierea serviciilor concrete prestate, fiind consemnată generic doar mențiunea "prestări servicii", astfel că nu se poate susține că acestea pot sta la baza exercitării dreptului de deducere a TVA.

Mai susține prima instanță că însuși contractul încheiat între părți conține noțiuni generale și impersonale, nu detaliază natura serviciilor contractate pentru realizarea unei cuantificări a prestației, termenele la care serviciile trebuie să se realizeze, tariful perceput pentru fiecare serviciu acordat, etc., de unde ar rezulta că este necesară detalierea facturilor.

Cu privire la documentele justificative, instanța de fond consideră că acestea nu au un caracter consistent și acoperă activități curente ale societății reclamante și care nu pot fi incluse în obiectul contractului de consultanță, asistență de specialitate și management activ.

În acest sens, instanța de fond optează pentru neomologarea raportului de expertiză în privința acestei sume, reținând și că pentru serviciile facturate de societatea A. S.R.L., exclusiv societăților din A. din România, nu poate fi cerută o remunerație întrucât societatea a deținut calitatea de administrator și membru în consiliul de administrație al reclamantei, iar directorul general a avut calitate de administrator și președinte al consiliului de administrație.

Rezultă astfel că obligațiile directorului general și ale administratorului se suprapun peste cele contractate prin Convenția nr. 40/29.01.2020, determinând a se constata că nu este făcută dovada necesității realizării achiziției serviciilor contractate în folosul operațiunilor taxabile.

Referitor la Hotărârea CJUE în Cauza C-463/14, instanța de fond consideră că nu poate fi valorificată în prezenta cauză, deoarece nu a fost încheiat un contract tip abonament.

Criticile formulate de reclamantă vizează adăugarea de către prima instanță a unor motive ce susțin nedeductibilitatea TVA, nereținute de organul fiscal, respectiv, neîndeplinirea condițiilor impuse de disp. art. 155 alin. (5) lit. a), teza a II-a și alin. (1) lit. h) din Codul fiscal privind denumirea serviciilor prestate și faptul că acestea acoperă activitățile curente ale societății.

Recurenta-reclamantă susține că prima instanță nu a înțeles premisele creării entității de management, deși acestea au fost explicitate în acțiunea introductivă și în raportul de expertiză judiciară.

Înalta Curte, analizând cuprinsul actelor administrativ-fiscale atacate constată că organele fiscale au reținut că reclamanta nu a făcut dovada cu documente că serviciile au fost efectiv realizate și destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, așadar, dreptul de deducere a TVA a fost refuzul dintr-o dublă perspectivă a încălcării disp. art. 155 din Codul fiscal, dar și a neîndeplinirii condițiilor impuse de disp. art. 145 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal.

Din conținutul Contractului nr. x/29.01.2009 și din actul adițional din data de 27.03.2009, prestatorul va oferi servicii de consultanță/asistență de specialitate și servicii de management activ realizate prin intermediul salariaților săi, care au locul de muncă în cadrul societății reclamante.

Facturile emise în perioada 01.01.2010 - 30.01.2011 nu detaliază, într-adevăr, fiecare tip de serviciu, dar acestea sunt însoțite de alte documente prin care se dovedește prestarea efectivă a serviciilor, denumite procese-verbale de predare-primire a serviciilor, rapoarte privind serviciile prestate, mesaje, conversații, tabele de lucru, decizii, ordine, comenzi achiziție, tabele de oferte, fișe de licitații, acte adiționale, convenții-cadru.

Cheltuielile facturate de societatea A. privesc remunerarea salariaților angajați în servicii de management activ, precum și cota parte din cheltuielile atribuite reclamantei pentru serviciile de consultanță și asistență.

Din conținutul efectiv al serviciilor prestate reiese imposibilitatea ca fiecare factură să conțină detalierea concretă a acestora, pentru că există o multitudine de acțiuni realizate pentru mai multe compartimente (producție, reparație, aprovizionare, juridic, economic, informatic, resurse umane, management).

Aceste activități, conform contractului încheiat, se realizează în sistem coordonat și centralizat pentru societățile din A., din acest motiv au fost emise ordine, decizii, etc.

Față de acestea, Înalta Curte constată că serviciile au fost efectiv prestate și dovedite cu facturile și documentele anexate, potrivit disp. art. 155 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, soluția instanței de fond fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a acestor dispoziții legale.

Referitor la chestiunea dacă aceste servicii au fost destinate operațiunilor taxabile, astfel cum solicită disp. art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, întrucât serviciile au avut drept scop coordonarea, asistența și managementul activ acordat de societatea A. reclamantei, ca parte a grupului A., acestea se încadrează în noțiunea de cheltuieli aflate în legătură cu activitatea economică a societății, sunt destinate necesităților acesteia și, prin urmare, sunt operațiuni taxabile din perspectiva TVA.

Împrejurarea reținută de prima instanță conform căreia serviciile prestate sunt de gestiune curentă, nu influențează faptul că acestea au fost prestate în folosul operațiunilor taxabile, deoarece contractul încheiat între părți presupunea o atare natură a serviciilor prestate, iar personalul societății A. se afla la dispoziția reclamantei.

De asemenea, cele reținute de instanța de fond cu privire la faptul că executantul și directorul general al beneficiarului (angajat al executantului) aveau calitatea de membri ai consiliului de administrație al beneficiarului, iar atribuțiile directorului general se suprapuneau cu cele din contractul de consultanță, nu conduc la o altă concluzie.

Serviciile prestate de directorul general în temeiul contractului încheiat între părți trebuie plătite pentru că personalul executantului, printre care se numără și directorul general, prestează efectiv serviciile din contract.

Directorul general nu este remunerat de două ori, ci doar în temeiul contractului, iar acesta nu primea remunerație și pentru participarea la Consiliul de administrație.

Prin urmare, Înalta Curte va constata că motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă sunt întrunite, iar înlăturarea concluziilor raportului de expertiză a fost eronată.

Cu privire la calificarea Contractului nr. x/2009, ca fiind un contract de abonament și la aplicarea jurisprudenței CJUE din cauzele C-463/14 ASPARUHOVO Lake Investment Company OOD, C-151/13 LA RAYON d’Or și C-174/00 KENNEMER GOLF, Înalta Curte observă că asemenea contracte au ca obiect prestarea de servicii de consultanță unei întreprinderi, în special de natură juridică, comercială și financiară, în cadrul cărora prestatorul s-a pus la dispoziția beneficiarului pe durata contractului, remunerația se plătește indiferent dacă beneficiarul a apelat efectiv sau cât de des la serviciile prestatorului.

Din cuprinsul celor sus-menționate reiese faptul că părțile nu au încheiat un contract-abonament, deoarece prestatorul este plătit în cadrul serviciilor de consultanță, nu după un tarif fix, ci ca urmare a serviciilor realitate, însă în speță, constatarea nu prezintă relevanță pentru deducerea TVA, conform art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal.

În fine, este de observat că între părți s-a purtat un proces similar, cu privire la deductibilitatea TVA aferentă facturilor emise în temeiul acelorași acte, dar care a privit perioada 30.06.2012 - 30.11.2012, fiind pronunțată Decizia definitivă nr. 134/22.01.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a recunoscut deductibilitatea TVA.

2.1. Asupra criticilor referitoare la TVA în sumă de 1.645.030 RON datorată ca urmare a depășirii normelor proprii de consum pentru perioada ianuarie 2010 - septembrie 2011

În cauză este vorba despre norma de consum aplicabilă pentru țaglă, precum și consumul de gaz metan a instalației tehnice Laminor 3.

Pentru a se putea răspunde la această chestiune este necesar să se arate care este actul prin care au fost stabilite normele specifice de consum a țaglei și a gazului metan, prin raportare la care se pot stabili pierderile tehnologice normative, care urmează a fi luate în considerare din perspectiva aplicării pct. 6 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a art. 128 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Prima instanță consideră, în acord cu expertul judiciar, că normele de consum ce trebuie luate în seamă pentru țaglă este cea din decizia conducerii unității, care coincide cu cea din cartea tehnică a Laminorului 3, respectiv 1060 kg/tonă.

În privința consumului de gaz metan, norma consemnată în balanțele de metal este inferioară celei prevăzute în cartea tehnică, însă norma prevăzută de producător ar trebui să fie luată în seamă, adică 52,9 Nm

3

/tonă și nu 45 Nm

3

/tonă.

Recurentele-pârâte susțin, prin motivele de casare, că norma de consum pentru materia primă țaglă și gaz metan a fost stabilită de societate potrivit documentelor întocmite de departamentul tehnic al acesteia - 1040 kg. țaglă la tona de produs finit și 45 Nm

3

/tonă, gaz metan.

Față de acestea, Înalta Curte reține că, potrivit deciziilor conducerii reclamantei - DG nr. 1/04.01.2010 și Ordinul nr. 161/03.01.2011, norma de consum pentru țaglă pe anii 2010 -2011 este de 1.059,88 kg/tonă, însă normele de consum prezentate în documentele departamentului tehnic stabilesc o normă de consum 2020 - 2011, de 1.040,00 kg/tonă.

Referitor la consumul de gaz metan, potrivit balanțelor lunare de metal, acesta este normat la 45 Nm

3/

tonă față de 52,9 Nm

3

/tonă, cât este prevăzut în cartea tehnică.

Având în vedere că în evidența cantitativ-valorică a contabilității de gestiune a reclamantei, astfel cum au arătat pârâtele și concluziile raportului de expertiză, sunt menționate normele de consum stabilite de departamentul tehnic, fără să se dovedească că acestea ar reprezenta doar norme de optimizare, cum pretinde reclamanta, Înalta Curte va aprecia că sunt întrunite criticile formulate, aceasta datorând TVA în sumă de 1.645.039 RON.

2.2. Cu privire la TVA în sumă de 1.934.275 RON stabilită pentru livrările intracomunitare către B. din Ungaria și C. Cehia

Instanța de fond susține că nu se poate reține în sarcina reclamantei vreo culpă în sensul imputat de organul fiscal, și anume, că deși s-a aflat în posesia unor informații care îi confereau posibilitatea de a efectua anumite verificări suplimentare cu privire la efectivitatea transportului bunurilor intracomunitar, nu a luat toate măsurile pentru a se asigura că bunurile livrate au părăsit în mod efectiv teritoriul României.

Mai reține prima instanță că transportul bunurilor a fost în sarcina cumpărătorului și nu poate să fie imputabil reclamantei faptul că acesta din urmă nu a încheiat contracte de transport cu transportatorii implicați.

De asemenea, se reține că nu are relevanță că beneficiarii reali ai bunurilor din interiorul României, cunoșteau că mărfurile erau transportate direct de la reclamantă la aceștia.

Înalta Curte observă că în cauză, prin Ordonanța nr. 54/P/2012 din data de 19.11.2013 a Direcției Naționale Anticorupție s-a reținut că din actele administrate nu au rezultat indici conform cărora reprezentanții reclamantei au avut cunoștință de circuitul fictiv inițiat de inculpați, ce nu au legătură cu societatea reclamantă.

În scopul scutirii de TVA livrările intracomunitare, art. 143 alin. (2) lit. a) Codul fiscal impune existența unei facturi de livrare cu respectarea prevederilor art. 155 alin. (5) Codul fiscal, existența unui document care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru și existența unui cod valabil de TVA pentru beneficiarul livrării.

Pentru livrările efectuate către B. Ungaria s-au depus facturile conform art. 155 Codul fiscal, scrisori de transport internațional din care rezultă că țara de destinație este Ungaria, există ștampila și semnătura expeditorului, transportatorului și destinatarului și dovada că societatea avea cod valabil TVA în perioada livrărilor.

Pentru livrările efectuate către C. Cehia au fost prezentate facturi completate conform art. 155 Codul fiscal, scrisori de transport internațional în aceleași condiții sus-menționate, dovada valabilității codului TVA în perioada livrărilor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele-pârâte susțin jurisprudența CJUE din cauza C-409/04 TELEOS și alții, subliniază obligativitatea furnizorului de a dovedi că bunurile livrate au fost expediate/transportate în alt stat membru, or, în speță, bunurile nu au părăsit fizic teritoriul României.

Este adevărat că bunurile nu au părăsit teritoriul României, însă autoritatea fiscală nu a demonstrat reaua credință a reclamantei prin faptul că aceasta ar fi avut cunoștință de această împrejurare, deoarece prin această hotărâre, CJUE a arătat că nu este permis ca autoritățile competente din statul membru de livrare (România) să oblige un furnizor (reclamanta) care a acționat cu bună-credință și a prezentat dovezi care justificau, la prima vedere, dreptul său la scutirea unei livrări intracomunitare de bunuri să achite ulterior TVA pentru aceste bunuri, atunci când astfel de probe se dovedesc a fi false, fără să fie însă stabilită participarea furnizorului la frauda fiscală, atâta timp cât aceasta a luat toate măsurile rezonabile aflate în puterea sa pentru a se asigura că livrarea intracomunitară pe care o efectuează nu îl determină să participe la o astfel de fraudă.

În speță, documentele erau emise în conformitate cu prevederile Codul fiscal, neputând constitui drept indicii de fraudă faptul că persoana de contact desemnată de administrator era rezidentă în România, plățile se făceau dintr-un cont bancar deschis la o bancă din România sau că au fost menționate numere de telefon naționale.

CJUE a pronunțat în același sens și o hotărâre recentă în cauza C-430/19, S. C. civ..F. S.R.L., conform căreia principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al TVA, în special cele ale neutralității fiscale și securității juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezența unor simple bănuieli nesusținute cu dovezi ale administrației fiscale naționale cu privire la realizarea efectivă a operațiunilor economice care au stat la baza emiterii unor facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menționate, alte elemente care să probeze realitatea operațiunilor economice realizate.

Hotărârea poate fi aplicată și în regimul scutirii de TVA atunci când organul fiscal susține nerealitatea operațiunii în lipsa unor bănuieli întemeiate și a nedovedirii relei-credințe a furnizorului.

Față de acestea, Înalta Curte urmează să constate neîntrunirea criticilor formulate de către pârâte.

2.3. Cu privire la criticile aduse dispoziției prin care pârâtele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată, urmează a se reține că acestea vor fi reevaluate în raport de soluția asupra fondului cauzei

În drept, în temeiul art. 296 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursurile vor fi admise, urmând a se casa sentința atacată și, în rejudecare, se va admite în parte acțiunea.

Se vor anula în parte actele administrativ-fiscale atacate în ceea ce privește TVA în sumă de 2.203.187 RON și TVA în sumă de 1.934.275 RON plus accesoriile acestei sume.

Se va respinge acțiunea reclamantei pentru TVA în sumă de 1.645.039 RON și accesoriile aferente.

În temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., vor fi obligate pârâtele la 10.635 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, proporțional cu pretențiile admise, respectiv 71% din valoarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de Industria Sârmei Câmpia Turzii S.A. - ISCT prin administrator judiciar D. SPRL, de Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 370 din 20 noiembrie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, admite în parte acțiunea reclamantei Industria Sârmei Câmpia Turzii S.A..

Anulează în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 84/24.03.2016 emisă de pârâta ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată nr. x/29.03.2013 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/29.03.2013 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în ceea ce privește măsurile vizând refuzul dreptului de deducere a TVA în sumă de 2.203.187 RON, stabilită pentru serviciile de consultanță, asistență de specialitate și management activ, în ceea ce privește TVA în sumă de 1.934.275 RON, stabilită pentru livrările intracomunitare, și în ceea ce privește accesoriile aferente acestor sume.

Respinge acțiunea reclamantei în ceea ce privește TVA în sumă de 1.645.039 RON stabilită pentru depășirea normelor proprii de consum și accesoriile aferente acestei sume.

Obligă pârâtele ANAF-DGSC și DGAMC la plata sumei de 10.635 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2020.