ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 466/2020

Ședința publică din data de 19 februarie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale contencios administrativ Fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Casa Județeană de Pensii Teleorman, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată să respecte deciziile nr. 40/2008 și nr. 135/R din 17 ianuarie 2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv de Curtea de Apel București, prin care s-a stabilit în mod irevocabil că stagiul complet de cotizare este de 20 de ani.

Prin sentința civilă nr. 298 din 22 martie 2018, Tribunalul Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale contencios administrativ și fiscal - Completul Specializat în litigii de muncă și asigurări sociale a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul A. a declarat apel, care a fost înregistrat sub același număr de dosar pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2018, în temeiul art. 411 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. curtea de apel a dispus suspendarea judecării cauzei, reținând că, deși legal citate, părțile nu s-au prezentat la termen în fața instanței și nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La termenul de judecată din 10 iunie 2019, instanța de prim control judiciar a luat în discuție excepția de perimare a apelului.

Prin decizia civilă nr. 3099 din 10 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a constatat perimarea cererii de apel.

Împotriva acestei decizii, dar și împotriva sentinței pronunțate de prima instanță reclamantul a declarat recurs, fără indice vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În memoriul depus la dosar, fără să distingă între cele două hotărâri atacate, autorul prezentului demers judiciar a expus succint o serie de aserțiuni referitoare la reglementarea cuprinsă în art. 169

1

din perspectiva H.G. nr. 291/2017 pentru completarea art. 134 din Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, referitoare la necesitatea intervenției Înaltei Curți de Casație și Justiție în unificarea practicii judiciare în materia dedusă judecății și la modificările aduse art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

La 23 august 2019, recurentul a depus la dosar note de ședință, prin care a arătat că prima instanță i-a nesocotit stagiul de cotizare de 20 ani, astfel cum fusese stabilit printr-o hotărâre anterioară a Curții de Apel București și a solicitat admiterea recursului, exprimându-și acordul ca acesta să fie soluționat de completul de filtru.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte Casa Județeană de Pensii Teleorman, care nu a formulat întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 11 decembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care însă nu au depus puncte de vedere la acesta.

La termenul din 19 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., nulitatea căii extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează să anuleze recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 3099/2019 din 10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează recursul și dezvoltarea acestora, astfel încât criticile să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului, potrivit art. 489 C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate, precum și stabilirea situației de fapt în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că recurentul-reclamant nu a dezvoltat critici care să vizeze în concret decizia atacată, memoriul depus la dosar exprimând exclusiv nemulțumirea părții față de soluțiile instanțelor anterioare, nu și critici la adresa soluției de perimare a apelului.

În acest context, instanța supremă reține că mențiunile referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, invocate în mod expres de către autorul recursului, nu au legătură cu soluția pronunțată de instanța de apel și nici cu temeiurile de drept pe care aceasta s-a întemeiat, întrucât instanța de apel a soluționat apelul în temeiul unor norme de procedură civilă, aplicând sancțiunea perimării, fără a antama fondul litigiului și pe cel al criticilor din apel.

Argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, care să poată fi încadrate în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care să poată fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Înalta Curte, în baza art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., luând în examinare cu prioritate excepția propriei necompetențe materiale în soluționarea cauzei, reține următoarele:

Prin art. 131 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a instituit în sarcina judecătorului obligația de a verifica dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel și cu atât mai puțin în primă instanță.

Or recursul pendinte este promovat împotriva unei hotărâri pronunțate de tribunal în primă instanță.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în primă instanță, sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată".

Astfel, având în vedere că în speță nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează și o hotărâre pronunțată de un tribunal în primă instanță, ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

De asemenea, este de reținut incidența prevederilor de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Prin urmare, competența de soluționarea a recursului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 298 din 22 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurari Sociale, contencios administrativ Fiscal - Complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale aparține, instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, în favoarea căreia va fi declinată competența de soluționarea a acestui recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 489 alin. (2) și la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei instanței de apel și va declina în favoarea Curții de Apel București soluționarea recursului declarat de același recurent împotriva sentinței civile nr. 298 din 22 martie 2018 a Tribunalului Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurari Sociale, contencios administrativ Fiscal - Complet specializat în litigii de muncă și asigurări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 3099/2019 din 10 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Declină soluționarea recursului declarat de același recurent împotriva sentinței civile nr. 298 din 22 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios administrativ Fiscal - Complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2020.