ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1456/2013

Asupra recursului de față; Pin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului lași sub nr. 6417/99/2007, reclamanta SC T.M. SA lași a chemat în judecată pe pârâții C.M.C., P.L.R. și L.G. solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să îi oblige pe aceștia la plata sumei de 1.600.000 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor realizate pe terenul situat în lași, proprietate a pârâților, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflației, precum și la recunoașterea în favoarea reclamantei a unui drept de retenție asupra imobilului situat la adresa indicată, până la plata sumei datorate. Pârâții au formulat cerere reconventională prin care au solicitat să se constate că reclamanta-pârâtă Ie-a produs un prejudiciu de circa 20.000 RON, constând în lipsa de folosință a imobilului, pentru perioada 1964-1991.

Au solicitat și contravaloarea beneficiilor nerealizate în această perioadă. În cauză, s-a dispus conexarea la acest dosar a Dosarelor nr. 1756/99/2008, și respectiv nr. 4318/99/2008 ale Tribunalului lași. Prin sentința civilă nr. 2130 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului lași, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă SC T.M. SA lași, a fost respinsă excepția inadmisibilitătii cererii reconvenționale formulate de către pârâții-reclamanți, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de către pârâții-reclamanți C.M.C., P.L.R. și L.G., formulată în Dosarul nr. 1756/99/2008, cât și cerere reconventională formulată în Dosarul nr. 6417/99/2007, au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 352.187 RON către reclamantă, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 579.113 RON către pârâți, au fost compensate cheltuielile de avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamanta-pârâtă, cât și pârâții-reclamanți. Prin decizia nr. 71 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel lași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile. A fost schimbată, în parte, sentința apelată. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC T.M. SA lași. Â fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților. A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de către pârâți împotriva reclamantei. A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de reclamanta-pârâtă SC T.M.

SA lași, pentru pretențiile corespunzătoare perioadei 1964-2004, fiind respinsă acțiunea în pretenții pentru această perioadă, ca prescrisă. A fost obligată reclamanta-pârâtă SC T.M. SA lași să plătească pârâților-reclamanți suma de 62.250 ron, reprezentând lipsa de folosință a imobilului pentru perioada cuprinsă între 26 iunie 2007 și 28 noiembrie 2007. Au fost păstrate dispozițiile din sentință cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta-pârâtă SC T.M. SA lași cât și pârâții-reclamanți C.M.C., P.L.R. și L.G. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 4669 din 1 iunie 2011 a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C.M.C., P.L.R.

și L.G. împotriva deciziei nr. 71 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel lași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A admis recursul declarat de reclamanta SC T.M. SA împotriva aceleiași decizii. A casat în parte decizia. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.M.C., P.L.R. și L.G. și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea cererii în pretenții formulată de reclamanta SC T.M. SA. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel lași sub nr. 6417/99/2007*. Prin decizia nr. 56 din 25 aprilie 2012 a Curții de Apel lași, secția civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC T.M.

SA împotriva sentinței civile nr. 2130 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului lași, a schimbat, în parte, sentința apelată, a obligat pe pârâtii-reclamanti C.M.C., P.L.R. și L.G. la 1.369.050,52 RON către reclamantă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Înalta Curte, în exercitarea controlului judiciar a statuat asupra: - calității procesuale active a reclamantei SC T.M. SA, modalitatea de constituire a acestei societăți demonstrând faptul că aceasta este succesoarea fostei O.J.T.

lași, câtă vreme s-a înființat prin H.G. nr. 1041/1991, prin reorganizarea, sub formă de societate comercială pe acțiuni, a fostei unități economice de stat O.J.T. lași; - pretenția societății vizează contravaloarea lucrărilor realizate de aceasta pe terenul proprietatea pârâților, după preluarea imobilului de către stat, prin invocarea dispozițiilor legale referitoare la accesiunea imobiliară artificială. Pretențiile deduse judecății nu se încadrează în textele de lege care fundamentează obligația de garanție a statului.

Înalta Curte a reținut în considerentele deciziei, cu putere de lucru judecat, că: „potrivit art. 32 4 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate de stat [text de lege care, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 este considerat în continuare aplicabil contractelor de vânzare-cumpărare încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi].

De asemenea, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 132/2002 „instituția publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat". „În speță însă, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, pretenția societății a vizat contravaloarea lucrărilor realizate de aceasta pe terenul proprietatea pârâților, după preluarea imobilului de către stat, prin invocarea dispozițiilor legale referitoare la accesiunea imobiliară artificială." - situația lucrărilor edificate de societate pe terenul proprietatea pârâților a fost supusă dezbaterii judiciare și în cadrul acțiunii în revendicare, instanța stabilind că efectuarea unor lucrări de construcție pe acest teren nu constituie un impediment la restituirea în natură a imobilului și, în virtutea accesiunii imobiliare, constructorul poate pretinde contravaloarea lucrărilor dacă este de bună credință, în condițiile art. 494 alin. (3) C. civ.

- buna credință a reclamantei SC T.M. SA, ca posesor al imobilului, a încetat la data admiterii acțiunii în revendicare prin hotărâre irevocabilă, imobilul fiind predat efectiv la 28 noiembrie 2007. În conformitate cu art. 494 alin. (3) C. proc. civ. Care prevede „Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazională prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de o a treia persoană de bună credință, proprietarul terenului nu va putea cere ridicarea sus, ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului". Rejudecarea a avut ca obiect stabilirea despăgubirilor.

În fapt, intimații dețin un titlu executoriu, prin care s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în modalitatea despăgubirilor, în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, pe care îl pot pune în executare conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. De asemenea, aceștia dețin un al doilea titlu executoriu, hotărârea judecătorească pronunțată în acțiunea în revendicare, prin care s-a dispus restituirea în natură a aceluiași imobil, ce s-a și executat, prin predarea bunului la data de 28 noiembrie 2007. În cadrul procesual și limitele investirii de instanța de control judiciar, instanța de apel a constatat îndeplinite condițiile cerute de art. 494 alin. (3) C. civ.

pentru a se admite acțiunea în pretenții, așa cum, de altfel, a dispus și prima instanță, prin sentința civilă nr. 2130 din 19 decembrie 2008, când a soluționat acțiunea SC T.M. SA lași, prin care a dispus obligarea pârâților, persoane fizice, la plata sumei de 352.187 RON. În raportul de expertiză tehnică judiciară expertul B.C. a identificat lucrările executate de reclamanta-apelantă la imobilul proprietatea intimaților, de la data preluării și până la data predării acestuia către pârâți, după admiterea acțiunii în revendicare și rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri, valoarea acestora ridicându-se la suma de 36.799.555 RON. În primul ciclu procesual, în apel, expertul tehnic a redat în cuprinsul raportului și anexelor, elementele pe baza cărora a stabilit valoarea, între care și coeficientul de depreciere a construcției (Dosar nr. 6417/99/2007), probă ale cărei concluzii au fost însușite de instanța de apel, în rejudecare.

În răspunsul la obiecțiuni expertul tehnic a precizat că în valoarea stabilită prin concluziile raportului a inclus toată construcția executată și predată pârâților-intimați, precum și gradul de uzură pentru fiecare bun. În suplimentul la raportul de expertiză tehnică, expertul B.C. a evaluat construcția anexă (curtea de serviciu și diverse clădiri) la 1.440.283.665 RON. Expertul a precizat că evaluarea cuprinde valoarea actuală de circulație a îmbunătățirilor (material și manoperă), modificată prin suplimentul de expertiză la 1.369.050,52 RON. Constructorul de bună-credință, în speță, reclamanta, este îndreptățit, conform dispozițiilor citate, la plata contravalorii materialelor și prețul muncii, proprietarul terenului optând pentru păstrarea construcțiilor așa cum existau pe teren, ca efect al accesiunii imobiliare.

Bunul s-a aflat în posesia societății, reclamanta, care l-a exploatat până la data predării efective intimaților, în anul 2007. Instanța de apel a reținut că din valoarea tehnică actualizată totală, de 3.291.317,3 RON, se impune scăderea uzurii pentru lucrările ce reprezintă îmbunătățiri aduse imobilului, pretențiile fiind întemeiate pentru cuantumul de 1.369.050,52 RON. În raportul juridic dedus judecății, obligația de plată a contravalorii lucrărilor efectuate de apelantă, întrucât au reținut lucrările prin acțiunea în revendicare și sunt puși în posesie asupra acestora, revine intimaților. Apelanta a dovedit că a fost constructor de bună credință în toată perioada cât a deținut imobilul și edificat construcțiile, până la admiterea acțiunii în revendicare.

Asupra acestui aspect s-a statuat și de instanța de recurs, cât și prin hotărârile judecătorești pronunțate în celelalte litigii între părți, ce au forța probantă a înscrisului autentic și putere de lucru judecat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții-recurenți C.M.C., P.L.R. și L.G., aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de pârâți în apel. Acest fapt are drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Apărării Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu privire la dreptul la un proces echitabil. Este criticat faptul că, în ce privește apărările formulate de către pârâți, în soluționarea cererii de apel, s-a reținut doar că aceștia au reiterat apărările din primele cicluri procesuale, însă instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lor.

Astfel, pârâții-recurenți susțin că, în rejudecarea apelului, instanța de apel nu s-a pronunțat: cu privire la criticile privind inexistența unui prejudiciu al statului, în numele căruia, în calitatea de succesoare, reclamanta a formulat acțiunea în despăgubiri; cu privire la existența pe rolul Tribunalului București a unei acțiuni în despăgubire, prin care reclamanta și acționarii săi, au chemat în judecat statul pentru a fi despăgubiți, ca urmare a restituirii către pârâți a imobilului numit „Hanul Trei Sarmale"; cu privire la lipsirea pârâților de dreptul de folosință asupra imobilului respectiv; cu privire la înlăturarea expertizelor efectuate de către experții S., A. și C., cu privire la valoarea rămasă neamortizată a imobilului; cu privire la necesitatea efectuării probei cu expertiza tehnică în construcții.

2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a nomelor imperative ale Codului de procedură civilă, ce vizează administrarea probelor, garantarea drepturilor la apărare, dreptul efectiv la justiție și echitatea procedurilor, precum și a dispozițiilor de drept material, incidente în cauză. Astfel, recurenții-pârâți au apreciat că dreptul reclamantei la acțiune, în ce privește despăgubirile solicitate, era prescris, deoarece acest drept a început să curgă de la data la care pârâții au formulat acțiunea în revendicare imobiliară, adică din anul 1998, în acest sens fiind aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Mai mult, recurenții-pârâți a arătat că această cerere putea fi formulată, pe cale reconventională, de către reclamantă, după ce aceasta a luat cunoștință despre acțiunea în revendicare formulată de pârâți.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 91 din Legea nr. 31/1990, și a art. 6 alin. (2) și art. 7 din Statutul SC T.M. SA, înființate prin H.G. nr. 1041/1990. În acest sens, recurenții au arătat că nu există un temei al angajării răspunderii civile, deoarece nu există un prejudiciu. Mai mult, instanța de apel a ignorat faptul că reclamanta este o societate integral privatizată, acțiunile sale fiind integral vândute de către stat, acesta nesuportând vreo pagubă, în condițiile în care statul s-a îndestulat prin vânzarea acțiunilor deținute la societatea reclamantă. Imobilul respectiv, după preluare de către stat, a fost administrat de către O.J.T. lași, care, în anul 1990, a fost desființată, bunurile administrate de această întreprindere fiind preluate de societățile comerciale înființate în baza H.G.

nr. 1041/1990, capitalul social al acestora fiind integral deținut de către stat. Cum statul și-a vândut acțiunile deținute la SC T.M. SA, nu se poate reține că acesta a fost păgubit prin restituirea, către pârâții-reclamanți, a imobilului ce face obiectul litigiului de față. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu nelegala aplicare a dispozițiilor art. 494 C. civ. Pentru ca aceste dispoziții să fie aplicabile, era necesar ca lucrarea edificată pe terenul lor să fie una nouă, or, în speță, nu s-a făcut niciodată dovada existenței acestei stări de fapt. Recurenții susțin că această stare de fapt (pe care o susțin ei) ar fi fost tranșată, în mod irevocabil, prin decizia nr. 5184/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, nu există buna credință a constructorului, deoarece nu există un act translativ de proprietate, statul, care este autorul lucrărilor, cunoscând faptul că dreptul de proprietate asupra terenului aparținea pârâților, prin urmare acesta fiind constructor de rea-credință. Nu este îndeplinită nici condiția cerută de art. 494 alin. (3) C. civ., reclamanta nefiind „a treia persoană de bună-credință", deoarece aceasta nu este cea care a edificat lucrările, având doar calitatea de succesoare a statului.

S-a mai susținut de către pârâții-recurenți că instanța de apel nu le-a dat acestora posibilitatea de a opta între a plăti valoarea materialelor și prețul muncii sau contravaloarea sporului de valoare adus fondului, așa cum cer dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ., cât timp instanța de apel a respins cererea de administrare a probelor în scopul stabilirii sporului de valoare adus fondului, limitându-se la probatoriul administrat în celelalte etape procesuale, în care s-a calculat doar contravaloarea materialelor și a muncii.

De asemenea, s-a mai susținut că instanța de apel nu a analizat justificarea de către reclamantă a edificării unor noi construcții pe terenul respectiv, după anul 1990, când s-a înființat respectiva societatea comercială, cu atât mai mult cu cât expertul B., a constatat lipsa de autorizație pentru corpul de clădire denumit „construcție anexă". Hotărârea instanței de apel a fost dată cu nerespectarea unei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, respectiv decizia nr. 18/2011, publicată în M.O. nr. 892/2011, cu referire la faptul că sentința civilă nr. 1857 din 25 noiembrie 2005, în baza căreia Ie-a fost restituit imobilul, este o veritabilă hotărâre de retrocedare, astfel încât obligarea pârâților recurenți la despăgubiri este lipsită de temei legal.

S-a mai susținut de către recurenții-pârâți că hotărârea instanței de apel a fost dată cu ignorarea apărărilor privind compensarea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, cu contravaloarea lipsei de folosință a acestuia, calculul despăgubirilor fiind făcut cu ignorarea deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută.

Astfel, instanța de apel a arătat în considerentele deciziei recurate că instanța de recurs, într-un ciclu procesual anterior, prin decizia nr. 4659 din 1 iulie 2011 a tranșat, în mod irevocabil, problemele de drept legate de calitatea procesuală a reclamantei, de temeiul juridic al cererii în despăgubiri formulate de reclamantă, stabilind că este vorba de pretenții întemeiate pe dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ., și că instanța de apel, în rejudecare nu avea altceva de făcut decât să stabilească întinderea acestor pretenții. Prin urmare, instanța de apel, în rejudecare după casare cu trimitere, a motivat în mod corespunzător hotărârea pe care a pronunțat-o, având în vedere faptul că aceasta era ținută de hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclu procesual anterior, nemaiavând niciun temei a se pronunța asupra apărărilor invocate de pârâți, aceste probleme fiind tranșate de către instanța de recurs.

2. Nici criticile privind nelegalitatea deciziei recurate nu pot fi reținute. După cum s-a arătat mai sus, problemele de drept au fost tranșate de către instanța de recurs în ciclu procesual anterior. În ce privește susținerea recurenților că acțiunea în pretenții a reclamantei era prescrisă, aceasta nu poate fi reținută, câtă vreme, așa după cum s-a reținut și în considerentele deciziei nr. 4669 din 1 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea privind acțiunea în revendicare a rămas irevocabilă la data de 26 iunie 2007 (decizia nr. 5184 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), iar anterior, fusese respinsă, în mod irevocabil, cererea pârâților de restituire în natură a imobilului respectiv, cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 (decizia nr. 3937 din 25 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pârâții au criticat faptul că instanța de apel nu ar fi aplicat dispozițiile de drept substanțial ce erau incidente în cauză, respectiv dispozițiile Legii nr. 31/1990, precum și dispozițiile din legislația referitoare la privatizarea societăților comerciale cu capital de stat, invocând în acest sens și Decizia nr. 18/2001 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, însă, așa cum s-a arătat mai sus, aceste dispoziții nu erau incidente în cauza de față, acest fapt fiind tranșat, în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4669 din 1 iunie 2001, decizie care era obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ., pentru instanța de apel, în rejudecare.

Sunt neadevărate susținerile recurenților-pârâți , în sensul că prin decizia nr. 5184 din 26 iulie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-ar fi stabilit că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 494 C. civ., dimpotrivă, prin această decizie irevocabilă, stabilindu-se faptul că efectuarea unor lucrări pe imobilul în litigiu, nu constituie un impediment la restituirea în natură a bunului, dar că, în virtutea principiilor aplicabile accesiunii imobiliare, constructorul poate pretinde contravaloarea lucrărilor, în condițiile art. 494 alin. (3) C. civ., tocmai acesta fiind temeiul juridic în baza căruia instanța de recurs, în ciclul procesual anterior, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare și, respectiv, instanța de apel, în rejudecare, a pronunțat hotărârea recurată.

Așa după cum s-a reținut, cu putere de lucru judecat, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ciclul procesual anterior, reclamanta a fost de bună-credință, până la data pronunțării hotărârii irevocabile în acțiunea privind revendicarea imobilului, prin urmare aceasta a fost constructor de bună-credință, atât în ce privește calitatea de succesoare cu titlu particular a unității de stat ce a administrat imobilul până în 1990, cât și pentru îmbunătățirile aduse ulterior, ca urmare a constituirii în societate comercială și, mai departe, după privatizarea integrală.

Susținerea recurenților, în sensul că nu li s-a permis să facă probe în vederea stabilirii sporului de valoare adus fondului, este doar o susținere pro causa, aceștia susținând tot timpul că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri, întrucât este continuatoarea statului, și că statul, prin vânzarea acțiunilor, și-a recuperat cheltuielile făcute cu îmbunătățirile și construcțiile edificate pe imobilul ce a fost restituit recurenților-pârâți, ei nefiind niciodată de acord cu stabilirea unor despăgubiri în sarcina lor.

Decizia nr. 18 din 7 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, complet de RIL, nu are legătură cu prezenta cauză, deoarece, în speța de față, s-a stabilit că cererea reclamantei s-a întemeiat pe dispozițiile de drept comun, privind accesiunea imobiliară și nu pe dispozițiile legale privind drepturile ce li se cuvin societăților comerciale care au fost privatizate și care au suferit pagube prin restituirea către foștii proprietari a unor imobile, potrivit legilor speciale cu caracter reparatoriu. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ., recurenții-pârâți vor fi obligați la 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C.M.C., P.L.R. și L.G. împotriva deciziei nr. 56 din 25 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă. Obligă recurenții să plătească intimatei-reclamante SC T.M. SA lași suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 4 aprilie 2013.