ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 424/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe pârâtul M.S.P., deoarece acesta nu i-a răspuns la petiția din 01 august 2008 și nici la petiția cu același sens, trimisă cu scrisoare recomandată din data de 19 septembrie 2008. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, deși a trimis cele două petiții către pârât, acesta nu a înțeles să îi răspundă nici până la data formulării acțiunii, necomunicarea relațiilor solicitate împiedicându-l să își rezolve problemele determinate de afecțiunile medicale de care suferă. Prin încheierea din data de 22 aprilie 2009, Curtea a dispus încuviințarea cererii de ajutor public judiciar, sub forma asistenței unui avocat, formulată de către parte.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Sănătății a invocat excepția de netimbrare a acțiunii, excepția lipsei de obiect, solicitând și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece pârâtul nu a putut să identifice pretențiile concrete ale reclamantului pentru a putea să îi răspundă, indicându-i-se să revină cu o precizare în acest sens. Prin Sentința nr. 2349 din 17 mai 2010, Curtea de Apel București a respins excepțiile netimbrării și a lipsei de obiect a acțiunii și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.M., obligând pârâtul să răspundă reclamantului la petiția înregistrată din 01 august 2008 și a respins în rest acțiunea.

Sub aspectul excepțiilor invocate, Curtea a constatat că acțiunea a fost corespunzător timbrată, prin chitanță și timbru judiciar, astfel încât excepția netimbrării este neîntemeiată, precum și faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit conform prevederilor legale obligația de a răspunde integral reclamantului, astfel încât și excepția rămânerii fără obiect a cauzei este neîntemeiată. Sub aspectul fondului, Curtea a reținut că deși reclamantul a formulat două petiții, respectiv din 01 august 2008 și cea trimisă cu scrisoare recomandată din 22 septembrie 2008, totuși pârâtul nu a înțeles până la data introducerii acțiunii să răspundă în vreun fel și de-abia pe parcursul judecății, după mai multe termene de judecată, a precizat că a răspuns în sensul că prin adresa din 01 aprilie 2010 a comunicat reclamantului faptul că scrisul este ilizibil și că se impune a reveni cu o nouă solicitare în acest sens.

Curtea a apreciat că acest răspuns nu reprezintă o soluționare a doleanțelor reclamantului, având în vedere pe de o parte, împrejurarea faptului că scrisul reclamantului este unul lizibil, iar pe de altă parte, faptul că, chiar prin intermediul întâmpinării, pârâtul identifică mai multe dintre problemele pe care reclamantul le-a ridicat în respectivele cereri. Având în vedere împrejurarea că petiția ulterioară, trimisă cu scrisoarea recomandată din 22 septembrie 2008, reprezintă potrivit susținerii reclamantului, o revenire asupra cererii inițiale (prin folosirea sintagmei „cu același sens”) și având în vedere și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că pârâtul, în mod nejustificat, nu și-a îndeplinit această obligație legală de a soluționa cererea reclamantului în termenul legal.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul S.M., invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut. Prin Decizia nr. 2920 din 20 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul declarat de S.M. împotriva Sentinței nr. 2349 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că prin sentința recurată instanța de fond în mod corect a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.M., obligând pârâtul să răspundă acestuia la petiția înregistrată din 01 august 2008 și a respins în rest acțiunea, pronunțându-se astfel în limitele în care a fost învestită, făcând aprecieri numai asupra obiectului pricinii deduse judecății.

S-a mai reținut în considerentele deciziei că instanța are obligația de a se pronunța cu privire la toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost învestită, respectiv față de toate părțile implicate în conflictul judiciar, iar soluția trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârii. Față de cele anterior menționate și analizând sentința recurată, instanța de control judiciar a constatat că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil, reținând că instanța de fond, pronunțându-se asupra unei cereri care a făcut obiectul cauzei deduse judecății și în conformitate cu dispozițiile procedurale menționate, a soluționat în mod corect acțiunea în limitele căreia a fost legal învestită.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare recurentul S.M., invocând dispozițiile art. 88 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că procedura de citare nu a fost îndeplinită conform prevederilor legale și că recursul a fost respins fără a fi judecat în fond, datorită multiplelor greșeli materiale care au determinat dezlegarea dată. Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc.

civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit aliniatului 2 al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ.

prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În esență, o atare omisiune nu poate fi reținută, întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., a examinat cauza sub toate aspectele. Față de cele ce preced, instanța apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, întrucât motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, aceasta invocând aspecte ce țin de fondul cauzei. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de S.M. împotriva Deciziei nr. 2920 din 20 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.