ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 424/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul S.M. a

chemat în judecată pe pârâtul M.S.P., deoarece acesta nu i-a răspuns la petiția

din 01 august 2008 și nici la petiția cu același sens, trimisă cu scrisoare

recomandată din data de 19 septembrie 2008.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, deși a trimis cele două petiții către pârât,

acesta nu a înțeles să îi răspundă nici până la data formulării acțiunii,

necomunicarea relațiilor solicitate împiedicându-l să își rezolve problemele

determinate de afecțiunile medicale de care suferă.

Prin încheierea din

data de 22 aprilie 2009, Curtea a dispus încuviințarea cererii de ajutor public

judiciar, sub forma asistenței unui avocat, formulată de către parte.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul Ministerul Sănătății a invocat excepția de

netimbrare a acțiunii, excepția lipsei de obiect, solicitând și respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, deoarece pârâtul nu a putut să identifice pretențiile

concrete ale reclamantului pentru a putea să îi răspundă, indicându-i-se să

revină cu o precizare în acest sens.

Prin Sentința nr. 2349

din 17 mai 2010, Curtea de Apel București a respins excepțiile netimbrării și a

lipsei de obiect a acțiunii și a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul S.M., obligând pârâtul să răspundă reclamantului la petiția

înregistrată din 01 august 2008 și a respins în rest acțiunea.

Sub aspectul

excepțiilor invocate, Curtea a constatat că acțiunea a fost corespunzător

timbrată, prin chitanță și timbru judiciar, astfel încât excepția netimbrării

este neîntemeiată, precum și faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit conform

prevederilor legale obligația de a răspunde integral reclamantului, astfel

încât și excepția rămânerii fără obiect a cauzei este neîntemeiată.

Sub aspectul

fondului, Curtea a reținut că deși reclamantul a formulat două petiții,

respectiv din 01 august 2008 și cea trimisă cu scrisoare recomandată din 22

septembrie 2008, totuși pârâtul nu a înțeles până la data introducerii acțiunii

să răspundă în vreun fel și de-abia pe parcursul judecății, după mai multe

termene de judecată, a precizat că a răspuns în sensul că prin adresa din 01

aprilie 2010 a comunicat reclamantului faptul că scrisul este ilizibil și că se

impune a reveni cu o nouă solicitare în acest sens.

Curtea a apreciat că

acest răspuns nu reprezintă o soluționare a doleanțelor reclamantului, având în

vedere pe de o parte, împrejurarea faptului că scrisul reclamantului este unul

lizibil, iar pe de altă parte, faptul că, chiar prin intermediul întâmpinării,

pârâtul identifică mai multe dintre problemele pe care reclamantul le-a ridicat

în respectivele cereri.

Având în vedere

împrejurarea că petiția ulterioară, trimisă cu scrisoarea recomandată din 22

septembrie 2008, reprezintă potrivit susținerii reclamantului, o revenire

asupra cererii inițiale (prin folosirea sintagmei „cu același sens”) și având

în vedere și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că

pârâtul, în mod nejustificat, nu și-a îndeplinit această obligație legală de a

soluționa cererea reclamantului în termenul legal.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul S.M.,

invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., respectiv faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Prin Decizia nr. 2920

din 20 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins ca

nefondat recursul declarat de S.M. împotriva Sentinței nr. 2349 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, că prin sentința

recurată instanța de fond în mod corect a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul S.M., obligând pârâtul să răspundă acestuia la petiția înregistrată

din 01 august 2008 și a respins în rest acțiunea, pronunțându-se astfel în

limitele în care a fost învestită, făcând aprecieri numai asupra obiectului

pricinii deduse judecății.

S-a mai reținut în

considerentele deciziei că instanța are obligația de a se pronunța cu privire

la toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost învestită, respectiv față

de toate părțile implicate în conflictul judiciar, iar soluția trebuie să

rezulte din dispozitivul hotărârii.

Față de cele anterior

menționate și analizând sentința recurată, instanța de control judiciar a

constatat că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu

este aplicabil, reținând că instanța de fond, pronunțându-se asupra unei cereri

care a făcut obiectul cauzei deduse judecății și în conformitate cu

dispozițiile procedurale menționate, a soluționat în mod corect acțiunea în

limitele căreia a fost legal învestită.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat contestație în anulare recurentul S.M., invocând dispozițiile

art. 88 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că procedura de citare nu a

fost îndeplinită conform prevederilor legale și că recursul a fost respins fără

a fi judecat în fond, datorită multiplelor greșeli materiale care au determinat

dezlegarea dată.

Examinând cauza și

decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta

contestație în anulare este inadmisibilă.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

În

conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.:

„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când

procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit

aliniatului 2 al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru

motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin

cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări

de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în

fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind

actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele

administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac

când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale,

situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o

cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte,

omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al

contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a

cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal,

nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună,

dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se

referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele

aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt

subsumate.

În esență, o atare

omisiune nu poate fi reținută, întrucât instanța de recurs a cercetat toate

criticile recurentei și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Față de cele ce

preced, instanța apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare nu

îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale

susmenționate, întrucât motivele invocate de contestator nu se încadrează în

niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, aceasta invocând aspecte

ce țin de fondul cauzei.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de S.M. împotriva Deciziei nr. 2920 din 20 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.