ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 547/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursurilor de față;

Cu titlu preliminar, se cuvine menționat faptul că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Dolj reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR și COMPANIA DE APĂ OLTENIA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligate acestea la plata următoarelor sume:

- 17.280 RON, reprezentând prejudiciul efectiv creat, constând în costurile cu operația inițială (3.000 RON), contravaloarea plăcuțelor montate în mâini (1.500 RON), intervenția chirurgicală, prin care au fost scoase plăcuțele de la mâna dreaptă (2.500 RON), intervenția chirurgicală, prin care au fost scoase plăcuțele din mâna stângă (2.500 RON), intervenția chirurgicală, prin care a fost reconstruit osul zigomat, împrejurare ce constituie prejudiciu viitor, însă cât se poate de cert, și nu eventual, întrucât această fractură a creat probleme de mobilitate a maxilarului (3.000 RON), cheltuieli cu medicamentația (500 RON), cheltuieli cu persoana care a ajutat pe o perioadă de o lună, din care trei săptămâni nu a putut folosi absolut deloc niciuna din mâini (1.000 RON), cheltuieli cu transportul pe ruta Craiova-București, respectiv trei deplasări (600 RON), contravaloarea ședințelor de recuperare-kinetoterapie (2 ședințe pe săptămână timp de un an de zile x 30 RON ședința = 2.880 RON);

- 15.855 RON, reprezentând beneficiul nerealizat, timp de trei săptămâni, calculat în funcție de venitul realizat și declarat la ANAF, prin declarația 200, pentru anul anterior producerii accidentului. S-a făcut precizarea că această sumă reprezintă strict beneficiul nerealizat în perioada de trei săptămâni în care nu a putut folosi mâinile absolut deloc, fără a lua în calcul întreaga perioadă de refacere, potrivit zilelor de îngrijiri medicale prevăzute în certificatul medico-legal 1406/A2/03.09.2012, perioadă în care, de altfel, nu și-a putut desfășura activitatea la capacitatea normală, ca urmare a faptului că, cea mai mică mișcare necesita un efort considerabil, coroborat cu timpul pe care a fost nevoit să-l acorde recuperării;

- 500.000 euro, echivalent în RON, cu titlu de daune morale, constând în traumele fizice și psihice suferite ca urmare a accidentului;

- cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea acestui proces;

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 1349, art. 1376, art. 1377, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1387, art. 1388 și art. 1391 din Noul C. civ., O.G. nr. 43/1997; O.U.G. nr. 195/2002.

Reclamantul A. a formulat la 20 septembrie 2012 plângere penală împotriva UAT Craiova, față de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2012

După efectuarea verificărilor, dosarul a fost trimis de reprezentanții Biroului Rutier din cadrul IPJ Dolj, către Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, cu propunerea soluției de neîncepere a urmăririi penale. Această soluție a fost confirmată, atât de către procurorul de caz, cât și de prim-procuror, prin Rezoluția nr. x/2013, emisă în urma soluționării plângerii formulate împotriva rezoluției procurorului de caz.

Împotriva soluției prim-procurorului a formulat plângere reclamantul, formându-se astfel, pe rolul Judecătoriei Craiova, dosarul nr. x/2013. Ca urmare a soluționării acestui dosar, a fost pronunțată sentința nr. 2244 din 27.06.2013, prin care a fost admisă plângerea, a fost desființată rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova și s-a dispus trimiterea cauzei către aceștia, în vederea începerii urmăririi penale față de Consiliul Local Craiova și Municipiul Craiova prin Primar, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. (2) și alin. (4) din C. pen.

Avându-se în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 135 din C. pen., nu putea fi angajată răspunderea penală a UAT Municipiul Craiova, raportat la faptul că nu s-a demonstrat că vreo altă persoană fizică sau juridică ar putea fi pedepsită penal pentru existența acelei gropi în carosabil, soluția adoptată de organele de urmărire penală, confirmată de către reprezentanții Ministerului Public, a fost aceea de clasare a dosarului pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală din culpă și neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor pe drumurile publice, prevăzute și sancționate de art. 196 alin. (1), respectiv art. 341 alin. (4) C. pen.

La data de 12 februarie 2015, pârâta UAT Municipiul Craiova a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtei COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. și întâmpinare, prin care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive.

Pârâta COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la 16 februarie 2015, prin care a invocat, de asemenea, lipsa calității sale procesuale pasive.

B. Hotărârea primei instanțe

Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 92/2016 din 1 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Craiova prin primar; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR și COMPANIA DE APĂ OLTENIA; pârâtele au fost obligate să plătească reclamantului suma de 168 RON, reprezentând prejudiciu material, suma de 15.855 RON beneficiu nerealizat și suma de 50.000 Euro (contravaloarea în RON la cursul BNR din ziua plății), cu titlu de daune morale; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MUNICIPIUL CRAIOVA PRIN PRIMAR și a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR și COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 231 din 16 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis apelul declarat de reclamant și s-a schimbat, în parte, sentința instanței de fond, în sensul că pârâtele au fost obligate să plătească reclamantului A. despăgubiri materiale în cuantum de 13.400 RON și suma de 60.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale; s-au menținut soluțiile de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Unității Administrativ Teritoriale a Municipiului Craiova și a cererii de chemare în garanție a Companiei de Apă Oltenia S.A.; s-a menținut soluția de obligare a pârâtelor la plata sumei de 15.855 RON, constând în despăgubiri pentru beneficiul nerealizat și la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant; s-a dispus obligarea apelantelor-pârâte la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant; s-au respins apelurile declarate de pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR și COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. și UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2014, la data de 10 mai 2017.

E. Decizia de casare

Prin decizia nr. 2009 din 12 decembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă s-au admis recursurile declarate de pârâtele COMPANIA DE APĂ OLTENIA și UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR împotriva deciziei nr. 231 din 16 martie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția a II a civilă, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut următoarele:

În mod corect, au reținut instanțele de fond că, în speță, răspunderea revine, atât pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova pentru fapta proprie, conform prevederilor art. 1349 alin. (1) și alin. (2) și art. 1357 din C. civ., care potrivit textelor de lege menționate avea obligația de a administra drumul public, fapta constând în nesemnalizarea denivelării asfaltului, cât și pârâtei Compania de Apă Oltenia S.A., potrivit dispozițiilor art. 1349 alin. (3), art. 1376 alin. (1) și art. 1377 din C. civ. pentru avaria produsă părții carosabile de una dintre conductele aflate în paza sa juridică, de vreme ce, din situația de fapt reținută de instanțele fondului, rezultă că accidentul rutier a cărui victimă a fost reclamantul a fost determinat de lăsarea covorului asfaltic determinată de uzura unei conducte de apă a cărei utilizare se află în paza juridică a acestei pârâte.

Susținerea recurentei S.C. Compania de Apă Oltenia S.A., potrivit căreia instanța de apel a respins greșit proba cu expertiza tehnică nu a fost primită, întrucât aprecierea asupra utilității probei solicitate este atributul exclusiv al instanțelor de fond, ține de temeinicia hotărârii și, în speță, instanțele de fond au administrat dovezi în scopul menționat, inutilitatea probei fiind semnalată și din perspectiva reținerii calității procesuale pasive a acestei pârâte din moment ce lucrarea de remediere a defecțiunii conductei de apă a fost realizată de recurentă, aspect ce denotă recunoașterea existenței defecțiunii în privința căreia îi revenea obligația legală de semnalizare.

Au fost găsite nefondate criticile din ambele recursuri vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor.

S-a constatat că este nefondată critica din recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova cu privire la respingerea cererii sale de chemare în garanție a Companiei de Apă Oltenia S.A.

Astfel, instanța supremă a notat că în cauza dedusă judecății condițiile prevăzute de art. 72 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, întrucât nu s-a dovedit existența vreunui raport juridic care să genereze obligația de garanție în sarcina Companiei de Apă Oltenia S.A., răspunderea acesteia decurgând, așa cum s-a arătat, din propria faptă ilicită.

În ceea ce privește susținerile pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova referitoare la acordul de intervenție nr. 794 din data de 18 iulie 2012 s-a reținut că sunt lipsite de relevanță juridică în raport de situația de fapt reținută de instanțele fondului, care au concluzionat că accidentul de circulație a cărui victimă a fost reclamantul nu s-a produs datorită asfaltării greșite, accidentul fiind produs anterior începerii lucrărilor de remediere a defecțiunii conductei de apă care a produs o lăsare a covorului asfaltic.

Nu au fost primite nici criticile formulate de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova, potrivit cărora nu s-au analizat posibilitățile de evitare a accidentului, deoarece în cuprinsul raționamentului judiciar instanța de prim control judiciar a analizat și înlăturat, motivat, criteriile de evitare a accidentului, astfel întrucât situația de fapt a fost determinată pe baza coroborării altor probe administrate, astfel încât orice altă analiză a criteriilor de exonerare de răspundere la care recurenta a făcut referire ar conduce la reevaluarea probatoriului administrat, procedeu incompatibil cu structura actuală a recursului.

Instanța de casare a constatat că sunt fondate criticile vizând obligarea pârâtelor la plata daunelor materiale, morale și a beneficiului nerealizat, în considerarea următoarelor argumente:

Este de netăgăduit că prin fapta ilicită a pârâtelor s-a cauzat un prejudiciu reclamantului, însă, pentru ca prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, să fie susceptibil de reparare, este necesar să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim.

Prejudiciul cert presupune atât existența lui sigură, cât și posibilitatea evaluării lui. Dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate ști dacă s-a născut dreptul la reparație, iar dacă incertitudinea privește întinderea lui, obiectul creanței de despăgubire nu poate fi stabilit.

Pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, este necesar să fie cert și dovedit, în conformitate cu dispozițiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora cel care face o susținere în cadrul procesului, trebuie să o dovedească.

Împrejurarea existenței unui accident nu este suficientă pentru a se face dovada existenței și, cu atât mai mult, a întinderii unui prejudiciu material, care să atragă repararea lui.

În cauza dedusă judecății, instanța de apel a reținut că, deși reclamantul nu a depus decât chitanțe cu care a făcut dovada unor cheltuieli în valoare de 168 RON și nu a dovedit, concret, fiecare dintre cheltuielile materiale pretinse cu titlu de prejudiciu efectiv, biletele de ieșire din spital și certificatul medico-legal fac dovada că acesta a fost supus intervențiilor chirurgicale invocate.

A considerat instanța de apel că, deși reclamantul nu și-a preconstituit probe scrise cu privire la cheltuielile efectuate cu intervențiile chirurgicale, aceste intervenții sunt necontestate, astfel încât a prezumat efectuarea cheltuielilor corespunzătoare, după cum a prezumat și efectuarea cheltuielilor pentru asigurarea medicamentației, respectiv cheltuielile necesare deplasărilor la București.

Într-adevăr, prezumțiile pot reprezenta un mijloc de dovadă în cazurile în care legea permite dovada cu martori, iar judecătorul se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

Instanța de apel, deși a reținut că nu s-a făcut dovada cheltuielilor pretins efectuate de către reclamant și a certitudinii cuantumului acestor cheltuieli, a dispus acordarea acestora, în baza prezumției că, în ipoteza semnalată, au fost efectuate anumite cheltuieli.

Astfel, instanța de apel a reținut declarația martorului audiat în apel, B., potrivit căreia deplasările la spital au ocazionat cheltuieli care s-au ridicat la aproximativ 4.000 - 5.000 euro, concluzia instanței fiind aceea că "au fost dovedite cheltuielile materiale pretinse, cu excepția sumei de 1.000 RON pentru ajutorul primit timp de o lună după accident și, respectiv, sumei de 2.880 RON, reprezentând contravaloarea unor ședințe de recuperare kinetoterapie", trăgând concluzia că reclamantul a făcut dovada unor despăgubiri materiale în cuantum de 13.400 RON.

Or, potrivit dispozițiilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., atunci când valoarea pretențiilor solicitate prin acțiune este mai mare de 250 RON, nu se poate folosi proba cu martori, afară de cazurile prevăzute la alin. (4) al art. 309, care constituie excepții de la inadmisibilitatea încuviințării probei cu martori pentru dovedirea unui act juridic cu valoare de peste 250 RON.

Indiferent de motivele imposibilității preconstituirii unui înscris, esențială este constatarea existenței în realitate a unei atare imposibilități, care trebuie să fie apreciată în raport de calitatea persoanelor și circumstanțelor faptelor, temeinic verificate de instanță, partea interesată fiind obligată să dovedească prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care a rezultat pretinsa imposibilitate.

În cauza de față, instanța de apel, fără a verifica admisibilitatea probei solicitate, a reținut doar că reclamantul a fost în imposibilitate de a-și preconstitui înscrisuri, fără însă a verifica pretinsa imposibilitate de preconstituire de probe, astfel încât să încuviințeze dovada cu martori pentru cheltuielile pretins efectuate de reclamant.

Procedând în acest fel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală sub acest aspect, astfel că, având în vedere limitele controlului judiciar exercitat în faza recursului, se impune casarea deciziei recurate, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

De asemenea, critica recurentei-pârâte Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova vizând beneficiul nerealizat a fost găsită fondată, sens în care Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a analizat dacă sunt întrunite condițiile pentru acordarea acestuia, respectiv certitudinea prejudiciului în ce privește existența și posibilitatea reală de evaluare a beneficiului nerealizat.

S-a arătat că pentru dovedirea beneficiului nerealizat, este necesar ca partea care se pretinde îndreptățită să propună dovezi relevante și pertinente, fiind important ca cel care înaintează cererea privind aceste pretenții să desfășoare o activitate în mod regulat, de al cărui beneficiu să fi fost privat, din cauza pierderii suferite în urma faptei ilicite.

Astfel, pe baza înscrisurilor depuse de reclamant în susținerea acestei pretenții, trebuie să poată fi stabilit cuantumul sumei realizate de reclamant ca urmare a activității desfășurate în mod regulat, căci, dacă nu poate fi stabilit caracterul constant al veniturilor pe un anumit interval de timp, nu există posibilitatea de evaluare a acestora.

Or, instanța nu putea stabili certitudinea prejudiciului decât în baza unor înscrisuri din care să rezulte care sunt veniturile obținute de reclamant din desfășurarea neîntreruptă a activității de notar în acea perioadă, respectiv a deciziei de impunere cu privire la veniturile realizate de acesta în anul 2011, emisă de organele fiscale, în temeiul dispozițiilor art. 86 din Codul de procedură fiscală, precum și a oricărui înscris care să ateste caracterul constant al veniturilor și cuantumul acestora.

Având în vedere că toate aceste aspecte vizează stabilirea pe deplin a situației de fapt pe baza probelor, instanța de recurs a ajuns la concluzia că se impune casarea hotărârii recurate și sub acest aspect, în raport de dispozițiile art. 497 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat a fi fondate și criticile vizând criteriile avute în vedere de instanța de apel în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Sub acest aspect, s-a menționat că temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamant izvorăște din faptele delictuale ale celor două pârâte, fapte care sunt în concurs, constând în denivelarea creată de conducta de apă, aflată în paza juridică a pârâtei Compania de Apă și nesemnalizarea lucrării de către Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova.

Prin urmare, odată admisă posibilitatea reparației bănești a daunelor morale se ridică problema cuantificării acestor daune, în condițiile în care nu există și nici nu poate exista un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.

Din perspectivă jurisprudențială, prin decizia de casare, s-a arătat că trebuie reținut faptul că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

În speță, s-a constatat că instanța de apel nu a motivat, în concret, de ce a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de către prima instanță.

Astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel și-a însușit considerentele tribunalului în ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral, ținând cont de leziunile pe care le-a suferit reclamantul ca urmare a accidentului, ce au necesitat îngrijiri medicale, însă aceasta nu a explicat care sunt împrejurările în raport de care se justifică majorarea daunelor morale la suma de 60.000 euro.

Potrivit jurisprudenței constante a instanței supreme, daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Pe de altă parte, referitor la daunele morale pretinse în urma unor accidente, instanța nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, printr-o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, analizând suferințele fizice și psihice ale victimelor precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară.

Așa fiind, Înalta Curte a statuat că instanța de apel nu a făcut o aplicare efectivă a principiului echității în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor îndurate de reclamant, împrejurare în raport de care se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că atâta timp cât elemente de fapt necesare aprecierii de către instanța de recurs a condițiilor de reparare a prejudiciului creat reclamantului pentru fapta culpabilă a pârâtelor nu au fost pe deplin clarificate, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează să stabilească, pe bază de probe, îndeplinirea condițiilor pentru acordarea despăgubirilor, sub toate formele sale: morale, materiale și beneficiul nerealizat.

S-a arătat că în raport de concluzia la care va ajunge și de soluția ce o va pronunța, instanța de apel urmează să dispună și cu privire la critica pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile, a casat decizia civilă nr. 231 din 16 martie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare, în limitele arătate.

F. Soluția instanței de apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 1216/2018 din 4 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 92/2016 din 1 martie 2016, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014; s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR și COMPANIA DE APĂ OLTENIA împotriva sentinței nr. 92/2016 din 1 martie 2016 a Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, aceasta fiind schimbată, în parte, în sensul că pârâtele UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR și COMPANIA DE APĂ OLTENIA au fost obligate să plătească reclamantului A. despăgubiri materiale în sumă de 16.400 RON și despăgubiri morale în cuantum de 75.000 euro; s-au menținut soluțiile de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR și a cererii de chemare în garanție a COMPANIEI DE APĂ OLTENIA S.A.; de asemenea, s-a menținut soluția de obligare a pârâtelor UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR și COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. la plata sumei de 15.855 RON, reprezentând despăgubiri pentru beneficiul nerealizat și la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelantul-reclamant A.; s-a dispus obligarea apelantelor-pârâte UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA prin PRIMAR și COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. la plata sumei de 25.000 RON, constând în cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant A..

G. Considerentele instanței de apel, în rejudecare

Rejudecând cauza, în limitele casării și conform îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la administrarea unor probe și examinarea unor apărări, necesare stabilirii corecte a despăgubirilor, morale, materiale și a beneficiului nerealizat, instanța de apel a administrat proba cu înscrisuri și proba testimonială, fiind audiați martorii B. și C..

În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea de Apel Craiova a reținut că reclamantul a solicitat daune materiale în cuantum de 17.280 RON, însă a făcut dovada cu chitanțele depuse la fond doar a unor cheltuieli în valoare de 168 RON .

În raport de multitudinea traumatismelor suferite, a intervențiilor chirurgicale, a zilelor de îngrijiri medicale, a deselor deplasări la București, a medicamentelor și procedurilor de recuperare, s-a apreciat că aceste cheltuieli sunt cu mult mai mari decât cele dovedite.

Instanța de apel a notat că art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. instituie, într-adevăr, interdicția de a dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depășește 250 RON, reținând că reglementarea din acest articol de lege nu numai că nu este imperativă, dar enumeră expres câteva excepții, printre care se numără și cea prevăzută de art. 309 alin. (4) pct. 1 din același cod, potrivit căreia dovada cu martori este admisă și în cazul imposibilității preconstituirii probei scrise.

Totodată, a subliniat faptul că practica judiciară a inclus în acest caz și imposibilitatea de a preconstitui înscrisul în cazul unor evenimente deosebite, neprevăzute.

În speță, Curtea a apreciat că reclamantul, în calitatea sa de notar, are vaste cunoștințe juridice și știa că pentru a recupera prejudiciul efectiv suferit orice cheltuială efectuată de el, strict legată de vătămarea produsă din accident trebuie dovedită cu înscrisuri, însă din cauza suferinței fizice, a șocului psihic și emoțional, a spaimei că nu-și va mai putea folosi mâinile acesta a fost în imposibilitate de a preconstitui înscrisuri pentru a le folosi ca mijloc de probă în acest litigiu.

De asemenea, s-a arătat că situația deosebită în care s-a aflat reclamantul după accident, faptul că a fost la un pas de moarte, că a fost internat la urgență și a fost supus imediat unor intervenții chirurgicale în altă localitate, că nu și-a putut folosi niciuna dintre mâini timp de aproximativ o lună de zile, că s-a aflat în dependență totală de soția sa, durerea fizică atroce de la traumatismele suferite, reprezintă, în opinia Curții, o imposibilitate materială de a preconstitui acte scrise.

Prin urmare, instanța de apel s-a raliat practicii potrivit căreia dovada cu martori este admisibilă în cazul imposibilității preconstituirii probei scrise și a audiat martorii B. și C. în dovedirea prejudiciului material.

Din biletele de ieșire din spital, certificatul medico-legal și depozițiile martorilor a rezultat că reclamantul A. a suferit mai multe intervenții chirurgicale, care au fost efectuate la București, respectiv montarea a două plăcuțe metalice cu șuruburi fixe la ambele mâini și, ulterior, scoaterea acestor plăcuțe la perioade de timp diferite, reconstruirea osului zigomat.

Or, toate aceste operații chirurgicale au necesitat cheltuieli cu deplasarea în altă localitate, cu medicamente și cu procedurile de recuperare medicală ulterioară.

În lipsa unor înscrisuri cu privire la daunele materiale suferite, judecând în echitate față de faptul că un accident de gravitatea celui suferit de reclamant, soldat cu dublă fractură a mâinii stângi, fractura mâinii drepte și numeroase alte contuzii la nivelul capului și corpului, impune efectuarea unor cheltuieli substanțiale pentru tratament și recuperare, instanța de apel a considerat că se impune a fi acordată o sumă globală pentru întregul tratament medical.

Potrivit adeverinței nr. x din data de 14 martie 2017 referitoare la desfășurarea unui program de reabilitare medicală, aflată la dosarul de apel nr. x/2014, reclamantul s-a prezentat la cabinetul D. la 27 octombrie 2016 unde a urmat 30 de ședințe de recuperare - kinetoterapie care au costat 3.000 RON, fiind de notorietate că o ședință de kinetoterapie costă minim 100 RON.

Curtea de Apel Craiova a concluzionat că se impune ca suma de 3.000 RON să fie adăugată despăgubirilor materiale în cuantum de 13.400 RON acordate de instanța de apel, în primul ciclu procesual, astfel încât pârâtele să fie obligate să plătească reclamantului despăgubiri materiale în valoare de 16.400 RON, sentința tribunalului urmând a fi schimbată în acest sens.

Cât privește beneficiul nerealizat, s-a arătat că repararea prejudiciului suferit trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită - damnum emergens - și câștigul pe care reclamantul nu l-a putut realiza - lucrum cessans.

Respectând îndrumările date de instanța de recurs, curtea de apel a solicitat reclamantului să depună la dosar decizia de impunere cu privire la veniturile realizate de acesta în anul 2011 și deciziile de impunere pentru anii 2012- 2016.

A subliniat că beneficiul nerealizat (lucrum cessans) trebuie să fie cert, atât în ceea ce privește existența sa, cât și în ceea ce privește posibilitatea de evaluare a acestuia, condiție care, în speță, este îndeplinită în raport de decizia de impunere, aceasta reprezentând un element obiectiv ce permite determinarea în concret a unor daune produse în patrimoniul reclamantului.

Cum din actul administrativ-fiscal reiese că reclamantul a obținut un venit net în cuantum de 253.688 RON (117.138 RON în perioada 10.01.2011-30.06.2011 și 136.549 RON în perioada 01.07.2011-30.04.2012) a rezultat că pentru 3 săptămâni beneficiul nerealizat în sumă de 15.855 RON, stabilit de judecătorul fondului, este corect, astfel încât instanța a ajuns la concluzia că trebuie să fie menținută soluția de obligare a pârâtelor la plata despăgubirilor corespunzătoare beneficiului nerealizat, în cuantum de 15.855 RON.

Relativ la daunele morale instanța de apel a reținut că acestea nu pot fi cuantificate în baza unui criteriu obiectiv de natură economic.

În speță, la stabilirea unei sume majorate acordate cu titlu de daune morale, în măsură să repare prejudiciul corporal, de agrement și psihologic cauzat reclamantului, după cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a avut în vedere suferințele fizice cauzate reclamantului în urma accidentului și impactul emoțional negativ lăsat în persoana acestuia de accidentul a cărui victimă a fost, pe care l-a perceput în mod direct.

Din depozițiile martorilor audiați a rezultat că reclamantul, având fracturate ambele mâini, a avut nevoie de îngrijire permanentă circa o lună după accident, că acesta era o persoană sociabilă, însă după accident modul său de viață s-a schimbat și că a fost afectat psihic după accident, deoarece nu s-a putut îngriji personal și nu s-a putut ocupa de activitatea sa, că a devenit irascibil, având o stare psihică proastă, chiar depresivă, această stare având o influență negativă asupra vieții de familie a reclamantului, astfel încât a ajuns chiar să se despartă de soție.

Instanța de apel a ajuns la concluzia că trebuie să fie reținută maniera în care s-a schimbat viața reclamantului, o persoană tânără și activă, care nu și-a putut folosi niciuna dintre mâini timp de aproximativ o lună de zile, fiind dependent în totalitate de soția sa și în imposibilitatea efectuării de unul singur a activităților cotidiene în respectiva perioadă, care a avut nevoie de 85-90 de zile de îngrijiri medicale și care a fost nevoit ca pentru tot restul vieții să rămână cu cicatrici pe corp, să nu mai facă efort fizic și să-și trateze permanent leziunile cauzate de accident.

S-a reținut că potrivit probelor administrate reclamantul nu și-a putut folosi normal corpul o perioadă mare de timp, a trăit cu spaima că nu-și va mai putea folosi mâinile, ceea ce i-a creat un disconfort fizic dar și psihic, disconfort care a continuat și după vindecarea rănilor, deoarece a avut nevoie de tratament de recuperare, iar afecțiunile produse de accident s-au resimțit în timp.

Mai mult, curtea de apel a avut în vedere faptul că aceste modificări în desfășurarea vieții personale implică o retrăire constantă a evenimentului, a șocului provocat de accident, iar, în aceste condiții, devine explicabilă starea de disconfort, nervozitate și de frustrare, apelantul-reclamant fiind în dificultate de a-și accepta condiția actuală.

Curtea de Apel Craiova a conchis în sensul că atât durerea fizică produsă de leziuni, cât și trauma psihică trebuie compensată prin plata unor sume de bani, care să asigure persoanei prejudiciate o satisfacție echitabilă.

În considerarea celor expuse, instanța de apel raportându-se la consecințele suportate de reclamant ca urmare a accidentului a cărui victimă a fost, la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare este de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a persoanei păgubite, a obligat pârâtele la plata către reclamantul A. a sumei de 75.000 euro, cu titlu de daune morale survenite în urma accidentului produs din culpa acestora.

H. Calea de atac împotriva deciziei nr. 1216/2018 din 4 decembrie 2018, a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă

La data de 11 februarie 2019 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2014*, recursurile declarate de pârâtele COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. și UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 1216/2018 din 4 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

I. Recursul formulat de pârâta COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A.

Recurenta-pârâtă COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei nr. 1216 din 4 decembrie 2018 a Curții de Apel Craiova, cu consecința admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În opinia recurentei-pârâte COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A., excepția lipsei calității sale procesuale pasive a fost soluționată greșit de către instanță, întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și persoana obligată prin raportul juridic dedus judecății.

A făcut referire la faptul că prin Hotărârea Consiliului Local Craiova nr. 457/2005 rețeaua de apă și conductele aparținând domeniului public, inclusiv gurile de canal, au fost date spre administrare Regiei Autonome Apă Craiova, actuala S.C. Compania de Apă Oltenia S.A., însă obligația de întreținere a drumului public și a semnalizării corespunzătoare a eventualelor obstacole din carosabil îi revin Unității Administrativ Teritoriale Craiova.

Recurenta-pârâtă COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. a opinat că nu se poate susține că are obligația să despăgubească reclamantul din prezenta cauză pentru un accident pe un drum public, în lipsa unui contract de delegare a sarcinilor și atribuțiilor, precum și a administrării și exploatării sistemelor de alimentare cu apă, încheiat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 241/2006.

O altă critică formulată de către recurenta-pârâtă vizează faptul că s-a respins proba cu expertiza solicitată, instanța de apel apreciind că nu este utilă pentru situația de fapt și pentru determinarea raportului de cauzalitate dintre presupusa faptă și prejudiciul cauzat reclamantului, respectiv a vinovăției, ca elemente ale răspunderii civile.

Sub acest aspect, a susținut că este greșită interpretarea instanțelor anterioare, în sensul că ar exista o culpă a pârâtei COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. cu privire la producerea accidentului rutier din data de 3 iulie 2012, întrucât groapa din asfalt a fost produsă de "o conductă de apă", aflată în administrarea acestei societăți.

A solicitat să fie avut în vedere faptul că nu este vorba despre o conductă, ci de un branșament care deservește utilizatorul de la nr. 93, acesta fiind la aproximativ un metru adâncime.

Totodată, a precizat că acordul de intervenție, aflat la dosarul de fond, în baza căruia s-a efectuat intervenția la branșamentul de apă, s-a încheiat, ca urmare a solicitării reprezentanților Unității Administrativ Teritoriale a Municipiului Craiova, la un interval de 11 zile după producerea accidentului rutier, perioadă în care acea groapă a rămas nesemnalizată.

Recurenta-pârâtă a apreciat că toate aspectele legate de condițiile în care s-a produs accidentul rutier ar fi putut să fie dezlegate prin administrarea probei cu expertiza de către un expert autorizat.

A susținut că instanța de judecată a ajuns la concluzia greșită că pârâta COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. se află în culpă, reținându-se că groapa din asfalt a fost produsă de o conductă de apă, în condițiile în care reprezentanții acestei societăți au găsit, după intervenție, la circa un metru adâncime, un branșament vechi, cu un strat de uzură avansat, pe care au hotărât să îl înlocuiască.

Or, în această situație, se impunea să se facă diferența între o conductă de apă și un branșament, precum și între o groapă de la o conductă și o groapă de la un branșament cu un strat de uzură avansat.

În acest context, a opinat că este greșită interpretarea instanței, potrivit căreia există o legătură de cauzalitate între înlocuirea branșamentului cu grad de uzură avansat și groapa din covorul asfaltic, care a provocat accidentul rutier, deși strada x fusese renovată recent și se afla în administrarea Unității Administrativ Teritoriale a Municipiului Craiova.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește procesul-verbal întocmit de organele de poliție, în care se specifică că există două porțiuni de asfaltare recente, de 2,50 m și 2,60 m, la 0,70 m față de extremitatea din dreapta a părții carosabile și o fâșie de 0,40 m dintr-o parte în alta a carosabilului indicate de către reclamant.

Sub acest aspect, a învederat faptul că singura lucrare efectuată de COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. este cea din data de 14 iulie 2012, conform acordului de intervenție nr. 794 din 18.07.2012, iar suprafața afectată este de un metru, astfel încât nu există nicio legătură cu suprafețele indicate în procesul-verbal reținut de către instanțele anterioare.

De asemenea, a menționat că la data producerii accidentului în cadrul Primăriei Municipiului Craiova exista Biroul Administrare și Întreținere Drumuri, care avea obligația de a semnaliza orice obstacol ce împiedica desfășurarea traficului rutier.

Cu privire la daunele morale a arătat că atâta timp cât s-a demonstrat faptul că pârâta COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A. nu are nicio legătură cu producerea accidentului rutier instanța a dispus greșit obligarea acesteia la plată împreună cu Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Craiova.

În opinia recurentei-pârâte COMPANIA DE APĂ OLTENIA S.A., daunele morale în cuantum 75.000 euro nu sunt dovedite atâta timp cât reclamantul A. se limitează la a susține că prejudiciul suferit constă în atingerea onoarei și a prestigiului profesional.

Prin urmare, recurenta a apreciat că instanțele anterioare au pronunțat hotărâri nelegale, întrucât elementele răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite în cauza de față.

A menționat că este greșită și soluția instanței, prin care s-au majorat despăgubirile materiale, acestea fiind acordate în baza unor simple presupuneri, fără să existe o factură sau o chitanță care să dovedească această majorare.

Totodată, recurenta-pârâtă a considerat că nu se justifică acordarea unui spor de 15.000 euro, cu titlu de daune morale, în rejudecare, atâta timp cât nu s-au administrat alte probe și nu s-a ținut cont de îndrumările date de instanța de control judiciar.

J. Recursul declarat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR

Recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamant.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

A susținut că este nelegală soluția pronunțată de către instanța de apel, în rejudecare, întrucât nu au fost respectate îndrumările date prin decizia de casare și că sunt incidente în cauză motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanța de apel nu a verificat imposibilitatea reclamantului de preconstituire de înscrisuri, deși acestea au fost indicațiile instanței supreme, fiind încuviințată și administrată direct proba testimonială, care este inadmisibilă, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., atunci când valoarea pretențiilor solicitate prin acțiune este mai mare de 250 RON, afară de cazurile prevăzute la alin. (4), cazuri ce nu se regăsesc în speța de față.

A precizat că reclamantul A. nu a făcut dovada imposibilității preconstituirii de înscrisuri, prin efectuarea unor adrese către unitățile spitalicești unde a primit îngrijiri medicale, apreciind că puteau să-i fie comunicate copii de pe eventuale înscrisuri cum ar fi bonuri fiscale sau chitanțe, în condițiile în care potrivit art. 501 alin. (4) din C. proc. civ., în rejudecare după casare, pot fi administrate orice probe prevăzute de lege.

În opinia recurentei-pârâte, este greșită concluzia la care a ajuns instanța de apel, potrivit căreia din cauza situației deosebite în care s-a aflat reclamantul a fost în imposibilitate materială de a preconstitui probe, deși procedura de judecată în fața instanței de fond a durat mai mult de 2 ani, timp în care reclamantul putea să-și dovedească cheltuielile efectuate cu spitalizările, în sensul de a solicita de la unitățile spitalicești duplicate de pe eventualele chitanțe, bonuri, facturi.

A apreciat că reținerile instanței de apel pentru acordarea daunelor materiale sunt total eronate, întrucât acestea sunt de natură a analiza daunele morale.

Recurenta-pârâtă a menționat că s-au stabilit și s-au acordat, în mod greșit, despăgubiri materiale în sumă de 16.400 RON ocazionate de operațiile chirurgicale, deplasările în altă localitate, cumpărarea medicamentelor și recuperarea ulterioră, atâta timp cât reclamantul A. nu a adus documente justificative pentru probarea existenței și, mai ales, a cuantumului cheltuielilor respective, cu atât mai mult cu cât declarația martorului C. este ambiguă.

Sub acest aspect, recurenta a învederat faptul că nu există niciun înscris din care să rezulte că perioada de recuperare, într-adevăr, a durat 5-6 luni sau să rezulte cuantumul cheltuielilor efectuate cu recuperarea și cu deplasările la București.

Or, atâta timp cât nu există nicio chitanță sau factură și niciun bon fiscal, din care să rezulte cuantumul cheltuielilor efectuate de reclamant, recurenta-pârâtă a opinat că este evident că toate cheltuielile efectuate cu spitalizarea au fost acoperite de asigurarea medicală obligatorie și este greu de crezut că numai deplasările spre București au costat 10.000-15.000 euro, cu atât mai mult cu cât martorul nu a precizat care a fost numărul deplasărilor și nici unitatea spitalicească în care s-a realizat recuperarea.

Prin urmare, a susținut că natura pretențiilor formulate de către reclamant, cheltuielile efectuate cu spitalizarea, trebuiau să fie dovedite de acesta, întrucât reclamantul este cel care deține sau ar trebui să dețină înscrisuri doveditoare ale unor cheltuieli ocazionate de intervenții chirurgicale, tratament medicamentos sau recuperare medicală.

A solicitat să fie avut în vedere faptul că la dosarul cauzei nu există niciun înscris eliberat de o unitate spitalicească de operații estetice din care să rezulte împrejurarea că osul zigomat a fost reconstruit, situație în care este foarte greu de crezut că numai cheltuielile cu deplasarea ar fi costat 10.000-15.000 euro.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța nu trebuia să acorde suma de 3.000 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, în baza adeverinței nr. x din 14.03.2017 referitoare la desfășurarea unui program de reabilitare medicală, din conținutul căreia rezultă că reclamantul s-a prezentat la cabinetul D. la 27 octombrie 2016 și a urmat 30 de ședințe de recuperare - kinetoterapie.

Astfel, a arătat că așa cum reclamantul a solicitat și a obținut adeverința respectivă, ce atestă faptul că a desfășurat programul de reabilitare medicală, tot la fel avea posibilitatea să solicite eliberarea unor chitanțe din care să rezulte costul ședințelor, cu atât mai mult cu cât intenționa să le folosească în cadrul prezentului litigiu.

Totodată, a relevat faptul că adeverința nr. x din 14.03.2017 dovedește numai faptul că reclamantul a desfășurat un program de reabilitare medicală, însă nu se cunoaște cauza care a dus la această recuperare, fiind greu de crezut că recuperarea s-a efectuat la sfârșitul anului 2016, în condițiile în care accidentul rutier a avut loc în anul 2012.

A mai arătat că o dovadă în plus a faptului că instanța nu trebuia să acorde despăgubirile materiale în sumă de 3.000 RON este biletul de ieșire din Spitalul Clinic de Urgență "Bagdasar Arseni" din anul 2018, conform căruia reclamantul A. are ca și diagnostic instabilitate mecanică la coloana vertebrală lombară și ulcer duodenal, afecțiuni care nu au nicio legătură cu accidentul, de vreme ce se menționează în biletul de externare "HDL 4 dreapta operată în 2006", astfel încât se poate concluziona că reclamantul avea problemele lombare din anul 2006.

Referitor la beneficiul nerealizat recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a susținut că înțelege să critice soluția instanței de apel din perspectiva celor două elemente care condiționează acoperirea beneficiului nerealizat și anume prejudiciul trebuie să fie cert în ceea ce privește existența sa și să existe o reală posibilitate de evaluare a acestuia.

În acest sens, a făcut referire la faptul că instanța supremă a statuat că nu se poate stabili certitudinea prejudiciului decât în baza unor înscrisuri din care să rezulte veniturile obținute de reclamant din exercitarea neîntreruptă a profesiei de notar public în acea perioadă, respectiv a deciziei de impunere cu privire la veniturile realizate de acesta în anul 2011.

A opinat că nu au fost respectate indicațiile date de instanța de casare, întrucât s-au luat în calcul două decizii de impunere anuale privind veniturile realizate din România de persoane fizice - anul 2011, respectiv decizia din 20.06.2012 și decizia din 06.09.2012, suma stabilită de instanță fiind beneficiul nerealizat pentru o lună, și nu pentru trei săptămâni.

Sub acest aspect, recurenta a precizat că numai decizia din 20.06.2012 are ca și obiect principal de activitate "notari", iar cea din 06.09.2012 are ca și obiect principal de activitate "activități juridice" și vizează perioada 01.07.2011-06.04.2012 deci, și activitatea desfășurată de către reclamant pe o perioadă din anul 2012.

În acest context, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel trebuia să se raporteze numai la decizia din 20.06.2012, fiind evident că reala posibilitate de evaluare a prejudiciului nu există atâta timp cât activitatea desfășurată de către reclamantul A. este aceea de notar public, o activitate independentă care poate fi definită prin anumite criterii cum ar fi libera alegere a desfășurării activității, a programului de lucru și a locului de desfășurare a activității, dar și riscul pe care și-l asuma întreprinzătorul cu activitatea sa, respectiv acela de a nu fi profitabilă.

În fine, recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUNICIPIULUI CRAIOVA PRIN PRIMAR a criticat soluția dată de către instanța de apel, în rejudecare, cu privire la acordarea daunelor morale în cuantum de 75.000 euro, din perspectiva incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, a susținut că, în rejudecare, s-a încuviințat și s-a administrat proba testimonială cu doi martori dintre care martorul B. a fost audiat și în primul ciclu procesual, depoziția acestuia fiind aceeași, în sensul că nu a declarat nimic în plus față de prima declarație.

De asemenea, a relevat faptul că în ambele judecăți Curtea de Apel Craiova a reținut aceleași traume fizice și psihice, respectiv că reclamantul a avut ambele mâini fracturate, că a avut nevoie de îngrijiri medicale circa o lună după accident, că era o persoană sociabilă, însă după producerea accidentului viața sa personală s-a schimbat, a divorțat și a avut nevoie de îngrijiri medicale pentru o perioadă de 85-90 de zile.

În ceea ce privește declarația martorului C. a arătat că acesta a declarat că a auzit medicii din urgență spunând că funcționalitatea mâinilor reclamantului ar putea să revină după 5-6 luni, dar s-a dovedit cu ajutorul declarațiilor anterioare ale martorilor că, în realitate, acesta nu și-a putut folosi mâinil