ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 872/2020

Ședința publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la data de 06.12.2017 sub nr x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 306.218 RON, cu titlu de preț al materialelor livrate și neachitate.

Prin sentința civilă nr. 396 din 07 martie 2018, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, respingând cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 498 din 8 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 396 din 07 martie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 2.975 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În motivare, recurenta-reclamantă expune istoricul relațiilor contractuale dintre părți, arătând că, în speță, au operat două termene de prescripție, primul în intervalul 2.03.2011 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare) și 27.12.2011 (data plății de către Orașul Techirghiol a sumei de 193.782 RON), dată la care prescripția a fost întreruptă. Apreciază că cel de al doilea termen de prescripție s-a împlinit în 27.12.2014, dar numai față de S.C. C. S.R.L. și Orașul Techirghiol, părți cu care recurenta susține că a avut relații comerciale scrise.

În opinia recurentei-reclamante, cel de al doilea termen de prescripție a început să curgă de la data pronunțării sentinței civile nr. 232 din 29 ianuarie 2015, când Tribunalul Constanța a statuat că orașul Techirghiol nu mai putea să achite recurentei diferența de 306.218 RON, întrucât între S.C. C. S.R.L. și intimată intervenise contractul de cesiune nr. x/2012, care nu i-a fost comunicat.

Față de faptul că acțiunea a fost introdusă la 06.12.2017, recurenta-reclamantă susține că instanța a fost sesizată înăuntrul termenului de prescripție extinctivă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 27 mai 2020, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Critica recurentei vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, aceasta arătând că, în speță, au operat două termene de prescripție, primul în intervalul 2.03.2011 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare) și 27.12.2011 (data plății de către Orașul Techirghiol a sumei de 193.782 RON), dată la care prescripția a fost întreruptă. Apreciază recurenta că cel de al doilea termen de prescripție s-a împlinit în 27.12.2014, dar numai față de S.C. C. S.R.L. și Orașul Techirghiol, iar în ceea ce o privește pe intimată, cel de al doilea termen de prescripție a început să curgă de la data pronunțării sentinței civile nr. 232 din 29 ianuarie 2015.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acțiunea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864 (respectiv art. 1720 noul C. civ.), obiectul cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfurilor livrate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.03.2011, în cuantum de 306.218 RON.

Fiind, așadar, în prezența unei răspunderi contractuale și, întrucât contractul este încheiat sub imperiul vechiul C. civ., sunt aplicabile în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 statuează că:

"Dreptul la acțiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", termenul general de prescripție fiind de 3 ani, în raport de prevederile art. 3 alin. (1) din acest Decret.

Raportat la dispoziția legală mai sus enunțată, prescripția poate fi definită ca fiind stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul de prevăzut de lege. În consecință, din punct de vedere teoretic, acțiunea intentată de reclamant ulterior împlinirii termenului de prescripție extinctivă, va fi respinsă ca prescrisă, ceea ce reprezintă practic refuzul concursului forței de constrângere a statului, solicitat de titularul dreptului subiectiv.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripția începe să curgă de la data cînd se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod legal a apreciat instanța de apel că, față de prevederea art. 4 alin. (3) din contract încheiat de recurentă, în calitate de vânzătoare, la 02.03.2011, dreptul la acțiunea al recurentei s-a născut la 16.11.2011.

Cum la 27.12.2011 Orașul Techirghiol a efectuat o plată parțială, a intervenit întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune, de la această dată curgând un nou termen de prescripție de 3 ani, față de dispozițiile art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Argumentul recurentei-reclamante în sensul că, în ceea ce o privește pe intimată, cel de al doilea termen de prescripție a început să curgă de la data pronunțării sentinței civile nr. 232 din 29 ianuarie 2015, când Tribunalul Constanța a statuat că orașul Techirghiol nu mai putea să achite recurentei diferența de 306.218 RON, întrucât între S.C. C. S.R.L. și intimată intervenise contractul de cesiune nr. x/2012, nu poate fi reținut.

Sentința civilă nr. 232 din 29 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013 nu a întrerupt termenul de prescripție, atâta vreme cât cererea de chemare în judecată a fost respinsă în mod definitiv, ca nefondată, fiind astfel incidente dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 498 din 08 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 498 din 08 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2020.