ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2020

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 august 2011, pe rolul Tribunalului Galați, astfel cum a fost precizată la data de 23 mai 2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în principal: obligarea pârâtului B. să-i lase, în deplină proprietate și pașnică folosință, imobilul denumit "Extindere spațiu pentru public" situat în municipiul Galați, în suprafață de 260 mp., așa cum este descris în autorizația de construire nr. x din 04 noiembrie 2008 și în extrasul de Carte Funciară nr. x din 19 februarie 2009 și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 315.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, pentru acest imobil, începând cu data de 01 septembrie 2008, până la data introducerii acțiunii, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de piață a imobilului denumit "Extindere spațiu pentru public" în ambele situații, reclamanta a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței funcționale a secției I civilă, cu motivarea că ambele părți au calitatea de comercianți, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, excepția lipsei dreptului în promovarea acțiunii în revendicare, deoarece, fiind parte în executarea silită, actul de adjudecare îi este opozabil, excepția prescripției dreptului la acțiunea în revendicare, dar și la dreptul de a mai obține despăgubiri, în considerarea dispozițiilor art. 520 alin. (1) și (2) C. proc. civ., și excepția puterii de lucru judecat în susținerea ultimei excepții, față de sentințele pronunțate în dosarele nr. x/2010 și y/2010. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, invocând dreptul de superficie asupra terenului. Pârâtul a invocat și excepția de litispendență, în referire la Dosarul nr. x/2008, devenit nr. x/2011, al Judecătoriei Bârlad.

Prin încheierea de ședință din 25 noiembrie 2011, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției I civile și s-a dispus transpunerea cauzei la secția a II-a a Tribunalului Galați, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2011*.

La data de 26 iunie 2012, s-a admis excepția necompetenței funcționale invocate de instanță din oficiu și s-a transpus cauza la secția I a Tribunalului Galați, unde a primit nr. x/2011**.

Conflictul de competență, ivit între cele două secții, a fost soluționat în favoarea secției I civile, prin rezoluția din data de 08 noiembrie 2012 a președintelui Tribunalului Galați.

Tribunalul a respins excepția tardivității depunerii întâmpinării, precum și excepția de litispendență și a luat act de precizările pârâtului, în referire la excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive, în sensul că acestea constituie apărări de fond.

Cu referire la lipsa dreptului de a promova acțiunea în revendicare, prima instanță a reținut că, în fapt, a fost invocată excepția de inadmisibilitate, care constituie o apărare de fond; la termenul de judecată din data de 05 mai 2015, a fost unită cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin Sentința civilă nr. 293 din 20 martie 2018, Tribunalul Galați a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B.. A fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei A. S.R.L., suma de 91.000 euro sau contravaloarea în RON, la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru terenul aflat sub imobilul denumit "Extindere spațiu pentru public" situat în municipiul Galați, în suprafață de 260 mp, pentru perioada ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017. Prima instanță a respins celelalte capete de cerere ce formează obiectul principal al acțiunii, ca nefondate. A admis cererea de majorare a onorariului de expertiză, formulată de expert C., și obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 2.150 RON, cu acest titlu. De asemenea, l-a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 13.307 RON, cu titlu de cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța aceasta soluție, prima instanță a reținut, ca situație de fapt, că S.C. D. S.R.L. a fost proprietară asupra Hotelului D., actual Hotel E., situat în municipiul Galați, în suprafață de 1.649,98 mp. Aceasta a contractat un împrumut de la F. și a garantat restituirea împrumutului cu ipoteca instituită pe acest imobil, în baza contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 27 octombrie 1997.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 august 2004, încheiat între vânzătoarea S.C. D. S.R.L. și reclamanta S.C. A. S.R.L., aceasta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra Hotelului D., actual Hotel E., situat în municipiul Galați, în suprafață de 1.649,98 mp.

La data la care s-a încheiat acest contract, conform extrasului de carte funciară, imobilul avea notate două sarcini, respectiv două locațiuni, pe care cumpărătorul le-a preluat. Pentru a-și consolida dreptul de proprietate, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2004, încheiat cu vânzătoarea S.C. M. S.A., acesta a dobândit dreptul de proprietate și asupra terenului pe care se afla Hotelul E., situat în municipiul Galați, în suprafață de 3.862,11 mp.

Prin Sentința civilă nr. 1.040/2007, pronunțată de Tribunalul Galați, devenită irevocabilă, s-a dispus revocarea contractului încheiat între vânzătoarea S.C. D. S.R.L. și reclamanta S.C. A. S.R.L.

Urmare acestei soluții, imobilul a revenit în proprietatea S.C. D. S.R.L., care a fost executată silit de către F.

Ca efect al executării, imobilul a fost adjudecat de S.C. G. S.R.L., la data de 01 septembrie 2008.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27 august 2008, pârâtul B. a devenit proprietarul Hotelului E., prin cumpărare de la S.C. G. S.R.L.

În baza certificatelor de urbanism nr. x din 07 iunie 2005 și nr. x din 03 mai 2007, nr. x din 03 iunie 2008 și a autorizațiilor de construire nr. x din 06 martie 2006 și nr. x din 04 noiembrie 2008, reclamanta a edificat pe terenul propriu o construcție denumită "Extindere spațiu pentru public" situată în municipiul Galați, în suprafață de 260 mp, pe care a închiriat-o către S.C. H. S.R.L. pe o durată de 7 ani (01 martie 2007 - 01 martie 2014, în baza contractului nr. x din 14 februarie 2007).

A mai reținut prima instanță că din sentințele civile pronunțate în dosarele nr. x/2010 și y/2010 rezultă că dreptul de proprietate pentru această extindere nu a fost intabulat în Cartea Funciară.

Reclamanta a fost evacuată din imobil, inclusiv din construcția denumită "Extindere spațiu pentru public", prin executare silită, la data de 18 august 2008.

Împotriva executării silite, care a avut ca obiect evacuarea reclamantei din imobil, au fost formulate mai multe contestații la executare, formându-se dosarele nr. x.

S-a mai arătat că în cauză prezintă relevanță și Sentința civilă nr. 1.362/2015, pronunțată de Judecătoria Bârlad, definitivă prin Decizia civilă 1/A/2017 - pronunțată de Tribunalul Vaslui, Sentința penală nr. 1.832/2013 - pronunțată de Judecătoria Galați în Dosarul nr. x/2013, dar și actul de adjudecare nr. x din 01 noiembrie 2017, prin care imobilul Hotel E., inclusiv extinderea ce face obiectul cererii de față, au fost adjudecate de reclamanta S.C. A. S.R.L.

În raport de efectele acestui act de adjudecare, tribunalul a apreciat că pretenția reclamantei, prin care a solicitat obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință, imobilul, construcție denumită "Extindere spațiu pentru public", a devenit caducă.

Ca urmare, tribunalul a analizat excepțiile invocate de pârât, dar și fondul cauzei, cu referire la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 315.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, pentru imobilul denumit "Extindere spațiu pentru public", începând cu data de 01 septembrie 2008, până la data introducerii acțiunii, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.

Cu privire la lipsa calității procesuale active a reclamantei și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, dar și la lipsa dreptului în promovarea acțiunii în revendicare, s-a avut în vedere că, la data de 24 aprilie 2015, aceste excepții au fost calificate ca fiind apărări de fond; s-a reținut că reclamanta pretinde un drept de proprietate asupra imobilului denumit "Extindere spațiu pentru public" situat în municipiul Galați, în suprafață de 260 mp, despre care susține că a fost edificat după ce a cumpărat hotelul de la S.C. D. S.R.L.

S-a reținut că S.C. D. S.R.L. este autor în raport de S.C. G. S.R.L., iar pârâtul este succesor cu titlu particular al acestuia; având în vedere că succesorul cu titlu particular ia locul autorului, față de actele invocate de reclamantă, cu luarea în considerare a faptului că aceste excepții au fost invocate ca apărări de fond, văzând și dispozițiile art. 109 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins, ca nefondate, aceste excepții.

În baza unor considerente similare, dar și a dispozițiilor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., s-a arătat că excepția inadmisibilității nu poate fi opusă reclamantei, deoarece acesteia nu i se poate pretinde îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, pentru a obține o soluție pe fond, în raport de pârâtul B.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, în considerarea art. 520 alin. (1) C. proc. civ. s-a reținut că nici această excepție nu poate fi primită, deoarece termenul de prescripție de 3 ani, nu este împlinit. Astfel, pârâtul și-a intabulat dreptul de proprietate la data de 18 decembrie 2008, iar acțiunea a fost formulată la data de 19 august 2011, mai înainte de împlinirea termenului de prescripție invocat de către pârât.

Pe de altă parte, exercitarea dreptului de folosință are caracter de continuitate, iar reclamanta, proprietară pe teren, poate pretinde oricând, cel puțin despăgubiri de la proprietarul construcției aflate pe teren; sancțiunea prescripției este aplicabilă numai pentru perioada mai mare de 3 ani anterior depunerii acțiunii.

Pe fondul cauzei, în referire la pretenția reclamantei de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul pe care află edificat imobilul denumit "Extindere spațiu pentru public" începând cu data de 01 septembrie 2008, până la zi, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii, până la plata efectivă, s-a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 august 2014, reclamanta a dobândit un drept de proprietate pentru o suprafață construită de 1.649,98 mp.

Prin actul de adjudecare din 19 noiembrie 2007, autoarea reclamantului a devenit proprietară pe o suprafață construită de 1.974,53 mp, care include și partea de teren aflată sub construcția aflată în litigiu.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 august 2008, pârâtul a dobândit un drept de proprietate pentru o suprafață construită însumată de 1.974,53 mp, inclusiv cea intitulată "Extindere".

Prin Decizia civilă nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 142 din 26 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, reclamanta a primit despăgubiri de 4.350.560 RON pentru contravaloarea lipsei de folosință a terenului aflat sub partea construită a hotelului, în suprafață de 1974,53 mp, calculate pentru perioada 01 august 2008 - 04 ianuarie 2017. Despăgubirile au fost calculate la o valoare de 26,87 RON/mp lunar.

S-a constatat, din modul de formulare a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, că reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul aflat sub imobilul "extindere" pentru perioada cuprinsă între 01 septembrie 2008 la zi, deși, prin Decizia civilă nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, devenită irevocabilă, a primit deja despăgubiri, pentru suprafața integrală a terenului de 1.974,53 mp care include și terenul pe care se află această extindere.

În consecință, s-a conchis că, pentru perioada 01 august 2008 - 04 ianuarie 2017, reclamanta nu mai poate pretinde alte despăgubiri, pretenția sa fiind soluționată în mod irevocabil.

Totodată s-a arătat că, pentru acest petit, rămâne în discuție numai contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul aflat sub construcția denumită "extindere" pentru perioada ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017, data adjudecării de către reclamantă a întregii construcții.

Cu referire la suprafața efectivă de teren, pentru care reclamanta poate pretinde despăgubiri sub forma contravalorii lipsei de folosință, s-a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 12 august 20144, reclamanta a dobândit un drept de proprietate pentru o suprafață construită de 1649,98 mp, iar prin actul de adjudecare din 19 noiembrie 2007, autoarea reclamantului a devenit proprietară pe o suprafață construită de 1.974,53 mp, care include și partea de teren aflată sub construcția denumită "extindere".

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 august 2008, pârâtul a dobândit un drept de proprietate pentru o suprafață construită însumată de 1.974,53 mp (inclusiv "extinderea").

Ca urmare, a fost considerată fondată susținerea reclamantei în sensul că pârâtul a exercitat un drept de folosință și asupra terenului pe care este edificată construcția în litigiu.

Reținând dispozițiile art. 480 și 481 din C. civ. de la 1864, tribunalul a arătat că exercitarea dreptului de proprietate nu se poate face în mod absolut, izolat, ci în cadrul societății din care titularul face parte, pentru a preveni un eventual conflict cu interesele altor titulari, dar și cu interesele generale și locale ale societății. Aceste limitări trebuie să reprezinte restrângeri normale ale unora din atributele dreptului de proprietate, astfel încât să nu se atingă fondul acestui drept.

În consecință, recunoașterea unui drept de superficie, în favoarea pârâtului, în absența unui temei convențional, ar echivala cu o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantei.

Având în vedere că părțile nu au reglat convențional această problemă, că pârâtul a folosit construcția denumită "extindere", a dat-o în locațiune și a încasat chirie, că reclamanta a fost în imposibilitate să se folosească de terenul său, față de analiza expusă în ceea ce privește limitarea dreptului de proprietate al reclamantei, tribunalul a reținut că, prin utilizarea terenului de 260 mp, unul din atributele dreptului de proprietate al reclamantei, dreptul de folosință, a fost anihilat, aceasta neavând posibilitatea să-și exercite toate drepturile și atributele specifice, din culpa pârâtului. Ca urmare, în sarcina pârâtului sunt aplicabile principiile răspunderii civile delictuale.

A arătat tribunalul că, de altfel, considerente identice, au fost avute în vedere și la pronunțarea Deciziei civile nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, devenită irevocabilă.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, s-a reținut că reclamanta nu a primit despăgubiri pentru o perioadă de 10 luni (ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017), pentru o suprafață de teren de 260 mp.

S-a mai reținut că utilizarea, la stabilirea despăgubirilor a metodei administrative, prin aplicarea unui preț de 2,38 RON/mp, în condițiile în care terenul în discuție este situat în centrul municipiului Galați, ar duce la acordarea unor despăgubiri derizorii, care nu pot avea ca finalitate remediul cuvenit unui proprietar al cărui drept de proprietate a fost lezat.

Pe de altă parte, calcularea despăgubirilor prin raportare la chiriile încasate de pârât, de 9.000 euro și respectiv 7.000 euro lunar, ar duce la acordarea unor despăgubiri excesive, deoarece locațiunea are în vedere și factori subiectivi, agreați de locator și locatar, în considerarea destinației construcției, care nu pot fi extinși și la reclamantă.

În consecință, prima instanță a avut ca punct de plecare oferta de cumpărare a pârâtului B., care a oferit la data de 15 septembrie 2008 un preț de cumpărare de 1.000.000 RON (71,52 euro/mp), pentru 3.862,11 mp teren; având în vedere că despăgubirile solicitate nu pot fi acordate la același preț ca la încheierea unui act de dispoziție, deoarece către pârât nu s-au transferat toate atribuitele dreptului de proprietate pentru teren, cu luarea în considerare a zonei în care este amplasat terenul, a destinației construcției aflată pe teren (cazinou) și a chiriilor încasate de pârât, tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor la 35 euro/mp pe lună, rezultând un total de 91.000 euro.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul B., solicitând, în principal, modificarea în tot a sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. În subsidiar, apelantul-pârât a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii primei instanțe, în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, apelantul a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul respingerii excepțiilor care vizau capătul de cerere în revendicare, respectiv prescripția dreptului material la acțiune, lipsa calității procesuale active și pasive și inadmisibilitatea formulării capătului de cerere în revendicare.

De asemenea, apelantul-pârât a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul soluționării capătului de cerere având ca obiect cererea reclamantei de obligare la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului pe care este amplasată construcția "Extindere spațiu public".

A susținut că instanța nu a avut în vedere că, prin decizia Curții de Apel Galați nr. 117/A din 14 septembrie 2015, care a intrat în puterea lucrului judecat, s-a stabilit că, ulterior datei de 23 octombrie 2008, până la data de 01 noiembrie 2017, pârâtul a rămas proprietar al hotelului aflat pe terenul proprietatea reclamantei, iar reclamanta l-a împiedicat în exercitarea dreptului de dispoziție de a vinde respectiva construcție, pentru a pune capăt situației în care construcția proprietatea lui B. ocupa terenul proprietatea S.C. A. S.R.L.

A mai învederat apelantul că această apărare nu a făcut obiectul cercetării instanței în Dosarul nr. x/2011, astfel că Decizia nr. 1 din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui nu se bucură de puterea de lucru judecat sub acest aspect.

S-a mai arătat că a doua apărare necercetată de prima instanță, formulată prin concluziile orale și scrise, este aceea că, în situația particulară a existenței construcției proprietatea apelantului pe terenul proprietatea intimatei, principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864 nu-și găsesc aplicarea.

În opinia apelantului-pârât, singura posibilitate legală a reclamantei pentru a înlătura afectarea proprietății sale este cea prevăzută de art. 488, 489 și 494 din C. civ.

Or, nici această apărare nu a făcut obiectul analizei instanțelor în Sentința civilă nr. 1.362 din 26 mai 2015, pronunțată de Judecătoria Bârlad, sau în Decizia nr. 1 din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui.

O altă apărare care a fost formulată la judecata în primă instanță, care nu a fost cercetată de instanță, este cea care viza faptul că, începând cu data de 01 octombrie 2011, pârâtul beneficiază de drept de dreptul de folosință asupra terenului pe care se află Hotelul E., decurgând dintr-un drept de superficie născut în condițiile art. 693 din C. civ.

Sub un alt aspect, apelantul-pârât a criticat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru lipsa de folosință a terenului pe care este amplasată extinderea; apelantul a criticat criteriile folosite și modalitatea de evaluare a lipsei de folosință a terenului.

A susținut că, în speță, se impune cu putere de lucru judecat Decizia nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, prin care s-a stabilit metoda de evaluare administrativă, adică prin raportare la cuantumul tarifelor minime folosite în cadrul licitațiilor publice.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantului la cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 101/A din 21 iunie 2019, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât B., a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei A. S.R.L. Galați suma de 43.186 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru terenul aflat sub imobilul denumit "Extindere spațiu pentru public" situat în municipiul Galați, în suprafață de 260 mp, pentru perioada ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017. A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că nu sunt fondate criticile prin care apelantul-pârât a susținut că prima instanță ar fi pronunțat o hotărâre parțial nemotivată pentru că nu a examinat apărările sale referitoare la faptul ilicit al reclamantei de a-l împiedica prin diferitele litigii să înstrăineze dreptul de proprietate asupra construcției, criticile relative la incidența dispozițiilor art. 494 alin. (3) ipoteza a doua C. civ., la existența dreptului de superficie în virtutea dispozițiilor noului C. civ. și la destinația terenului care a fost grevat de proprietarul inițial cu o servitute destinată construcției și exploatării hotelului.

A arătat instanța de apel că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun instanțelor naționale să-și motiveze deciziile (cauza Boldea vs. România, cauza Albina vs. România), această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale, care au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia.

Obligația de motivare a hotărârii judecătorești servește la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. Astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În condițiile în care instanța și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în speță este întemeiată acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte și antamează succint unele dintre aspectele invocate prin apărările pârâtului nu echivalează cu nemotivarea soluției dispuse; motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă.

Curtea de apel a constatat că motivarea tribunalului este clară și logică, cu referiri la toate mijloacele de probă administrate în cauză, în considerentele sale tribunalul răspunzând chiar în mod detaliat apărărilor principale ale fiecărei părți.

De asemenea, s-a reținut că, la ultimul termen de judecată, apelantul-pârât a învederat expres că susține numai motivele de apel privind cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru lipsa de folosință a terenului pe care este amplasată construcția "extindere", indicate la pct. II lit. B) din cererea de apel. A arătat instanța de apel că aceste motive de apel vizează greșita identificare a suprafeței pentru care au fost acordate despăgubiri, greșita stabilire a perioadei pentru care se cuvin despăgubirile și greșita indicare a prețului lipsei folosinței, prin raportare la criterii de evaluare nelegale.

Referitor la situația de fapt existentă în cauză, curtea de apel a constatat că a fost corect reținută de prima instanță și privește, în esență, faptul că reclamanta S.C. A. S.R.L. este proprietara terenului în suprafață de 3.862,11 mp pe care este situat Hotelul E. în laterala căruia a fost edificată de construcția "extindere" începând cu data de 01 noiembrie 2017, reclamanta este și proprietara construcției Hotel E., inclusiv a construcției "extindere" (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2004 și actului de adjudecare nr. x din 01 noiembrie 2017); pretențiile formulate de reclamantă vizează contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul aflat sub construcția "extindere" începând cu 01 septembrie 2008 și dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data introducerii acțiunii, până la plata efectivă.

În intervalul 26 august 2008 - 01 noiembrie 2017, pârâtul B. a avut calitatea de proprietar al construcției Hotel E.. Pârâtul a dobândit dreptul de proprietate conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26 august 2008 și l-a pierdut ca urmare a executării silite și întocmirii actului de adjudecare nr. x din 01 noiembrie 2017 de BEJ I. în dosarul execuțional nr. x/2017; în baza autorizațiilor de construcție nr. x din 06 martie 2006 și nr. x din 04 noiembrie 2008, pârâtul a edificat în laterala acestui hotel construcția denumită prin certificatele de urbanism "Extindere spațiu pentru public". Această "extindere" a fost închiriată de pârât către S.C. H. S.R.L., având destinația de sală de jocuri/cazinou.

Pretenții având ca obiect lipsă contravaloare de folosință teren au fost formulate de către reclamantă împotriva pârâtului și în cadrul dosarului nr. x/2011, iar prin Decizia civilă nr. 1/A din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui (devenită irevocabilă prin Decizia nr. 142 din 26 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași) s-a dispus obligarea pârâtului B. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 4.350.560 RON, reprezentând echivalentul lipsei de folosință a terenului în suprafață de 1.974,53 mp (suprafață construită a Complexului hotelier E.), sumă calculată de la data introducerii cererii reconvenționale 01 august 2008, până la data pronunțării hotărârii.

A apreciat curtea de apel că, prin raportare la hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/2011, în mod corect prima instanță a reținut că în dosarul de față reclamanta poate pretinde pretenții reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe care este amplasată "extinderea" numai pentru perioada 04 ianuarie 2017 (data pronunțării Deciziei civile nr. 1/A din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui) și până la data încetării calității de proprietar a pârâtului - 01 noiembrie 2017, pentru perioada anterioară opunându-se puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în respectivul dosar.

Totodată, în mod corect s-a reținut că există putere de lucru judecat în ceea ce privește întrunirea condițiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului.

Astfel, după pronunțarea Deciziei civile nr. 1 din 04 ianuarie 2017 a Tribunalului Vaslui, au continuat să fie întrunite condițiile prevăzute de art. 998 și art. 999 C. civ., după cum urmează: existența unei fapte ilicite care constă în ocuparea abuzivă a terenului aflat în proprietatea reclamantei prin realizarea unei construcții și amenajări cu destinația sala de jocuri/cazinou, cunoscând faptul că extinderea se face pe terenul proprietatea unei alte persoane; existența unui prejudiciu care este produs prin lipsirea reclamantei de posibilitatea de a folosi terenul pe care îl are în proprietate, potrivit destinației pentru care a fost achiziționat; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, care rezultă din probele administrate în cauză și care dovedesc faptul că prejudiciul cauzat reclamantei rezultat din lipsa de folosință a terenului este consecința faptei ilicite a pârâtului, constând în amplasarea abuzivă a unei construcții; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul - sub forma culpei pârâtului, care a întreprins măsuri pentru a se realiza construcția "extindere" în suprafață de 260 mp.

Susținerile prin care apelantul-pârât a susținut că perioada pentru care reclamantei i se cuvin despăgubiri este greșit stabilită, pentru că acesta a fost evacuat din imobil, iar, începând cu data de 19 mai 2017, a fost desemnat de către BEJ I. un administrator sechestru al bunurilor-construcții (inclusiv a construcției "extindere") care au fost executate silit și adjudecate chiar de reclamantă la 01 noiembrie 2017, nu au fost primite de instanța de apel.

Aceasta deoarece, chiar dacă în temeiul art. 831 - 832 din noul C. proc. civ., nou administrator - sechestru administrează imobilul, păstrându-l, întreținându-l și încasând chiriile și alte venituri, toate obligațiile acestuia sunt efectuate și în interesul debitorului, pentru că ele sunt efectuate în vederea stingerii creanței debitorului, conform art. 834 din noul C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile apelantului-pârât în sensul că prima instanță ar fi identificat greșit suprafața din construcția "extindere" pentru care datorează despăgubiri, curtea de apel a reținut că, din expertiza tehnică efectuată în cadrul cercetării judecătorești de prima instanță de expert J., reiese că suprafața actuală a construcției "extindere" este de 425 mp, iar potrivit autorizație de construire nr. x din 06 martie 2006, această "extindere" ar fi trebuit să aibă o suprafață de 109,76 mp; potrivit autorizației de construire nr. x/2008, această extindere a fost autorizată pentru o suprafață de 260 mp.

Conform expertului J., suprafața de teren ocupată în plus de extindere, față de amplasamentul inițial al Hotelului E., este de 172,46 mp, însă această opinie a fost criticată de experții parte pentru neconcordanțe în repere și măsurători.

Aceeași suprafață de 425 mp a fost indicată ca fiind ocupată în prezent de construcția "extindere" și de raportul de expertiză judiciară întocmit de expert judiciar C., din același raport rezultând că modificarea față de suprafața din autorizația de construire de 260 mp este urmarea faptului că spațiul a fost modernizat și mărit de chiriașul H., în interiorul construcției principale, respectiv a hotelului.

Calculul efectuat de apelantul-pârât în cererea de apel cu privire la suprafața de teren ocupată de extindere nu este relevant în stabilirea suprafeței pentru care este datorată contravaloarea lipsei de folosință, pentru că, așa cum a arătat chiar această parte, diferența dintre suprafața construită menționată în contractul inițial de vânzare-cumpărare al reclamantei, de 1.649,98 mp, și suprafața construită menționată în actul de adjudecare din 2017 (1.974,53 mp), este dată nu doar de construcția "extindere" ci și de alte construcții suplimentare care au fost alipite hotelului în timp.

Chiar făcând o diferență între cele două suprafețe, rezultă o suprafață de 324,55 mp care ar fi ocupată de construcția "extindere", suprafață care însă este mai mare decât cea la care s-a raportat prima instanță și care ar îngreuna situația apelantului-pârât în propria cale de atac.

Curtea de apel nu a reținut susținerile apelantului-pârât în sensul că ar trebui avută în vedere numai suprafața de 109,76 mp din autorizația inițială de construire a "extinderii" pentru că ultima autorizație obținută pentru intrarea în legalitate cu privire la acel spațiu (nr. x/2008) menționa o suprafață de 260 mp. În plus, varianta suprafeței de 109,74 era valabilă cel mult la nivelul anului 2010, când s-au finalizat, potrivit expertului C., construcția și amenajările cu finisajele aferentei ultimei autorizații de construire. Faptul că diferența de la 109,76 mp până la 260 mp, de 150,26 mp, ar fi în interiorul hotelului E. apare ca lipsită de relevanță în contextul în care și terenul de sub hotelul E. aparține tot reclamantei, dar a fost ocupat de construcția "extindere" ridicată de pârât.

În ceea ce privește motivele de apel referitoare la metoda și criteriile avute în vedere de prima instanță la stabilirea contravalorii lipsei de folosință a terenului, curtea de apel le-a găsit întemeiate, având în vedere că, potrivit practicii judiciare și doctrinei, aceasta se stabilește prin raportare la ofertele pieței închirierii de terenuri cu altă destinație decât cea de grădină sau prin raportare la chiria certă convenită de părți cu un eventual locator, chirie pe care nu a putut să o încaseze din vina apelantului, care l-a lipsit de atributul folosinței imobilului deținut în proprietate.

Fiind unul din atributele fundamentale ale proprietății, dreptul de folosință presupune, în principal, exercitarea chiar de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective a bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin puterea proprie și în interes propriu.

Instanța de apel a apreciat că nu s-ar putea raporta la un contract de locațiune încheiat chiar de pârât, atâta timp cât respectivul contract a vizat o altă perioadă, nu se referea strict la teren ci și la construcție și amenajări și, așa cum corect a învederat și prima instanță, a avut în vedere și amplasamentul construcției într-o zonă centrală, prolifică desfășurării activității comerciale a chiriașului.

De asemenea, nu s-ar putea avea în vedere prețul, chiar înjumătățit, al ofertei de cumpărare a întregului teren, preț oferit de pârât reclamantei, fiind evidente diferențele de cost dintre chirie și cumpărare.

Cu toate acestea, un criteriu obiectiv care putea fi avut în vedere de instanță este cel stabilit și prin Decizia nr. 1 din 04 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Vaslui, care, în stabilirea prejudiciului, a avut în vedere metoda administrativă, adică raportarea contravalorii lipsei de folosință la chiriile practicate de consiliul local.

De altfel, din cererea de apel reiese că pârâtul agreează stabilirea prejudiciului prin raportare la cuantumul tarifelor minime practicate de Consiliul local Galați, conform HCL nr. 392/2001, ca preț al folosinței terenului pe care există construcții cu destinația activități recreative (jocuri electronice, biliard, remy etc) la nivelul anului 2017.

Valorificând concluziile raportului de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului de expertul K., curtea de apel a reținut că valoarea lipsei de folosință a terenului de 260 mp în discuție, pentru perioada ianuarie 2017 - noiembrie 2017 este de 43.186 RON conform chiriei stabilite prin HCL nr. 392/2001 (anexa II actualizată pentru anul 2017) și de 16.331 RON, conform chiriei de pe piața imobiliară.

În privința chiriei de pe piața imobiliară, curtea de apel a constatat că expertul nu a avut în vedere contracte de închiriere, ci ofertele de închiriere vehiculate prin anunțuri de închiriere de pe paginile de internet.

Cum calculul valorii lipsei de folosință prin raportare la astfel de oferte nu prezintă elemente care să ofere certitudine asupra prețului și, respectiv, asupra prejudiciului, instanța de apel a valorificat modalitatea de evaluare constând în raportarea la chiriile stabilite prin hotărâri ale consiliului local la nivelul anului 2017, cu motivarea că acestea stabilesc coeficienți și metode de calcul concrete, care conduc la o valoare certă a prejudiciului, iar în această manieră s-ar păstra și modul unitar de stabilire a prejudiciului, având în vedere că prin hotărârile judecătorești anterioare a fost avută în vedere aceeași metodă de evaluare.

În consecință, instanța de apel a admis apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva Sentinței civile nr. 293 din 20 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Galați, și a schimbat, în parte, sentința apelată, în temeiul art. 296 C. proc. civ., în sensul că l-a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei A. S.R.L. Galați, suma de 43.186 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenul aflat sub imobilul denumit" Extindere spațiu pentru public" situat în municipiul Galați, în suprafață de 260 mp, pentru perioada ianuarie 2017 - 01 noiembrie 2017.

Constatând că apelantul a formulat și cerere accesorie de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, iar la dosar există dovada achitării onorariului de expert în sumă de 2.000 RON și a onorariului de avocat în sumă de 2.000 RON, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a obligat-o pe intimata-reclamantă la plata către apelantul-pârât a acestor sume.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâtul B.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut că instanța de apel a încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. deoarece în mod greșit a respins obiecțiunile formulate împotriva raportului de expertiză, critica întinzându-se și asupra încheierii de ședință din 12 iunie 2019, prin care au fost respinse aceste obiecțiuni.

A învederat că în susținerea acestor obiecțiuni a depus la dosar contracte de închiriere a unor spații comerciale din zonă (chiar pentru construcția care se află pe suprafața de teren aflată în discuție), contracte ale căror valori sunt reprezentative cu privire la chiriile practicate în zonă.

Cum instanțele de judecată au obligația de a respecta contractele a căror valabilitate nu a fost contestată și a căror opozabilitate nu a fost înfrântă prin intermediul acțiunii în declararea simulației, în mod greșit instanța de apel nu a valorificat contractele în care apelanta-reclamantă figura în calitate de parte, ci a reținut că nu s-ar putea raporta la un contract încheiat de înseși reclamanta, întrucât s-ar afla în conflict cu dispozițiile art. 1899 alin. (2) din C. civ. de la 1864, respectiv cu prevederile art. 14 alin. (2) din noul C. civ.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ., conform cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, întrucât, la pronunțarea hotărârii atacate, nu a cunoscut întinderea reală a prejudiciului și nici nu a fost interesată a cunoaște această întindere, de vreme ce nu a solicitat lămuriri din partea expertului și nici nu a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză cu finalitatea stabilirii întinderii reale a contravalorii lipsei de folosință.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, respectiv: 1) a normelor de drept material care conturează și delimitează relativitatea și opozabilitatea contractelor ce nu au fost avute în vedere de către expert la solicitarea refacerii raportului de expertiză; 2) a normelor care consfințesc prezumția de bună-credință de care se bucură reclamanta, care a pus la dispoziție actele juridice, prezumție care poate fi răsturnată doar prin proba contrară, care în speță nu a fost făcută; 3) a normelor care reglementează sfera de aplicare a H.C.L. Galați nr. 390/2001, respectiv a H.C.L. Galați nr. 170/2001, acte administrative cu caracter normativ, care stabilesc nivelul chiriilor pentru terenuri din domeniul public al statului, ce servesc drept reper la organizarea licitațiilor, dar care nu pot fi aplicate pentru a determina contravaloarea lipsei de folosință pentru un teren aparținând unui particular, cu atât mai mult cu cât, prin ipoteză, respectivele acte administrative cu caracter normativ nu își propun să stabilească direct nivelul chiriei și 4) a normelor care oferă substanță instituției îmbogățirii fără justă cauză.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (Convenția).

Astfel, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, judecătorul național are nu doar dreptul, dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului; în calitate de prim judecător al Convenției, judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acesteia.

Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar, potrivit art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Așadar, potrivit Constituției, principiul priorității este consacrat, atât pentru dreptul comunitar, cât și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile și libertățile fundamentale conținute de Convenție sunt cuprinse și în Carta drepturilor fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, cât și drepturi de natură procesuală.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat, sub un prim aspect, că instanța de apel a judecat apelul în contextul dispozițiilor noului C. proc. civ., fapt ce rezultă din mențiunea de la pag. 10 alin. (13) a hotărârii recurate, unde se face trimitere la dispozițiile art. 476 și 477 din noul C. proc. civ. și la efectul devolutiv al apelului prevăzut de aceste texte.

Cu toate acestea, instanța de apel a motivat admiterea apelului și schimbarea, în parte, a sentinței apelate în temeiul art. 296 din vechiul C. proc. civ.

Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, instanța de apel a judecat apelul în condițiile noului C. proc. civ., dar a pronunțat soluția prevăzută de vechiul C. proc. civ. la art. 296.

A menționat recurentul-pârât că întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul Galați în anul 2011 și față de dispozițiile art. 24 și 25 din noul C. proc. civ., care dispun în sensul că: "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare", respectiv că: "procesele în curs de judecată precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", în cauză este incident vechiul C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel, făcând referire în finalul pag. 14 a hotărârii la dispozițiile art. 296 din vechiul C. proc. civ., nu putea avea în vedere, concomitent, dispozițiile ambelor coduri, chiar dacă unele dintre reglementările cuprinse în aceste reglementări, în materia apelului, sunt similare.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ. (potrivit căruia instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță), dar și a art. 1200 pct. 4 și 1202 din C. civ., respectiv art. 431 alin. (2) din noul C. proc. civ.).

A susținut recurentul-pârât că dispozițiile legale mai sus indicate au fost încălcate, întrucât instanța de apel a înlăturat din cercetarea sa motivul de apel de la lit. B) pct. I subpct. 1 din motivele de apel, care viza necercetarea de către prima instanță a excepției puterii de lucru judecat (efectului pozitiv al autorității de lucru judecat) a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Galați, între aceleași părți, în Dosarul nr. x/2012.

Astfel, excepția puterii de lucru judecat a fost invocată în primă instanță prin cererea scrisă, separată (din dosarul de fond), dar, nefiind cercetată de prima instanță, a făcut obiectul motivului de apel notat în cererea de apel cu lit. B) pct. I subpct 1.

Prin motivul de apel menționat a criticat faptul că prima instanță nu a cercetat și nu s-a pronunțat sub aspectul puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Galați, care fusese depusă la dosar încă de la judecata în primă instanță.

Față de temeiul de drept invocat de reclamantă, prin cererea formulată în primă instanță (dosar fond), s-a aparat în sensul că prejudiciul pretins prin acțiune de reclamantă a fi pus în sarcina sa, este rezultatul propriului fapt ilicit al acesteia, reținut cu putere de lucru judecat prin decizia Curții de Apel Galați nr. 117/A din 14 septembrie 2015, prin care s-a reținut în sarcina A. S.R.L. abuzul de drept prevăzut de art. 723 C. proc. civ.

Abuzul de drept reținut a constat în formularea și notarea în cartea funciară, ulterior respingerii unei prime contestații la executare formulate în condițiile art. 401 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării în care s-a emis actul de adjudecare a Hotelului E. către S.C. G. (de la care a dobândit hotelul), a unor noi contestații la executare justificate în drept pe dispozițiile art. 401 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., dispoziții care sunt menite a proteja exclusiv interesul terților față de executarea silită, care sunt proprietari ai bunurilor supuse executare silite (condiție pe care A. S.R.L. nu o îndeplinea).

S-a reținut, de asemenea, prin decizia invocată cu puterea lucrului judecat că, scopul urmărit prin formularea contestațiilor la executare ulterioare a fost, printre altele, de a împiedica vânzarea de către recurent a Hotelului E. către terța societate L. S.R.L., în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate de acesta cu acea societate, la data de 23 octombrie 2008 și înscrisă în cartea funciară.

Consecința abuzului de drept săvârșit de A. S.R.L. a fost aceea că L. S.R.L., sub motivația existenței pe rolul instanțelor a contestațiilor formulate de A. S.R.L. și notării lor în cartea funciară, a denunțat promisiunea de vânzare-cumpărare, recurentul nemaiputând să-i vând respectivul imobil și, implicit, să pună capăt situației în care construcția proprietatea sa ocupa terenul proprietatea A. S.R.L.

Curtea de Apel Galați, a reținut explicit că faptele culpabile (ilicite) ale A. S.R.L. l-au împiedicat pe recurent să înstrăineze hotelul.

Ieșirea Hotelului E., inclusiv a "extinderii", din proprietatea sa (dacă A. S.R.L. nu ar fi împiedicat prin fapta sa ilicită exercitarea dreptului recurentului de dispoziție asupra acestui imobil), ar fi fost de natură să pună capăt și folosinței de către acesta a terenului pe care hotelul și extinderea la acesta se aflau, și, implicit, să înlăture posibilitatea reclamantei de a solicita obligarea sa la despăgubiri pentru lipsă de folosință a terenului.

Prin prisma dezlegărilor date prin Decizia civilă nr. 117/A din 14 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Galați și intrată în puterea lucrului judecat, în opinia recurentului-pârât este incontestabil că (ulterior datei de 23 octombrie 2008 și până la data de 1 noiembrie 2017) a rămas proprietar al hotelului aflat pe terenul proprietatea reclamantei, ce se pretinde prejudiciată ca urmare a pierderii posesiei și folosinței respectivului teren, urmare faptului ilicit al acesteia.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu-i poate imputa un fapt ilicit care i-ar fi produs vreun prejudiciu, de vreme ce ea însăși, prin propria-i faptă ilicită l-a împiedicat să pună capăt calității sale de proprietar al construcției și, implicit, să înceteze să folosească terenul pe care aceasta se afla.

Principiul în materia răspunderii civile delictuale este acela după care nimeni nu poate invoca propria culpă (propriul fapt ilicit) pentru a obține un folos în justiție - nemo auditur propriam turpitudinem allegans .

Totodată, recurentul a susținut că această apărare nu a făcut obiectul cercetării judecătorești în Dosarul nr. x/2011, astfel că Decizia Tribunalului Vaslui nr. 1 din 04 ianuarie 2017, prin care a fost obligat la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului de sub Hotelul E., nu produce efectele lucrului judecat sub acest aspect.

În condițiile de mai sus, recurentul a conchis că cererea de acordare de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului pe care se află "extinderea" este nefondată, de vreme ce această lipsă de folosință este consecința unor împrejurări pe care înseși reclamanta le-a produs prin propriul fapt ilicit, constatat prin hotărârea judecătorească invocată; dacă s-ar fi apreciat că există o culpă concurentă a părților, un astfel de fapt ar trebui să se reflecte în diminuarea corespunzătoare a cuantumului despăgubirilor acordate.

În considerentele hotărârii ce face obiectul recursului din cauză, instanța de apel, tratând global aspectele despre care s-a susținut că prima instanță nu le-a cercetat, a apreciat că sunt nefondate, prin prisma considerentelor expuse la pag. 10 ultimele alineate și pag. 11 primele șase alineate.

A reținu