ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5037/2018

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 194/F/26.09.2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate acțiunile în anulare formulate de reclamanta-pârâtă A. și de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței arbitrale nr. 32/28.03.2017 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2015 și a respins ca nefondată cererea A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 194/F/26.09.2017, ambele părți au declarat recurs.

Prin memoriul său de recurs, A. a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii sale în anulare, anulării în parte a hotărârii arbitrale și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În motivare, a prezentat raporturile contractuale dintre părți și evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că sentința atacată este nelegală.

Astfel, a arătat că, deși prin cererea reconvențională formulată de S.C. B. S.R.L. s-a solicitat obligarea sa la plata sumei de 74.785,14 euro, cu titlu de despăgubiri pentru executarea necorespunzătoare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți, tribunalul arbitral a calificat această cerere ca fiind una de reducere proporțională a prețului, a admis în parte cererea reconvențională și a obligat-o la plata sumei de 18.859,14 euro către pârâta-reclamantă.

Or, în ipoteza în care ar fi constatat că pârâta-reclamantă nu a indicat temeiul juridic corect pentru susținerea pretențiilor sale, instanța arbitrală trebuia să respingă cererea reconvențională, iar nu să procedeze la recalificarea pretențiilor, acordând astfel altceva decât s-a solicitat.

În acest context, a arătat că tribunalul arbitral a încălcat și prevederile art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ., atât timp cât recalificarea pe care a realizat-o nu a fost pusă în discuția părților.

În continuare, a arătat că remediile prevăzute de art. 1.710 C. civ. reprezintă opțiuni ale cumpărătorului, instanța neputându-se substitui dreptului acestuia de a alege una dintre respectivele măsuri, dar și că aceste remedii sunt diferite de daunele-interese care, potrivit art. 1.712 C. civ., pot fi acordate doar în ipoteza în care viciile bunului vândut erau cunoscute de vânzător la data încheierii contractului.

Așa fiind, în absența solicitării exprese a părții, tribunalul arbitral nu avea posibilitatea să aplice cumulativ remediile prevăzute de art. 1.710 și 1.712 C. civ., cu atât mai mult cu cât nu au fost administrate probe cu privire la cunoașterea viciilor la momentul încheierii contractului.

În opinia recurentei, înlăturându-i criticile cu privire la acest aspect, cu motivarea că instanța arbitrală nu a făcut decât să aplice textul de lege care corespunde situației de fapt, curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală.

A mai arătat această recurentă că prima instanță a înlăturat nelegal criticile vizând încălcarea de către tribunalul arbitral a dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., raportat la decăderea pârâtei din dreptul de a formula pretenții în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți.

În acest sens, a susținut că, apreciind că dispozițiile vizând regimul termenelor de decădere nu sunt imperative, curtea de apel a nesocotit art. 2.545 alin. (2) C. civ., potrivit căruia neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, precum și art. 2.550 C. civ., conform căruia organul jurisdicțional este obligat să invoce din oficiu termenul de decădere, cu excepția cazului când acesta privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber.

Mai mult, cum în speță cumpărătorul este un profesionist, devin incidente dispozițiile art. 1.709 alin. (2) C. civ. care stabilesc un termen de decădere de 2 zile lucrătoare pentru denunțarea viciilor.

Or, curtea de apel nu a analizat pe fond aceste critici, astfel că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A mai susținut această recurentă că, apreciind că dispozițiile art. 1.350, 1.355, 1.357 și 1.534 C. civ. nu sunt imperative, curtea de apel a respins de plano criticile vizând încălcarea de tribunalul arbitral a prevederilor legale vizând răspunderea contractuală, condițiile acesteia și exonerarea de răspundere.

În continuare, a arătat că art. 1.355 C. civ., potrivit căruia "nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă", evidențiază caracterul imperativ al reglementării legale a răspunderii și a prezentat pe larg argumentele pentru care, contrar aprecierilor tribunalului arbitral, neanalizate de curtea de apel, în speță nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii sale contractuale, nefiind făcută dovada niciunei fapte ilicite sau a legăturii de cauzalitate între livrarea purceilor și îmbolnăvirea acestora sau a altor animale aparținând pârâtei.

În final, a susținut că, atât timp cât ambele acțiuni în anulare au fost respinse, curtea de apel trebuia să îi acorde cheltuieli de judecată, cel puțin în parte.

În acest sens, a arătat că, raportat la cuantumul pretențiilor contestate, curtea de apel trebuia să îi acorde cheltuieli de judecată în cuantum de 90% din suma solicitată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea sa de recurs, S.C. B. S.R.L. a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, admiterea acțiunii sale în anulare, anularea în parte a hotărârii arbitrale și trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul respingerii cererii arbitrale (cu consecința stornării întregii sume aferente transportului a 710 purcei și a costurilor facturate suplimentar în mod nejustificat), precum și a admiterii cererii reconvenționale și obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 55.926 euro, cu titlu de prejudiciu rezultat din sacrificarea scrofițelor de reproducție la preț de porc gras și a sumei de 123.746 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat pentru un an, prin sacrificarea celor 170 de scrofițe; a mai solicitat obligarea A. la plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și normele de drept material vizând răspunderea civilă contractuală; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat primului motiv de recurs invocat, a arătat că, apreciind că nerespectarea normelor de procedură imperative nu poate constitui motiv de anulare a sentinței arbitrale, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În acest context, a evocat dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituția României și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a susținut că tribunalul arbitral i-a încălcat dreptul la apărare.

Astfel, a arătat că, deși prin încheierea din data de 09.12.2016 a respins ca nefiind utilă cauzei proba cu expertiză, pe care a solicitat-o, tribunalul arbitral a respins capetele de cerere privind beneficiul nerealizat, apreciind că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între infestarea cu APP și sacrificarea celor 170 de scrofițe, pentru aceasta fiind necesară proba cu expertiză, care nu ar fi fost solicitată și, mai mult, că nu a fost de acord cu administrarea acestei probe, cu toate că tribunalul a propus-o în repetate rânduri.

În opinia acestei recurente, reținerea în considerentele hotărârii arbitrale a unei situații false constituie o gravă încălcare a ordinii publice și a dispozițiilor imperative ale legii, astfel că, în contra celor reținute prin sentința recurată, hotărârea arbitrală a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare și a egalității de tratament a părților, fiind lovită de nulitate absolută.

Mai mult, a subliniat că, raportat la specificul arbitrajului, în cadrul căruia arbitrii, în calitatea lor de specialiști reputați ai dreptului, trebuie să lămurească toate aspectele cauzei, se impunea, chiar și din oficiu, să fie administrate toate probele necesare, iar dezlegarea cererii ar fi trebuit să reflecte concluzia desprinsă din analizarea tuturor dovezilor.

De asemenea, a arătat că înscrisurile de natură a demonstra temeinicia pretențiilor sale au fost depuse la dosar și discutate în contradictoriu de părți.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că tribunalul arbitral a încălcat principiul autonomiei de voință și a aplicat efectele răspunderii contractuale contra legii.

În acest sens, a arătat că tribunalul arbitral, cu încălcarea dispozițiilor legale imperative vizând libertatea contractuală și a art. 1.350 C. civ., a admis în tot acțiunea reclamantei-pârâte, în condițiile în care s-a reținut culpa contractuală a acesteia și faptul că a livrat purcei afectați de viciu ascuns, infestând astfel fermele pârâtei-reclamante, iar, în ceea ce privește cererea reconvențională, deși a reținut că este întemeiată, nu a dispus repararea integrală a prejudiciului, cu motivarea că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Așa fiind, a susținut că în mod nelegal a reținut curtea de apel că prin hotărârea arbitrală nu s-au nesocotit existența principiului autonomiei de voință a părților, nici dispozițiile referitoare la răspunderea civilă contractuală, ci s-a făcut o aplicare a acestora, care ea însăși nu poate face obiectul controlului judiciar prin intermediul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Recursurile au fost depuse la Curtea de Apel București.

Fiecare parte a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de adversar.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților prin încheierea din 12.06.2018; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă A., luând în examinare, cu prioritate, chestiunea timbrajului, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1.694 RON, calculată conform art. 26 alin. (3) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentei i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, potrivit dovezilor aflate la dosarul cauzei .

Constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, până la termenul de judecată stabilit în cauză, respectiv 20.11.2018, instanța supremă, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, urmează să anuleze recursul.

Analizând recursul declarat de către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

În speță, recursul are ca obiect sentința civilă nr. 194/F/26.09.2017, prin care Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate acțiunile în anulare formulate de părți împotriva sentinței arbitrale nr. 32/28.03.2017, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, pentru unul din motivele prevăzute la lit. a)-i) ale aceluiași alineat.

Conform art. 613 alin. (3) C. proc. civ., admițând acțiunea în anulare, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală și va trimite cauza spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii sau spre rejudecare tribunalului arbitral, după caz, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, în forma în vigoare la data inițierii procesului, "hotărârile curții de apel, pronunțate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului".

Din interpretarea textelor de lege mai sus evocate, rezultă că hotărârile curții de apel, prin care a fost respinsă acțiunea în anulare, sunt definitive.

Textul art. 613 alin. (4) C. proc. civ. a fost modificat prin art. I pct. 11 din O.U.G. nr. 1/2016, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 17/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196/21.03.2017, în sensul că "hotărârea curții de apel prin care se soluționează acțiunea în anulare este supusă recursului."

Însă potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

Prin urmare, în speță sunt incidente dispozițiile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data inițierii procesului - 16.12.2015, care nu deschideau calea de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești prin care a fost respinsă acțiunea în anulare.

Așa fiind, deși sentința recurată poartă în dispozitiv mențiunea "cu recurs în 30 de zile de la comunicare", față de prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", aceasta este definitivă de la data pronunțării ei.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 194/F/26.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și, în temeiul art. art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data inițierii procesului - 16.12.2015, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 194/F/26.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 noiembrie 2018.