ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4414/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4414/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 238/2011 pronunțată la

data de 13 aprilie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3),

art. 30, art. 31 și art. 35 din ordinul nr. 617/2007, formulată de reclamantul P.M.S.

în contradictoriu cu C.A.S. a județului Cluj și Președintele C.N.A.S.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că, în raport de dispozițiile art. 215 și 216

din Legea nr. 95/2006, art. 32 C. proc. fisc. și art. 27 alin. (1) din O.G. nr.

86/2003, prevederea din art. 1 alin. (3) din ordinul nr. 617/2007 emis de Președintele

C.N.A.S., conform căreia „Colectarea contribuțiilor de la persoanele fizice, altele

decât cele pentru care colectarea veniturilor se realizează de către A.N.A.F. se

face în contul unic deschis pe seama C.N.A.S., prin C.A.S.”, nu adaugă la lege.

Reglementarea cuprinsă

în art. 215 și art. 216 din Legea nr. 95/2006, precum și art. 32 C. proc. fisc.,

stabilește că doar în ipoteza în care este vorba de o creanță fiscală ce se cuvine

bugetului general consolidat și dată în competența de administrare a A.N.A.F. și

a unităților teritoriale, aceste creanțe se administrează de către aceste organe

iar președintele A.N.A.F. emite instrucțiuni în condițiile legii, în celelalte situații,

constituirea, gestionarea fondurilor, se realizează potrivit legii, în cauza de

față de către C.N.A.S. prin C.A.S. în raport de cele conferite de acte normative

chiar anterioare.

Pe de altă parte, reține

instanța de fond, potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 86/2003, începând cu 1

ianuarie 2004 activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea,

soluționarea contestațiilor pentru contribuțiile datorate de persoanele fizice și

juridice care au calitatea de angajator, a fost dacă în competența A.N.A.F. iar

pentru persoanele fizice care nu au calitatea de angajat, asigurat pe bază de declarație

sau contract de asigurare, activitatea de colectare a contribuțiilor a rămas în

sarcina C.N.A.S.

Ulterior, reține prima

instanță, s-a încheiat între C.N.A.S. și A.N.A.F. protocolul din 26 octombrie 2000

în baza căruia s-a transmis în sarcina C.N.A.S. atribuțiile legate de stabilirea

creanțelor în domeniu și executarea silită.

Cât privește nelegalitatea

art. 35 alin. (2) din ordinul nr. 617/2003, invocate de reclamant, instanța de fond

a reținut că nici prevederea acestuia în sensul că „Titlul de creanță prevăzut în

alin. (1) devine titlu executoriu la data la care creanța bugetară este scadentă

prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege”, nu adaugă la lege.

Prevederile din Legea

nr. 95/2006 cuprinse în art. 215 și art. 216, art. 208 și art. 209 precum și

art. 261 alin. (2) C. proc. fisc. și art. 141 alin. (1) C. proc. fisc., statuează

în mod clar că în vederea constituirii, gestionării fondului național unic de asigurări

sociale de sănătate, casele de asigurări de sănătate au competența de a recurge

la executarea silită, această activitate incluzând atât activitatea de stabilire

a titlurilor de creanță prin emiterea deciziei de impunere cât și executarea deciziei

în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 92/2003, așa încât reține prima instanță,

statuarea din ordin, art. 35 prin care se conferă posibilitatea C.N.A.S., C.A.S.

de a emite decizia de colectare a contribuțiilor nu adaugă la lege.

Cu privire la art. 30

alin. (1) din ordinul nr. 617/2007, care stabilește că se datorează contribuții

la asigurările de sănătate atât pentru perioada în care s-au realizat venituri impozabile

cât și contribuția lunară, precum și majorările de întârziere prevăzute la art.

28 sau după caz, obligații fiscale accesorii, cât și pentru perioada în care nu

au fost realizate venituri impozabile pe o perioadă mai mare de 6 luni, instanța

de fond a reținut că și acesta este în concordanță cu dispozițiile art. 259 din

Legea nr. 95/2006, articol ce stabilește obligativitatea pentru persoana care are

obligația de a se asigura și nu poate dovedi plata contribuției de a achita aceste

contribuții și obligațiile accesorii și pentru perioada în care nu au fost realizate

venituri pe o perioadă mai mare de 6 luni.

În fine, reține prima

instanță că nici dispozițiile art. 31 din ordin nu sunt nelegale, acestea fiind

în concordanță cu dispozițiile art. 259 alin. (8) din Legea nr. 95/2006, potrivit

cărora termenele de prescripție privind obligațiile fiscale se calculează începând

cu data primei solicitări de acordare a serviciilor medicale, la notificarea caselor

de asigurări de sănătate sau la solicitarea persoanelor în vederea dobândirii calității

de asigurat, după caz.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii”.

Criticile aduse sentinței

de către recurentul-reclamant subsumate motivului de recurs invocat sunt următoarele:

- în mod eronat instanța

de fond a considerat că dispozițiile art. 1 alin. (3) din ordinul nr. 617/2007 emis

de Președintele C.N.A.S., nu adaugă la lege.

Prin faptul că atributul

de colectare a contribuțiilor este dat în competența C.A.S. se adaugă la lege, deoarece

noțiunea de colectare include și acțiunea de emitere a titlurilor de creanță care

devin titluri executorii, atribuție care este stabilită de O.G. nr. 92/2003, C.

proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, doar în sarcina organelor

fiscale.

- greșit a stabilit instanța

de fond că art. 35 din Normele metodologice cuprinse în ordinul nr. 617/2007 nu

adaugă la lege, în speță, la dispozițiile art. 215, art. 216 din Legea nr. 95/2006

și la art. 81 și art. 84 alin. (4) C. proc. fisc.

În situația în care legea

abilitează pe intimata-pârâtă să procedeze numai la luarea măsurilor de executare

silită, emiterea titlurilor de creanță în condițiile prevăzute de ordin, în mod

evident adaugă la lege.

Intimata-pârâtă fiind

doar un organ execuțional, nu are abilitarea și competența legală de a emite decizii

de impunere cu valoare fiscală de titlu de creanță privind contribuțiile la Fondul

Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.

- susținerile instanței

de fond cu privire la legalitatea art. 30 din ordin sunt eronate, fiind cert că

ele adaugă la lege, întrucât stabilește perioada pentru care se datorează contribuții

la asigurările de sănătate, într-o modalitate nereglementată de Legea nr. 95/2006,

adică atât pentru perioada în care s-au realizat venituri impozabile, cât și contribuția

lunară, precum și majorările de întârziere prevăzute la art. 28 sau, după caz, obligațiile

fiscale accesorii, pentru perioada în care nu au fost realizate venituri impozabile

pe o perioadă mai mare de 6 luni, art. 259 alin. (8) din Legea nr. 95/2006 având

o cu totul altă reglementare.

- contrar celor reținute

de instanța de fond, susține recurentul-reclamant, art. 31 din ordin adaugă și el

la lege, întrucât stabilește date de începere a curgerii termenelor de prescripție

diferite, în funcție de acțiunea sau inacțiunea vreunei persoane sau instituții,

contrar dispozițiilor art. 91 alin. (2) C. proc. civ.;

- motivarea sentinței

este deficitară, din considerente nerezultând cu claritate argumentele pentru care

prima instanță a considerat a fi legale dispozițiile din ordin ce au făcut obiectul

excepției de nelegalitate, ba mai mult rezultă că s-a făcut o confuzie între titlul

de creanță și titlul executoriu;

- cât privește protocolul

cu din 26 octombrie 2000, recurentul-reclamant critică sentința sub aspectul faptului

că instanța a reținut în mod nelegal că în baza acestui protocol „s-a transmis în

sarcina C.N.A.S. atribuții legate de stabilirea creanțelor în acest domeniu și executarea

silită”, aceste atribuții neputând fi transmise decât prin lege și nu printr-un

protocol, ori prin lege ele sunt date în sarcina A.N.A.F.;

- prin textele normative

introduse prin ordinul nr. 617/2007 pârâta-intimată a încălcat principiul certitudinii

impunerii, astfel cum este reglementat de art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003,

C. fisc.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției invocate

cu privire la dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 30, art. 31 și art. 35 din ordinul

nr. 617/2007 emis de Președintele C.N.A.S.

Intimatele C.N.A.S. și

C.A.S. a județului Cluj au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului

ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins potrivit considerentelor ce urmează:

Astfel cum corect a reținut

instanța de fond, este nejustificată cererea recurentului-reclamant potrivit căreia

art. 1 alin. (3) și art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 adaugă la lege, atributul de

colectare a contribuțiilor la F.N.U.A. SA fiind dat chiar prin lege în competența

caselor de asigurări.

Potrivit art. 27

alin. (1) din O.G. nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar,

aprobată prin Legea nr. 609/2003 „începând cu 1 ianuarie 2004, activitatea privind

declararea, constatarea, controlul, colectarea și soluționarea contestațiilor pentru

contribuția de asigurări sociale de sănătate, precum și alte contribuții datorate

de persoanele juridice și persoanele fizice care au calitate de angajator sau entitățile

asimilate angajatorului, a fost dată în competența Ministerului Finanțelor Publice,

și unitățile sale subordonate, care au și calitate de creditor bugetar”.

Or, la aceeași dată, potrivit

dispozițiilor art. 38 alin. (1) al ordonanței, „pentru persoanele fizice care nu

au calitatea de angajat, asigurate pe bază de declarație sau contract de asigurare

la sistemele de asigurări sociale, activitatea de colectare a contribuțiilor a rămas

în sarcina C.N.A.S. prin C.A.S.”.

Recurentul-reclamant susține

că activitatea de colectare care include și acțiunea de emitere a titlurilor de

creanță, care la rândul lor devin titluri executorii este stabilită prin O.G.

nr. 92/2003, C. proc. fisc., în exclusivitate în sarcina organelor fiscale.

Prin prevederile sale,

C. proc. fisc. art. 110 alin. (2) Titlul VIII, Colectarea creanțelor fiscale, menționează

într-adevăr că această activitate se realizează în temeiul unui titlu de creanță

sau al unui titlu executoriu, iar Normele metodologice de aplicare a C. proc. fisc.

atunci când definesc noțiunea de titlu de creanță fiscală, arată că printre titlurile

ce întrunesc aceste condiții se numără și decizia de impunere emisă de organele

competente, potrivit legii.

Art. 209 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările

și completările ulterioare, prevede că „constituirea fondului se face din contribuția

pentru asigurări sociale de sănătate, suportate de asigurați, de persoanele fizice

și juridice care angajează personal salariat, din subvenții de la bugetul de stat,

precum și din alte surse, donații, sponsorizări, dobânzi, exploatarea patrimoniului

C.N.A.S. și al caselor de asigurări de sănătate, potrivit legii”.

Gestionarea fondului se

face în condițiile legii, prin C.N.A.S., prin casele de asigurări de sănătate județene

și a municipiului București.

În cazul neachitării la

termen, potrivit art. 216 din Legea nr. 95/2006 a contribuțiilor datorate fondului

de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor

se face de A.N.A.F., C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori

juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru

încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere, în

condițiile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Prin art. 261 alin. (2)

din aceeași lege, se stabilește că C.N.A.S. aprobă norme privind desfășurarea activității

de executare silită a creanțelor datorate fondului de către persoanele fizice, altele

decât cele pentru care colectarea se face de A.N.A.F., alin. (4) al aceluiași articol

statuând că în cazul neachitării în termen a contribuțiilor datorate, aplicarea

măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate și a majorărilor

de întârziere se realizează potrivit O.G. nr. 92/2003.

Se înțelege, astfel cum

corect reține instanța de fond, că activitatea de executare silită, dată în competența

caselor de asigurări de sănătate, include și activitatea de stabilire a titlurilor

de creanță prin emiterea deciziei de impunere.

De altfel, și dispozițiile

din art. 261 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 care arată că persoanele prevăzute

la art. 257 și art. 258 din lege, au obligația de a pune la dispoziția organelor

de control ale A.N.A.F. sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative

și actele necesare, în sprijinul soluției de legalitate a actelor contestate, actele

și documentele justificative fiind necesare tocmai pentru stabilirea obligațiilor

la fond.

Or, stabilirea obligațiilor

la fond, astfel cum s-a arătat nu se poate face decât prin emiterea unui act care

constituie titlu de creanță și care nu poate fi decât decizie de impunere.

Trebuie precizat că prin

decizia nr. 3878 din 27 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, instanța supremă a ajuns la aceeași concluzie a legalității prevederilor

art. 35 din ordinul președintelui C.N.A.S. nr. 617/2006, statuând că acestea nu

depășesc cadrul legal stabilit prin Legea nr. 95/2006, în executarea căreia a fost

emis și nu contravin legii, în condițiile în care, strict cu privire la obligațiile

de plată către F.N.U.A. SA, în cadrul competențelor atribuite caselor de asigurări

de sănătate de a aplica măsurile de executare silită, sunt incluse și cele de emitere

a titlurilor executorii, în condițiile și cu respectarea dispozițiilor O.G. nr.

92/2003.

Cât privește nelegalitatea

dispozițiilor art. 30 alin. (1) din același ordin, susținută în continuare prin

motivele de recurs formulate de către recurentul-reclamant, instanța de control

judiciar constată că și această critică este nefondată.

Recurentul-reclamant susține

că art. 30 alin. (1) adaugă la lege pentru că stabilește perioada pentru care se

datorează contribuții la asigurările de sănătate într-o modalitate nereglementată

de Legea nr. 95/2006, adică atât pentru perioada în care s-au realizat venituri

impozabile, cât și contribuția legală lunară, precum și majorările de întârziere

prevăzute la art. 28 sau, după caz, obligațiile fiscale accesorii pentru perioada

în care nu au fost realizate venituri impozabile pe o perioadă mai mare de 6 luni.

Or, art. 259 alin. (7)

lit. c) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prevede că:

„persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției

sunt obligate pentru a obține calitatea de asigurat să achite atât contribuția legală

lunară și obligațiile fiscale accesorii prevăzute pentru perioada în care au realizat

venituri impozabile, cât și contribuția legală lunară și majorările de întârziere,

după caz, pentru perioada în care nu au fost realizate venituri impozabile pe o

perioadă mai mare de 6 luni.

Alin. (8) din art. 259

din Legea nr. 95/2006, invocat de recurentul-reclamant se referă la un alt aspect

și anume, la modalitatea de calcul a contribuției precum și a majorărilor de întârziere

aferente, pentru persoanele prevăzute la alin. (7) care au realizat venituri impozabile

și anume, „pe perioada în care acestea au fost realizate, cu respectarea termenelor

de prescripție privind obligațiile fiscale”.

Analizând și criticile

aduse de recurent, referitor la nelegalitatea art. 31 din ordinul nr. 617/2007,

în mod greșit respinsă de instanța de fond, se constată de asemenea că sunt neîntemeiate.

Art. 31 din ordin stabilește

date de începere a curgerii termenelor de prescripție diferite, pentru că așa este

prevăzut în dispozițiile art. 259 alin. (8) din Legea nr. 95/2006: „termenele de

prescripție privind obligațiile fiscale se calculează începând cu data primei solicitări

de acordare a serviciilor medicale, la notificarea caselor de asigurări de sănătate

sau la solicitarea persoanelor în vederea dobândirii calității de asigurat, după

caz”.

Or, potrivit art. 91

alin. (1) și (2) C. proc. fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligații

fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune

altfel.

În speță, Legea nr. 95/2006,

dispune altfel, iar ordinul, prin art. 31, respectă dispozițiile din lege.

În fine, trebuie analizată

și critica ce se referă la motivarea deficitară a sentinței de către instanța de

fond, recurentul susținând că în considerentele sentinței sunt confundate titlul

de creanță cu titlul executor, nefiind analizată reglementarea legală a titlurilor

de creanță cuprinsă în art. 110 din O.U.G. nr. 92/2003, republicată, și totodată

s-a confundat atribuția legală de executare silită cu atribuția de emitere a documentelor

care pot deveni titluri de creanță, iar la scadență devin titluri executorii.

Critica este neîntemeiată,

instanța de fond analizând corect textele din lege și concluzionând în mod temeinic

că articolele invocate a fi nelegale din ordin au fost emise cu respectarea legii,

ele neadăugând la lege, astfel cum greșit pretinde recurentul.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar, analizând criticile formulate de recurent, a susținut și completat

motivarea instanței de fond, concluzionând asupra temeiniciei și legalității sentinței

instanței de fond, precizând că în mod corect au fost respinse cererile de nelegalitate

a dispozițiilor contestate din ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007.

Critica vizând Protocolul

din 26 octombrie 2000, în sensul că prin acesta nu se pot transmite către C.N.A.S.

atribuții legate de stabilirea creanțelor în domeniul asigurărilor și executarea

silită, instanța de control judiciar o găsește neîntemeiată.

Astfel cum corect susțin

intimatele-pârâte, între C.N.A.S. și A.N.A.F. a fost încheiat „Protocolul privind

furnizarea datelor referitoare la asigurații din categoriile de persoane care realizează

venituri din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende,

din dobânzi și din cedarea folosinței bunurilor, din agricultură și silvicultură,

precum și date privind plata contribuțiilor datorate de angajator și angajat la

F.N.U.A. SA pentru persoanele care au calitatea de angajat, către C.N.A.S.”.

Protocolul respectiv a

fost înregistrat în evidențele C.N.A.S. din 26 octombrie 2007 și în evidențele A.N.A.F.

din 30 octombrie 2007, obiectul său constituindu-l furnizarea de către A.N.A.F.

către C.N.A.S., de date cu privire la persoanele care realizează venituri din profesii

libere, în scopul exercitării atribuțiilor legale ale acesteia și anume în vederea

stabilirii calității de asigurat a acestor persoane.

Potrivit art. 261

alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, „C.N.A.S.

aprobă norme privind desfășurarea activității de executare silită a creanțelor datorate

fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor

se face de A.N.A.F.”.

Nu este, așadar, vorba

de încălcarea dispozițiilor Legii nr. 95/2006, nefiind vorba nici de o substituire

a C.N.A.S. în obligațiile A.N.A.F.

De altfel, această atribuție

a C.N.A.S. este stabilită în principal prin art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 86/2003,

fiind deci un argument în plus cu privire la legalitatea acestui protocol.

Așa fiind, pentru toate

aceste considerente, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ. urmează a fi respins, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond

ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.M.S. împotriva

sentinței civile nr. 238/2011 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie

2011.