ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1310/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02 august 2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii Tulcea la recalcularea pensiei stabilită prin deciziile de pensionare deoarece există erori în calculul pensiei, în decizia de pensionare nr. 34059/02.12.2016 a fost stabilită o vechime de 43 ani 1 luna și 7 zile, iar în decizia nr. 132270/31.07.2017, a fost stabilită o vechime de 41 ani 10 luni și 16 zile; la stabilirea pensiei pentru limită de vârsta deoarece conform noilor modificări întrunește toate condițiile privind acordarea pensiei pentru limita de vârsta; precum și obligarea pârâtei la calcularea pensiei prin valorificarea sumele brute ce reprezintă orele suplimentare, sporurile de noapte, sporurile pentru condiții deosebite.

Prin sentința civilă nr. 1412/16.10.2018, Tribunalul Tulcea a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Tulcea.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., calificat apel la termenul din 16.04.2019, având în vedere data înregistrării cauzei și obiectul acesteia.

Prin decizia civilă nr. 228/As din 16.04.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a fost respins apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 1412/16.10.2018, pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata pârâtă CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII TULCEA, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A., intemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii, recurentul expune situația de fapt și își exprimă nemulțumirea față de soluția dată prin decizia atacată.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar fiecare dintre părți a depus câte un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 martie 2020, constatându-se că recursul nu poate fi soluționat conform dispozițiilor art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-Civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen pentru judecata acestuia.

Este de menționat că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prezentul recurs este formulat împotriva unei decizii pronunțate într-un litigiu de asigurări sociale.

Conform art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.

Conform art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului.

Se reține că instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ stabilite de lege.

Potrivit art. 457 din C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 228/AS din 16 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 228/AS din 16 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2020.