ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub numărul x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Electrica Distribuție Transilvania Sud S.A (S.C Filiala de Distribuție a Energiei Electrice Electrica Distribuție Transilvania SUD S.A) a solicitat să se dispună următoarele: obligarea pârâtei la plata unei juste despăgubiri, în raport cu limitarea adusă dreptului său de proprietate prin existența și exploatarea LEA 110kv, pentru perioada ultimilor trei ani în raport cu data cererii de chemare în judecată și în continuare, pentru perioada viitoare, cuantumul minim al despăgubirii estimate fiind de 210.000 RON; obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare standard, conform art. 3 din O.U.G. nr. 13/2011 aplicabilă asupra despăgubirii ce se va acorda, pe perioada de la data hotărârii judecătorești și până la data plății efective a acesteia; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate pevederile art. 555, art. 559 alin. (1) și alin. (2) raportat la art. 621 Noul C. civ., art. 451 - 453 Noul C. civ.

Sentința pronunțată în primă instanță de Tribunalul Brașov Prin sentința civilă nr. 191/S/03.10.2018 a Tribunalului Brașov, a fost respinsă cererea astfel formulată de reclamant.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Brașov Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul A.. Prin decizia nr. 179/AP din 18 februarie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins calea de atac formulată de apelantul A..

Cererea de recurs Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov a declarat recurs reclamantul apelant A. solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar în subsidiar casarea deciziei cu schimbarea sentinței civile nr. 191/S/03.10.2018 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată/modificată. Susține recurentul incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 - nemotivarea hotărârii de către instanța de apel, în raport de următoarele argumente: Motivarea soluției date de instanța de apel cuprinde numai 19 alineate. In condițiile în care s-au criticat soluția și motivarea instanței de fond, copierea motivelor instanței de fond ca motive pentru respingerea motivelor de apel nu constituie o motivare în înțelesul C. proc. civ.. Astfel, accesul liber la justiție devine o simplă formalitate iar căile de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, un non-sens. În contextul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul menționează că, în doctrină, s-a arătat că hotărârea este casabilă dacă instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critica și fără sa examineze problemele care i-au fost deduse spre analiză. În coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține recurentul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Se arată, în acest context, că în mod nelegal instanța de apel a reținut că, la momentul cumpărării terenurilor, a cunoscut recurentul că pe acestea era amplasat un stâlp de electricitate și că, deasupra terenurilor, spațiul aerian era traversat de linii electrice. Faptul că ar fi cunoscut situația de fapt a terenurilor - care rezultă din conținutul contractelor de vânzare-cumpărare și din extrasele de carte funciară - la momentul cumpărării nu este de natură să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată întrucât, odată cu dobândirea dreptului de proprietate, a dobândit și toate drepturile și obligațiile vânzătorului, recurentul-reclamant fiind continuatorul acestuia. Cererea de chemare în judecată formulată derivă din atributele dreptului de proprietate dobândit: usus și fructus. Așa cum vânzătorul putea să folosească aceste atribute ale dreptului de proprietate, tot astfel și recurentul putea să obțină contravaloarea lipsei de folosință în situația în care vreun terț i le limitează. Se mai susține că instanța de apel a făcut confuzie între obiectul prezentei cereri de chemare în judecată și obiectul unei cereri ce ar deriva dintr-o evicțiune, invocând faptul că recurentul a cunoscut existența stâlpului de electricitate și a liniilor electrice. În opinia recurentului, în mod nelegal instanța de apel a reținut că acesta nu a fost împiedicat să construiască. Astfel, cum s-a reținut prin expertiza topografică, fiecare teren este afectat de rețeaua electrică, procentul de afectare fiind intre 29% și 100%. De asemenea, s-a reținut în mod nelegal că nu a putut construi eliberându-i-se avizul de amplasament favorabil. Din cele 10 terenuri pentru care s-au solicitat despăgubiri, recurentul a putut construi doar pe un singur teren, și acesta fiind afectat de restricții în proporție de 55%. datorate existenței liniilor electrice. Se mai precizează că, pentru celelalte 9 terenuri, există Hotărârea de Consiliu Local nr. 219/2013, prin care a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal, iar stâlpul de tensiune și liniile de tensiune ale intimatei limitează posibilitatea de folosire în totalitate a terenurilor, procentul de afectare fiind intre 29% și 100% conform raportului de expertiza judiciara. Critică recurentul, pentru nelegalitate, decizia instanței de apel în raport de aprecierea potrivit căreia partea recurentă a fost de acord cu restricțiile impuse pentru terenul pe care a putut sa construiască o hală. Se arată, în acest context, că faptul că a fost de acord cu aceste restricții a fost o condiție impusă de către autoritatea publică locală pentru a se elibera autorizația de construire, și că recurentul nu a fost de acord cu folosirea gratuită a unei părți din teren de către intimata. O altă critică de nelegalitate se referă la faptul că instanța de apel a reținut faptul că destinația acestor terenuri este agricolă. Susține recurentul că, în realitate, toate cele 10 terenuri se găsesc în intravilan. Cel pe care a construit are destinația de curți-construcții, iar celelalte 9 terenuri au destinația agricolă. Ele pot fi scoase din circuit agricol și pe ele s-ar putea construi dacă restricțiile impuse de stâlpul de electricitate și de liniile electrice ale intimatei nu ar exista. Astfel, folosința parțială în proporție de 29% - 100% a terenurilor aflate în proprietatea sa, de către intimată, îl împiedică să le scoată din circuit agricol și să construiască pe ele. Mai critică recurentul decizia recurată, ca fiind nelegală, prin prisma faptului că s-a reținut că nu a făcut dovada unui prejudiciu concret, ci doar unul ipotetic. Subliniază, în acest context, că intimata ocupă între 29% și 100% din terenurile aflate în proprietatea sa, că acest fapt îl împiedică să folosească terenurile aflate în intravilan, că obiectul acțiunii este repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a acestor terenuri și că prejudiciul a fost calculat de către expertul tehnic judiciar. Așadar, concluzionează nu este vorba despre un prejudiciu ipotetic. Cu privire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, se face precizarea că acesta derivă din obiectul acțiunii: repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință, fiind astfel vorba de o acțiune în răspundere civilă delictuală. Astfel cum au reținut doctrina și practica judiciară, reclamantul nu este obligat să indice textele legale, indicarea lor greșita nu este de natură sa țină instanța. Esențial este ca judecătorul să poată înțelege din obiectul cererii de chemare în judecată și din motivarea în fapt, textele legale incidente în cauză. Astfel, din punctul de vedere a Codurilor Civile aplicabile, în cazul răspunderii civile delictuale, persoana vinovată răspunde pentru prejudiciul cauzat. Se mai arată că, din punctul de vedere al legii speciale, astfel cum rezultă din textele indicate de către instanța de apel, de-a lungul timpului legislația a suferit modificări. După 1989, legislația s-a modificat în sensul că a prevăzut posibilitatea dezdăunării proprietarilor afectați. Consideră recurentul că în mod greșit instanța de apel a reținut că Decretul Consiliului de Stat nr. 76/1950 ar fi prevăzut vreo gratuitate în ceea ce privește folosința terenurilor. Menționatul act normativ nu conține termenul "gratuit", situație față de care deveneau incidente prevederile C. civ. cu privire la răspunderea civila delictuala. Ulterior, art. 53 din O.U.G. nr. 63/1998 a prevăzut posibilitatea plății de despăgubiri stabilite printr-un acord, iar în caz contrar prin hotărârea instanței de judecată. Între recurentul reclamant și intimată nu s-a încheiat niciun astfel de acord. Obligația încheierii acordului aparținea intimatei, iar legea nu condiționa în niciun fel pronunțarea unei hotărâri judecătorești de vreo procedură prealabilă. Prin art. 16 alin. (5) din legea 318/2003 s-a prevăzut același drept pentru proprietarii afectați, de a obține despăgubiri, prin negociere sau prin hotărâre judecătorească. Obligația încheierii acordului aparținea intimatei, iar legea nu condiționa în niciun fel pronunțarea unei hotărâri judecătorești de vreo procedura prealabila. Ulterior, legea 123/2012 a reluat aceleași prevederi. Se mai arată că însăși intimata recunoaște caracterul pecuniar al folosirii terenurilor. Astfel, consideră recurentul că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a intimatei, consecința fiind nelegalitatea Deciziei recurate.

Apărările formulate în cauză: Intimata Societatea de Distribuție a Energiei Electrice Transilvania Sud SA-Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice Brașov a formulat întâmpinare. Consideră intimata că soluția instanței de apel s-a bazat pe o analiza corectă a situației de fapt și a probatoriului administrat, cât și pe o aplicare justă a prevederilor legale incidente, reținând că la această dată, conform prevederilor legale, statul este proprietarul terenului pe care se află amplasat postul trafo. În ceea ce privește solicitarea privind casarea deciziei civile nr. 179/Ap/2019, schimbarea sentinței civile nr. 191/S/2018 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, se arată că este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute la art. 488 alin. (2) și art. 480 alin. (3). N. C. proc. civ.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 3 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 179/AP din 18 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 19 mai 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și la lucrările dosarului și la dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Primul motiv de recurs, prin care se invocă incidența cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., anume nemotivarea hotărârii atacate, este apreciat ca nefondat. În fundamentarea acestui motiv de recurs sunt evidențiate aspecte cantitative ce țin de motivarea decizii instanței de apel, respectiv faptul că motivarea soluției cuprinde numai 19 alineate dintre care unele sunt preluate din hotărârea primei instanțe. Asemenea aspecte cantitative, formale nu sunt de natură a demonstra, prin ele însele, lipsa motivării soluției adoptate, ci este necesar a se evidenția omisiunea instanței de expune analiza relativă la chestiuni care au fost concret invocate/susținute de parte. Or, în condițiile în care recurentul nu a indicat vreo critică ce ar fi rămas neanalizată prin decizia instanței de apel, nu există temei spre a se reține nemotivarea respectivei hotărâri. În acest context este necesar a fi amintit că motivarea unei hotărâri judecătorești nu presupune analiza tuturor aspectelor de detaliu (amănunt) pe care părțile înțeleg să le expună, ci presupune evaluarea efectivă a chestiunilor care sunt esențiale pentru dezlegarea situației litigioase deduse judecății. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reflectată în cauza Albina contra României, în care s-a reținut "conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare". De asemenea, este necesar a fi observat că judecata în apel este, potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., una limitată la aspectele care au fost criticate prin motivele de apel. Astfel, instanța de apel, ca instanță de control judiciar, nu avea a rejudeca pricina sub toate aspectele care au format obiect de analiză în etapa judecății în primă instanță, fiind ținută de acele dezlegări în privința cărora partea apelantă nu a formulat critici. Ținând seama de coordonatele menționate ale judecății în apel, și de împrejurarea că recurentul nu evidențiază lăsarea vreunuia dintre motivele de apel neanalizat, Înalta Curte constată că nu se poate reține că hotărârea recurată ar fi afectată de viciul nemotivării, critica susținută sub acest aspect fiind fundamentată pe aspecte generice și pur formale. Însuși faptul că prin motivele de recurs următoare sunt formulate critici relative la judecata făcută de instanța de apel confirmă, în aprecierea Înaltei Curți, faptul că soluția de respingere a apelului este motivată. Criticile de nelegalitate formulate de recurent în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt apreciate ca nefondate în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare: Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul este o cale de atac extraordinară, a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative. Una dintre aceste limite este aceea care rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate, și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice. În speță, se susține, sub un prim aspect, nelegalitatea soluției de respingere a apelului pentru considerentul că instanța a reținut/constatat cunoașterea de către recurentul reclamant a faptului că, la momentul cumpărării, pe teren era amplasat un stâlp de electricitate și că spațiul aerian era traversat de linii electrice. De asemenea, face referire recurentul la o situație de fapt diferită de cea care a fost reținută prin hotărârea atacată, precizând că ea rezultă din contractele de vânzare cumpărare și din extrasele de carte funciară. Constatarea instanței de apel astfel criticată de recurent este una care privește situația de fapt, și nicidecum o chestiune de legalitate care să poată fi supusă controlului judiciar permis de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Se invocă, totodată, o greșită evaluare a probelor (contractele de vânzare cumpărare și extrasele de carte funciară), propunând recurentul o reevaluare a acestora de către instanța de recurs. Or, un asemenea demers analitic este incompatibil cu judecata permisă în recurs prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că el nu poate fi analizat în prezenta cale de atac. Mai arată recurentul că faptul cunoașterii situației de fapt a terenului nu era de natură să conducă la respingerea acțiunii în despăgubire promovate, pentru că odată cu dreptul de proprietate a dobândit toate drepturile și obligațiile vânzătorului și, astfel, este îndreptățit să se bucure, ca și vânzătorul, de atributele usus și fructus. Formulând această critică, recurentul ignoră situația juridică specială a terenurilor pe care le deține în proprietate - situație care a fost stabilită de instanțele ierarhic inferioare în baza analizei probelor -, anume aceea de terenuri afectate de capacități energetice edificate în perioada 1969-1975, și al căror regim juridic a fost și a rămas reglementat prin legi speciale (derogatorii de la dreptul comun conform principiului general de drept specialia generalibus derogant) prin care au fost instituite servituți legale menite să asigure funcționarea și exploatarea respectivelor obiective ce sunt destinate unei utilități de interes public. Astfel fiind, printre drepturile și obligațiile transmise recurentului reclamant de la vânzător (fostul proprietar) se regăsește și obligația de a respecta respectivele servituți în coordonatele pe care legile speciale succesiv adoptate în materie le-a stabilit în mod consecvent, fiind astfel vădit nefondată susținerea în sensul că ar fi operat o limitare a dreptului de proprietate doar ulterior intrării terenurilor în patrimoniul recurentului. O altă critică adusă deciziei instanței de apel este aceea că s-a făcut confuzie între obiectul cererii de chemare în judecată și o cerere ce ar deriva din evicțiune, prin aceea că s-a reținut că recurentul cunoștea existența stâlpului și a liniilor de electricitate. Înalta Curte constată, analizând considerentele deciziei recurate, că niciunul dintre argumentele expuse de instanța de apel nu este de natură a reliefa analiza situației litigioase din prezenta cauză prin raportare le elemente care sunt specifice exclusiv instituției juridice a evicțiunii, respectiv garanției pentru evicțiune pe care vânzătorul unui bun o datorează cumpărătorului care a pierdut proprietatea respectivului bun. Constatarea făcută de instanță în sensul că recurentul reclamant a cunoscut - la data cumpărării terenurilor de la persoane care sunt terțe față de proces - atât existența stâlpului de electricitate amplasat pe teren cât și împrejurarea că spațiul aerian de deasupra terenurilor era traversat de linii electrice, se circumscrie demersului de stabilire a situației de fapt ce a rezultat din probe (privind perioada și condițiile în care au fost amplasate/edificate amenajările pe care partea pârâtă le utilizează, dar și regimul juridic care a guvernat respectivele activități) demers care a constituit o premisă necesară spre a se putea tranșa cu privire la temeinicia pretenției deduse judecății, anume aceea că pârâta intimată, având calitatea de utilizator/beneficiar al instalațiilor respective, ar fi cauzat recurentului reclamant un prejudiciu injust prin limitarea dreptului de proprietate asupra terenurilor sale afectate de amenajările electrice. Mai susține recurentul că instanța de apel a reținut în mod nelegal că nu a fost împiedicat să construiască, dat fiind că expertiza topografică relevă o afectare a terenurilor recurentului cuprinsă între 29% și 100%, precum și că a reținut în mod nelegal că reclamantul a fost de acord cu restricțiile impuse în privința terenului pentru care a obținut autorizația de construire a unei hale. Această critică este în mod evident una care tinde la o reevaluare a situației de fapt, prin raportare la unele dintre mijloacele de probă administrate în etapele procesuale anterioare, anume expertiza topografică și manifestarea de voință exprimată de recurentul reclamant în cadrul demersului de a obține autorizația de construire a unei hale pe unul dintre terenurile în litigiu. Or, astfel cum s-a reținut în precedent, o asemenea reevaluare nu este compatibilă cu judecata în recurs, așa încât ea nu poate forma obiect de analiză în prezenta cale de atac. Se cuvine a fi observat, în acest context, că instanța de apel - ca și prima instanță - a concluzionat în sensul menționat în urma unei efective analize a raportului de expertiză (după cum reiese din considerentele expuse la fila x a deciziei recurate) în coroborare cu ansamblul probelor administrate, reținând astfel atât afectarea terenurilor recurentului de rețele de transport al energiei electrice ce au fost puse în funcțiune în perioada 1969-1975 dar și faptul că situația restricțiilor urbanistice a fost aceeași la data achiziționării terenurilor cu cea din prezent. O atare evaluare a ansamblului probelor spre a statua cu privire la temeinicia susținerilor reclamantului relative o existența unei împiedicări de a construi ce s-ar fi ivit în mod injust, ulterior datei la acte acesta a dobândit terenurile respective, reflectă un demers analitic conform exigențelor stabilite prin art. 264 raportat la art. 249 din C. proc. civ., norme care prevăd că (art. 264) "(1) Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare." și respectiv că (art. 249) "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege". Împrejurarea că prin raportul de expertiză a fost realizat un calcul al despăgubirii pentru limitarea folosinței terenurilor nu este de natură a reliefa un aspect de nelegalitate a deciziei recurate, neputând fi acordată reclamantului vreo despăgubire atâta vreme cât nu s-a stabilit caracterul pretins injust al limitărilor aduse dreptului de proprietate. Situația de fapt stabilită este aceea că terenurile recurentului reclamant sunt afectate de rețele de transport energie electrică, iar din punct de vedere juridic s-a constatat că respectiva afectare este supusă unui regim legal special și derogatoriu de la dreptul comun, anume cel stabilit de legile speciale care au fost succesiv în vigoare în această materie încă de la data edificării/amplasării liniilor de transport al energiei electrice, legi care conferă caracter legitim activităților imputate de recurent entității pârâte-intimate. Raportat la situația de fapt reținută, concluzia instanței de apel relativă la regimul juridic al terenurilor este legală, fiind în acord cu principiul general de drept potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant). În acest context, Înalta Curte notează că modalitatea de interpretare și aplicare în speță, realizată de instanțele ierarhic inferioare, a legislației speciale în materia regimului juridic al terenurilor ocupate de capacități energetice și a raportului între această legislație și normele dreptului comun concordă cu dezlegarea recent dată de instanța supremă pe cale recursului în interesul legii, respectiv cu Decizia nr. 27/2019 prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) și art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) și (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) și art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde indemnizații pentru lipsa de folosință numai în măsura în care capacitățile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007; pentru capacitățile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizațiilor de înființare și de către titularii licențelor a drepturilor de uz și de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispozițiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcțiune. Titularii dreptului de proprietate privată afectați de capacitățile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizațiilor de înființare și de titularii licențelor, în exercitarea drepturilor de uz și de servitute, indiferent de momentul realizării capacității energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007)". Astfel, relevante sunt și statuările care se regăsesc la paragrafele 94 și 99-101 din decizia pronunțată în soluționarea menționatului recursîn interesul legii. De asemenea, se constată că reprezintă o critică referitoare la situația de fapt aceea prin care recurentul susține că instanța de apel a reținut că destinația terenurilor este agricolă. Aprecierea realizată cu privire la categoria de folosință a terenurilor în litigiu (ca fiind arabile, respectiv construibil cel pe care a fost edificată hala) reprezintă o concluzie dedusă din analiza probelor, iar nu din dispoziții ale legii, așa încât aceasta nu poate forma obiect al controlului de nelegalitate în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Împrejurarea că afectarea - prin existența stâlpilor și rețelelor de energie electrică - terenurilor ce au categoria de folosință arabil ar constitui o împiedicare, din partea intimatei, de a fi scoase din circuitul agricol nu a fost invocată în fața instanței de apel, astfel că ea nu putea constitui, în raport de coordonatele impuse prin art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., un reper al controlului judiciar necesar a fi realizat în respectiva cale de atac. Nu poate fi calificat drept un aspect de nelegalitate a deciziei recurate nici faptul că instanța de apel a reținut că, în speță, nu s-a făcut dovada prejudiciului pretins de reclamantul recurent. În condițiile în care existența sau nu a situației descrise prin cererea de chemare în judecată se stabilește de instanțele competente să judece fondul pricinii (în primă instanță și în apel) în urma evaluării probelor, conform atribuțiilor ce le sunt conferite prin art. art. 264 din C. proc. civ., iar concluzia astfel criticată a instanței de apel este rezultatul unui asemenea de demers de evaluare a probelor, Înalta Curte constată că excedează limitelor judecății în recurs - limitată la aspecte de nelegalitate - o analiză relativă la concluzia potrivit căreia nu a fost dovedit prejudiciul pretins de partea reclamantă. Precizarea recurentului în sensul că temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de răspunderea civilă delictuală nu este de natură a reliefa un aspect de nelegalitate a deciziei recurate în contextul în care o atare problematică nu a format obiect al judecății purtate în apel. Este de subliniat, în acest context, că prin motivele de apel au fost formulate critici consistente relative la incidența în cauză a prevederilor art. 621 din C. civ. adoptat în anul 2009 - normă care are titulatura marginală "dreptul de trecere pentru utilități" -, și nicidecum la o greșeală de judecată imputabilă primei instanțe raportat la neobservarea incidenței în cauză a instituției juridice a răspunderii civile delictuale. Or, în condițiile în care instanța de apel nu a fost învestită a se pronunța cu privire la nerespectarea de către prima instanță a coordonatelor unei judecății necesar a fi subsumate răspunderii civile delictuale, precizarea făcută prin motivele de recurs în sensul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată ar fi circumscris instituției juridice a răspunderii civile delictuale are natura unei critici formulate în recurs cu referire la judecata în primă instanță, și nu poate fi analizată față de rigorile impuse prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. conform căruia "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Pe de altă parte, nici nu se evidențiază vreo eroare a judecății realizate de instanța ierarhic inferioare prin raportare la cadrul procesual ce a fost determinat de criticile care stabileau limitele învestirii acesteia, iar într-o atare situație precizarea relativă la temeiul juridic al acțiunii nu are valențele unei reale critici susceptibile de analiză în coordonatele motivului de recurs prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Recurentul mai reproșează instanței de apel că a reținut greșit împrejurarea că Decretul nr. 76/1950 ar fi prevăzut gratuitatea folosirii terenurilor pentru situații cum este cea din litigiul pendinte, pentru că acest act normativ nu conține termenul "gratuit". Prevederile art. 1 din Decretul menționat - avute în vedere de instanța de apel - instituiau exclusivitatea dreptului statului de a produce, a transporta, a vinde și a distribui energia electrică, asemenea reglementare evidențiind neechivoc monopolul statului cu privire la respectivele activități. În egală măsură, dreptul de monopol al statului cu privire la amenajările energetice reiese neîndoielnic și din prevederile art. 23 alin. (1) lit. A) din același act normativ, care prevede că " Autorizațiile de construire și exploatare de uzini și rețele electrice, dau dreptul beneficiarilor de a lua toate măsurile necesare realizării lucrărilor în cauza. În special, obținerea autorizației acordă beneficiarului următoarele drepturi: A. De a cere exproprierea bunurilor imobile proprietate particulară. În cazuri urgente, precum și în cazuri de forța majora, Ministerul Energiei Electrice poate decide ocuparea bunurilor imobile, proprietate particulară, necesare construirii și exploatării de uzini și rețele electrice. În 45 de zile de la ocuparea bunurilor, se va îndeplini procedura de expropriere a acestora, conform legii". Un asemenea context normativ care nu doar conferea statului monopolul oricărei activități legate de deținerea și exploatarea capacităților energetice, dar stabilea și imperativul preluării prin expropriere a terenurilor care, fiind în proprietate privată, ar fi ocupate de lucrări "de construire și exploatare de uzini și rețele electrice" făcea inutilă orice referire la caracterul gratuit al folosinței corespunzătoare exercitării activităților specifice de exploatare, exclusivitatea drepturilor ce era astfel recunoscută statului impunând concluzia inexistenței vreunei obligații a acestuia sau a entităților care efectuau și exploatau respectivele lucrări de a plăti vreo despăgubire. Fiind vorba de amenajări electrice realizate pe terenurile în litigiu înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 63/1998, a Legii 318/2003 și a Legii 123/2012, recurentul nu este îndreptățit să beneficieze de reparațiile pe care aceste din urmă acte normative speciale le-au reglementat în relație cu faptul existenței servituții (limitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit) pentru că dreptul la asemenea reparații era conferit numai persoanelor pe ale căror terenuri se constituiau, după intrarea lor în vigoare, drepturi de uz sau de servitute. Relevante în acest sens sunt chiar prevederile art. 53 alin. (3) și art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 63/1998, art. 16 alin. (4) din Legea 318/2002 și art. 12 alin. (3) din Legea 123/2012 - acte normative invocate de recurent. Astfel, art. 53 alin. (3) din O.U.G. nr. 63/1998 prevede că "Drepturile de uz și de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc prin acord între proprietarul terenului și titularul autorizației de înființare, respectiv de funcționare, cu stabilirea duratei, conținutului, a condițiilor și limitelor de exercitare, precum și a despăgubirilor și indemnizației acordate proprietarului"; art. 54 din O.U.G. nr. 63/1998 prevede că "(1) Dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării, reabilitării sau retehnologizării capacităților energetice se întinde pe durata necesară executării lucrărilor. În exercitarea acestui drept de uz titularul autorizației poate: (…)" art. 16 alin. (4) din Legea 318/2003 prevede că "(4) Exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora. Dacă cu ocazia intervenției pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităților energetice, titularii de licență au obligația să plătească despăgubiri în condițiile prezentei legi", iar art. 12 alin. (5) din Legea 123/2012 prevede că "5) Exercitarea drepturilor de uz și de servitute asupra proprietăților private afectate de capacitățile energetice, care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezenței legi, se face în conformitate cu regulile procedurale privind condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenție-cadru, precum și pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor, a despăgubirilor și a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenția-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort". Din interpretarea logică și gramaticală a menționatelor prevederi legale reiese cu evidență că ele se referă numai la lucrări viitoare, iar nu și la cele prin care fuseseră anterior realizate obiective destinate transportului energiei electrice. În concluzie, se constată că nu poate fi reținută în sarcina instanței de apel o greșită interpretare sau aplicare a reglementărilor din menționatele acte normative, prin prisma pretinsei existențe a unui drept la despăgubiri al recurentului reclamant derivat din lipsa unui acord care să fi fost încheiat de părți în temeiul respectivelor acte normative (intrate în vigoare ulterior datei la care au fost edificate lucrările de construire/amenajare de capacități energetice pe terenurile deținute în proprietate de recurent). Argumentul prin care se invocă recunoașterea de către intimată a caracterului pecuniar al folosirii terenurilor nu privește un aspect de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar în condițiile în care dreptul la despăgubiri pretins de recurent a fost analizat prin raportare la cadrul normativ special care relevă inexistența unui atare drept material, fiind edictate acte normative cu caracter imperativ care stabilesc caracterul de utilitate publică al lucrărilor de natura celor care ocupă aceste terenuri și condițiile în care există obligația beneficiarilor respectivelor lucrări de a plăti îndemnizații și/sau despăgubiri pentru limitările care se impun proprietarilor de terenuri prin amplasarea obiectivelor respective, pe de o parte, și prin intervențiile necesare exploatării lor, pe de altă parte. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei atacate, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursului astfel susținut.