ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1057/2020

Ședința publică din data de 21 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 iulie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. - societate în insolvență, aflată în administrarea judiciară a C.I.P.I B. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Regionale Antifraudă Fiscală Constanța, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că în mod greșit prima instanță a respins excepția ca inadmisibilă, deoarece excepția nu reprezintă o simplă tangență cu litigiul, ci se referă la aprecierea obiectivității probelor cu ocazia deliberării, apreciere blocată/forțată de subzistența validității textelor de lege contestate pentru neconstituționalitate.

Textele de lege contestate chiar produc un efect concret asupra hotărârii ce se va pronunța în cauză, contrar celor reținute de instanță.

Recurentul consideră că instanța și-a depășit limitele propriei marje de apreciere în ceea ce poate face și ceea ce nu poate face obiectul controlului de constituționalitate, rămânând Curții Constituționale să efectueze examenul de admisibilitate pe care, în mod hazardat, dar și greșit, l-a efectuat în cuprinsul încheierii recurate.

În cauză, partea adversă și-a motivat refuzul său nejustificat de a dispune emiterea Deciziei de ridicare a măsurilor asigurătorii, invocând incidența dispozițiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, interpretate ca motiv de refuz al ridicării sechestrului prin raportare la dispozițiile art. 55 lit. b) din Procedura aprobată prin Ordinul ANAF nr. 2546/2016.

La termenul din data de 20.04.2018, pârâta a depus un extras dintr-un înscris prezentat drept act de sesizare a organelor de urmărire penală, semnat de către "procuror C.", în calitate de inspector general antifraudă.

Ulterior, la solicitarea instanței, a fost depus documentul în integralitate, conținând un număr de 238 file, fiind semnat în aceasta varianta de încă o persoana care deține simultan și calitatea de procuror pe lângă cea de inspector general adjunct antifraudă, respectiv de numitul D..

Constatarea DGAF de 238 pagini și dosarul anexat conținând 26.833 file, au fost depuse în vederea susținerii de către partea adversă a incidenței în cauză a dispozițiilor art. 213 alin. (8) CPF. Or, în măsura în care instanța de contencios constituțional ar constata că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale față de aspectele invocate în cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată ar trebui să nu țină seama la soluționarea cauzei de înscrisul prezentat de pârâtă cu titlul de sesizare a organelor de urmărire penală, în aceasta constând legătura pe care prevederea legală a cărei neconstituționalitate este invocată o are cu soluționarea cauzei.

Pe de altă parte, situația este una actuală, cu efecte severe la finalul fazei de judecată, cu ocazia deliberării și motivării hotărârii de fond, fiind generată tocmai de textele de lege a căror neconstituționalitate este invocată. Concret: un procuror, prin detașarea sa în funcția publică cu menținerea concomitentă a calității de procuror, iese de sub autoritatea ministerului justiției și de sub controlul superiorului ierarhic și intră sub autoritatea unui alt membru al Guvernului, ministru/prim ministru, cel în subordinea căruia se găsește autoritatea/instituția publică în care procurorul este detașat, procurorul devenind astfel un agent executiv dependent, ieșit de sub controlul ierarhic al ministerului public și de sub autoritatea ministrului justiției ceea ce contravine art. 132 alin. (1) din Constituție. Constatările și controalele dispuse de procurorii detașați în autorități și instituții publice care dețin funcții publice, cu încălcarea controlului ierarhic și în afara autorității Ministrului Justiției, care sunt folosite ca elemente de probațiune pentru declanșarea unor urmăriri penale sau al formulării unor sesizări penale sunt acte de putere executivă pură, procurorii nefiind în astfel de situații agenți executivi, ci însăși puterea executivă. Or, numai Curtea Constituțională este suverană în a verifica și constata încălcarea, de către textele de lege invocate, a art. 132 alin. (1) din Constituție. Acest aspect a scăpat din vederea instanței de fond prin încheierea recurată. O confirmare a neconstituționalității textelor de lege invocate ajută părțile și instanța deopotrivă în aflarea adevărului judiciar, definit ca fiind cel care rezultă din probe legal administrate. Disfuncția majoră pe care textele de lege contestate au creat-o constă tocmai în degenerarea elementului de esență al unei probe - acela de a avea aptitudinea obiectivității (în speță, procurorul-inspector-șef a realizat probe aflate la dosar în dublă calitate) ceea ce finalmente duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată în abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: "Consiliul Superior al Magistraturii dispune detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanțe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției sau la unitățile subordonate acestuia ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituții, precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale", cu referire strict la sintagma "ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite", precum și a dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată prin Legea nr. 144/2014 numai în măsura în care sintagma "personalului (...) din cadrul sistemului judiciar" ar include și procurorii.

În opinia recurentei, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor art. 132 din Constituția României care prevăd:

"(1) Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. (2) Funcția de procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior".

Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea actului administrativ fiscal emis de E. prin care s-a respins solicitarea reclamantei de a dispune ridicarea masurilor asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FCT 12913 din 23.05.2016.

Deci, cadrul legal în cauza de față îl reprezintă Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că recurenta nu solicită anularea actului de detașare a procurorului la Directia generală antifraudă fiscală din structura Agenției Naționale de Administrare Fiscală, motiv pentru care chiar dacă excepția de neconstituționalitate ar fi găsită întemeiată de către Curtea Constituțională, o astfel de soluție nu ar avea nicio înrâurire în soluționarea cauzei, față de cadrul procesual fixat și de dispozițiile legale aplicabile.

Înainte de a sesiza Curtea Constituțională, instanța trebuie să analizeze dacă excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se și condiția ca dispoziția din lege sau ordonanță criticată pe motiv de neconstituționalitate, să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Analizând această condiție de admisibilitate, instanța de fond motivat și argumentat a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în cauză.

Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul principal.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o încheiere temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.-societate în insolvență împotriva încheierii din 5 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2020.