ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 383/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 383/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr.

1792/33/2012, reclamantul T.F.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.-A.N.A.F.

- D.G.F.P. a Județului Cluj, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care

să se dispună anularea în întregime a Deciziei nr. 689 din data de 10 octombrie

2012 privind soluționarea contestației nr. 23877 din 05 iunie 2012 formulată

împotriva Deciziei de impunere nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012, emisă în baza

constatărilor cuprinse în R.I.F. nr. 18029 din 25 aprilie 2012 și, pe cale de

consecință:

- în principal,

constatarea nulității Deciziei de impunere mai sus indicată și anularea în

întregime a debitului principal, respectiv a majorărilor și penalităților

aferente T.V.A.;

- în subsidiar,

desființarea Deciziei de impunere nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012, în sensul

anulării în întregime a debitului principal - 650.832 lei reprezentând T.V.A.,

precum și a majorărilor și penalităților aferente T.V.A., în sumă de 485.559

lei, respectiv 97.625 lei.

Totodată, s-a

solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art.

274 C. proc. civ.

instanțe

Prin sentința civilă nr.

588 din 6 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus: respingerea

excepției inadmisibilității acțiunii, admiterea acțiunii în parte, anularea

parțială a Deciziei nr. 689 din 10 octombrie 2012 și a Deciziei de impunere nr.

18029 din 25 aprilie 2012, întocmite în baza R.I.F. nr. 18029 din 25 aprilie 2012,

toate emise de D.G.F.P. a Județului Cluj, până la concurența sumelor de 400.385

lei T.V.A., cu majorări de întârziere aferente, în cuantum de 243.658 lei și

penalități aferente în sumă de 60.373 lei.

De asemenea, s-a

dispus exonerarea reclamantului T.F.C. de plata sumei de 250.447 lei, T.V.A. cu

majorări de întârziere în cuantum de 241.901 lei și penalități de 37.252 lei,

precum și obligarea autorității pârâte la plata către reclamant a sumei de 6370

lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale reprezentând onorariu de

expert.

Pentru a hotărî în

acest sens, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia de

impunere privind taxa pe valoare adăugată și alte obligații fiscale stabilite

de inspecția fiscală pentru persoane fizice care realizează venituri impozabile

din activități economice nedeclarate organelor fiscale nr. 18029/1 din 25

aprilie 2012, emisă de către D.G.F.P. Cluj, sunt reținute în sarcina

reclamantului obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 1.234.016 lei, reprezentând

debit suplimentar (650.832 lei), majorări de întârziere (485.559 lei) și penalități

de întârziere (97.625 lei) la sursa taxă pe valoare adăugată, stabilite în baza

constatărilor din R.I.F. din data de 25 aprilie 2012.

În urma verificării

efectuate, organele de inspecție fiscală au constatat că reclamantul a

desfășurat în perioada februarie 2007 - aprilie 2010, atât împreună cu soția sa

T.C.N., cât și împreună cu asociații B.V.R., B.R.C., B.M.I. și B.C.C.,

activități economice cu caracter de continuitate, constând în efectuarea a 100

tranzacții imobiliare, operațiuni care se încadrează în prevederile art. 127 alin.

(1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și

completările ulterioare.

Contestația

administrativă formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere a fost

respinsă, prin Decizia nr. 689 din 10 octombrie 2012 emisă de M.F.P.-A.N.A.F. -

D.G.F.P. a Județului Cluj.

Excepția nulității

absolute a deciziei de impunere pentru lipsa competenței materiale a D.G.F.P.

Cluj, invocată de reclamant prin notele de ședință din 21 iunie 2013, este

neîntemeiată, în raport de prevederile art. 99 C. proc. fisc., H.G. nr. 109 din

18 februarie 2009, art. 1 alin. (1) și art. 5 din Ordinul președintelui A.N.A.F.

nr. 375 din 26 martie 2009, art. 1 al Ordinului președintelui A.N.A.F. nr. 1171

din 29 mai 2009 și art. 134-135 din Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 3831 din

29 decembrie 2011.

Referitor la

invocarea nulității deciziei de impunere și a raportului de inspecției fiscală,

pentru nerespectarea prevederilor art. 43 alin. (2) și sancționate de art. 46 C.

proc. fisc., apărarea reclamantului nu poate fi validată întrucât, în cuprinsul

deciziei de impunere se pot identifica numele și semnătura persoanelor care au

întocmit titlul de creanță, respectiv a echipei de inspecție fiscală, numele și

semnătura persoanei care a avizat actul, respectiv a șefului de serviciu,

numele și semnătura persoanei care a aprobat actul administrativ fiscal,

respectiv a conducătorului activității de inspecție fiscală.

Referitor la

alegațiile reclamantului vizând nelegalitatea pe fond a deciziei de impunere și

de înregistrare din oficiu ca plătitor de T.V.A., ca urmare a lipsei oricărui

cadru juridic pentru stabilirea obligației de înregistrare ca plătitor de T.V.A.,

se reține că susținerea reclamantului cu privire la greșita calificare de către

organul fiscal a activității mai sus expuse ca fiind o activitate de exploatare

a bunurilor corporale în scopul de a obține venituri cu caracter de

continuitate nu poate fi validată, în raport de prevederile legale care au

reglementat în perioada 2002-2009 sfera de aplicare a taxei pe valoare

adăugată.

Contrar celor

susținute de reclamant, se constată că operațiunile efectuate de acesta

împreună cu asociații în perioada februarie 2007-aprilie 2010, respectiv

derularea a 100 tranzacții imobiliare în sumă totală de 6.967.868 lei, atestă

că acesta a obținut venituri cu caracter de continuitate, desfășurând astfel

activități economice, așa cum sunt definite de normele legale privind T.V.A.

Pe cale de

consecință, prin operațiunile pe care le-a desfășurat în perioada menționată

reclamantul a avut calitatea de persoană impozabilă, cu toate drepturile și

obligațiile care decurg din această calitate, având ca primă obligație

declararea începerii activității sale ca persoană impozabilă din punct de

vedere al taxei pe valoare adăugată.

Nu se poate reține

lipsa unei legislații previzibile, organul de control aplicând legislația

existentă la data desfășurării tranzacțiilor în cauză și, sub nicio formă, cu

caracter retroactiv. În esență, existau dispoziții legale în vigoare în toată

perioada supusă controlului fiscal, dispoziții care reglementau situații precum

cea a reclamantului.

Se impune a se lua

act de justețea apărărilor conform cărora nu a fost stabilită în mod corect

baza de impunere în R.I.F., prin prisma celor statuate de C.E.J. în cauzele

conexe Tulică și Plavosin (C-249/12 și C-250/12), urmând a fi validate

concluziile expertului contabil, în sensul că se impune refacerea calculului

sumelor din R.I.F. și, în urma reconsiderării bazei de impunere, T.V.A.-ul este

în cuantum de 429.645 lei. Totodată, se va achiesa poziției expertului, în

sensul în care, pentru perioada 2007-2008, se impune a i se recunoaște

reclamantului dreptul de deducere, sumele real datorate fiind cele indicate în

varianta 2 a expertului principal.

Pentru justificarea

dreptului de deducere au fost luate în calcul de către expert doar facturile

emise pe numele reclamantului, impunându-se a fi validată poziția conform

căreia nu mai poate fi dedus T.V.A.-ul aferent facturilor de achiziții din anul

2006, deoarece la data controlului, aprilie 2012, era împlinit termenul de

prescripție de 5 ani prevăzut de art. 147

1

din C. fisc.

În concluzie, prima

instanță a apreciat că acțiunea promovată de reclamant este în parte întemeiată

și a dispus admiterea în parte a acesteia, în temeiul art. 1, 8 și 18 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 218 C. proc. fisc.

exercitată în cauză

Împotriva sentinței

civile nr. 588 din 6 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs

reclamantul T.F.C. și pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca.

3.1. În motivarea

cererii sale de recurs, reclamantul a susținut că sentința primei instanțe este

parțial netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:

(i) Referitor la

nulitatea activității de control în baza căreia s-au emis decizia de impunere

și raportul de inspecție fiscală față de reclamant

Prevederile art. 99 C.

proc. civ. nu stabilesc în niciun fel competența D.G.F.P. de a realiza

inspecții fiscale ci dimpotrivă, atribuie această competență direct și

nemijlocit A.N.A.F.

Pe cale de

consecință, în concret, pentru stabilirea competenței materiale de realizare a

inspecțiilor fiscale privind obligația de plată a T.V.A. în afara oricărui alt

organ fiscal decât A.N.A.F., era imperios necesară stabilirea competenței

materiale a D.G.F.P. Cluj prin intermediul unui Ordin al președintelui A.N.A.F.,

care să fie publicat în M. Of., astfel încât să producă efecte juridice,

potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Ordinele la care se

face referire în sentința recurată nu au fost niciodată publicate în M. Of. al

României. Or, sancțiunea pentru nepublicarea în M. Of. este inexistența

actului, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituția României.

Ordinele în discuție

nu au nicidecum caracterul unor acte administrative individuale, ci dimpotrivă,

reprezintă acte cu caracter normativ. În primul rând, acestea produc efecte în

sarcina unui număr nedefinit de persoane, și anume în sarcina oricărei persoane

care este supusă unei activități de control din partea organelor fiscale.

În al doilea rând,

dacă aceste ordine ar avea calitatea de acte administrative individuale,

acestea nu ar putea produce oricum efecte juridice în sarcina unei persoane

decât în condițiile în care aceasta ar fi menționată în mod expres în cuprinsul

actului.

Pe cale de

consecință, nepublicarea acestor acte normative în M. Of. al României atrage

inexistența lor și faptul că nu pot genera efecte juridice în sarcina

reclamantului.

(ii) Referitor la

nelegalitatea pe fond a deciziei de soluționare a contestației și a deciziei de

impunere emisă în sarcina reclamantului

Instanța de fond

reține că este corectă stabilirea activității derulate de către reclamant ca

fiind o exploatare a bunurilor corporale în scopul obținerii de venituri cu

caracter de continuitate.

Raționamentul

instanței de fond nu poate fi reținut, chiar pornind de la practica CJUE aplicabilă

în materie. Astfel, cu referire chiar la Hotărârea pronunțată în cauzele

reunite C/180/10/C/181/10, citată de instanța de fond, se impune a se reține că

în jurisprudența sa, C.J.U.E. a arătat că o persoană nu trebuie considerată

persoană impozabilă în scopuri de T.V.A., dacă vânzările pe care le-a efectuat

se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane.

De asemenea, Curtea

reamintește în cuprinsul acestei decizii faptul că art. 12 al Directivei a VI-a

T.V.A. prevede doar posibilitatea, și nu obligația statelor membre de a

califica și anumite operațiuni izolate ca fiind operațiuni impozabile,

realizate în derularea unei activități comerciale. Însă, Curtea reține că, dacă

statele membre înțeleg să uzeze de această posibilitate au obligația corelativă

de a stabili cu certitudine dacă respectivele operațiuni nu reprezintă doar

exercitarea dreptului de proprietate de către titular, context în care Curtea

reține, textul, că „simpla exercitare a dreptului de proprietate nu poate fi

considerată prin ea însăși o activitate economică”.

Din probele

administrate în cauză a rezultat în mod clar faptul că întreaga activitate

derulată de către reclamant a avut la bază intenția acestuia de a construi

pentru uzul propriu al său și al familiei sale, imobile de o calitate sporită

(aspect reținut, de altfel, chiar în cuprinsul sentinței recurate).

În domeniul nerespectării

principiului certitudinii impunerii, instanța de fond reține faptul că

susținerile reclamantului nu sunt justificate, întrucât pct. 3 din Normele de

aplicare la art. 127 din C. fisc. nu fac decât să expliciteze art. 127 alin. (2)

din C. fisc.

Se impune a se

observa că susținerile instanței de fond sunt eronate, raportat la faptul că

prevederile art. 127 alin. (2)

1

din Legea nr. 571/2003, introduse

prin O.U.G. nr. 109/2009, au intrat în vigoare la 01 ianuarie 2010, astfel că

exigibilitatea T.V.A. pentru persoanele fizice raportat la veniturile obținute

din tranzacții imobiliare nu avea temei legal expres, din punct de vedere al

stabilirii în mod conform a unor obligații fiscale până la această dată.

Temeiul legal al

obligației reclamantului de plată a T.V.A. pentru veniturile obținute din

tranzacții imobiliare nu îl poate constitui pct. 3 al Normelor metodologice de

aplicare a art. 127, deoarece aceste norme de aplicare adaugă în mod nepermis

la textul fiscal, fiind astfel încălcate prevederile art. 1 alin. (1) teza a

II-a și art. 5 din C. fisc., precum și prevederile art. 139 alin. (1) din

Constituția României, care statuează că impozitele, taxele și orice alte

venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se

stabilesc prin lege.

O altă interpretare

ar fi în mod vădit contrară principiului certitudinii în materie fiscală și

securității juridice, precum și jurisprudenței C.E.D.O. în materie fiscală, în

contextul în care contribuabilii nu ar fi avut posibilitatea să cunoască

obligațiile incidente în materie de T.V.A., dat fiind faptul că anterior datei

de 1 ianuarie 2010 nu exista nici măcar o normă cu caracter general (chiar incert),

de trimitere la normele metodologice, care să sugereze că regulile în materie

de T.V.A. s-ar aplica și în privința persoanelor fizice care perfectează

contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect bunuri imobile.

(iii) Cu privire la

acordarea doar parțială a dreptului de deducere aferent operațiunilor derulate

Dreptul de deducere a

fost acordat de instanța de fond doar pentru perioada pentru care nu a

intervenit termenul de prescripție, în temeiul art. 147

1

C. fisc.

În realitate, dreptul

de deducere trebuia acordat reclamantului integral, întrucât acesta nu putea fi

în mod efectiv exercitat decât ulterior momentului înregistrării în scopuri de T.V.A.

pentru perioada în discuție, așadar ulterior emiterii deciziei de impunere.

Această interpretare

rezultă din prevederile art. 145 alin. (1), alin. (11) și alin. (12) din C.

fisc., coroborate cu pct. 56 din Normele metodologice.

Prin urmare, se

impune acordarea dreptului de deducere reclamantului pentru toate cheltuielile

aferente operațiunilor pentru care s-au stabilit obligații de plată

reprezentând T.V.A., inclusiv pentru cele realizate în cursul anului 2006.

În concluzie, pentru

motivele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului,

modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii în totalitate a

acțiunii în contencios administrativ pe care a formulat-o.

3.2. Recurenta-pârâtă

D.G.F.P. Cluj-Napoca a solicitat admiterea recursului pe care l-a declarat și,

în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare,

iar, în subsidiar, modificarea în tot a sentinței atacate, cu consecința

respingerii în totalitate a acțiunii în contencios administrativ.

Expunerea și analiza motivelor

de recurs invocate de autoritatea pârâtă nu se impune față de necesitatea

soluționării cu prioritate a excepției tardivității recursului, în raport de prevederile

art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 588 din 6

decembrie 2013 a Curții de Apel Cluj a fost comunicată pârâtei D.G.F.P.

Cluj-Napoca la data de 7 ianuarie 2014 (fila 300 dosar fond), iar recursul a

fost înregistrat la Curtea de Apel Cluj la data de 24 ianuarie 2014, potrivit

rezoluției existente pe cererea de recurs.

Se observă astfel că

declararea recursului a avut loc cu nerespectarea termenului de 15 zile

prevăzut de art. 301 C. proc. civ., termen care curge de la data comunicării

hotărârii atacate.

În aceste

circumstanțe, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

dispune respingerea recursului declarat de pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca

împotriva sentinței civile nr. 588 din 6 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de

Apel Cluj, secția a II-a civilă,de contencios administrativ și fiscal, ca

tardiv formulată.

II. Aprecierile

Înaltei Curți asupra recursului declarat de reclamantul T.F.C.

Examinând sentința

atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările

dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv art. 304

1

C.

proc. civ. (1865), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este

nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

instanță a reținut ca fiind neîntemeiată excepția nulității absolute a deciziei

de impunere pentru lipsa competenței materiale a D.G.F.P. a Județului Cluj,

invocată de reclamant.

Astfel, D.G.F.P. a

Județului Cluj - A.I.F. avea competența materială de a efectua inspecții

fiscale, inclusiv la contribuabilii persoane fizice, potrivit dispozițiilor art.

99 C. proc. fisc., coroborate cu dispozițiile H.G. nr. 109/2009 privind

organizarea și funcționarea A.N.A.F. și ale Ordinelor președintelui A.N.A.F. nr.

375/2009, 1171/2009 și 3831/2011. Aceste ordine nu au caracterul unor acte

administrative cu caracter normativ, de vreme ce nu conțin reglementări cu

caracter de principiu, obligatorii pentru un număr nedeterminat de subiecte de

drept sau situații care se încadrează în ipoteza normei pe care o instituie.

Ele reprezintă acte administrative cu caracter individual, întrucât sunt

aplicabile în situații strict determinate și produc efecte juridice față de un număr

determinat/determinabil de subiecte de drept.

În consecință, în

privința acestor ordine nu existau obligația publicării în M. Of., al României,

Partea I, în raport de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 24/2000, astfel că

susținerile recurentului sub acest aspect sunt neîntemeiate.

instanță a reținut în sarcina reclamantului obligația de plată a T.V.A. pentru

perioada 01 mai 2007-31 decembrie 2011, precum și a accesoriilor aferente,

făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor incidente din Legea nr.

571/2003 privind C. fisc.

Astfel, potrivit art.

126 alin. (1) din acest act normativ, în forma aplicabilă începând cu data de

01 ianuarie 2005, pe întreaga perioadă supusă inspecției fiscale, în sfera de

aplicare a T.V.A. se cuprind livrările de bunuri sau prestările de servicii

efectuate cu plată pe teritoriul României, în condițiile în care sunt realizate

de o persoană impozabilă, astfel cum aceasta este definită la art. 127 alin. (1),

iar livrările de bunuri sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre

activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).

Art. 127 alin. (1) definește

persoana impozabilă ca fiind orice persoană care desfășoară, de o manieră

independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor

prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activități.

În accepțiunea art. 127

alin. (2) teza finală, constituie activitate economică și „exploatarea

bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu

caracter de continuitate”.

Din interpretarea

dispozițiilor legale evidențiate rezultă că, de esența activității economice

este obținerea de venituri pe o bază continuă și că simpla dobândire și vânzare

a unui bun imobil nu constituie prin ea însăși o activitate economică.

În acest sens, cu

privire la statutul fiscal al persoanei fizice, în jurisprudența C.J.U.E. s-a reținut

că, dacă această persoană ia măsuri active în vederea comercializării bunurilor,

prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător,

comerciant sau prestator de servicii, în sensul art. 9 alin. (1) din Directiva T.V.A.,

atunci această persoană trebuie considerată ca exercitând o activitate

economică și, în consecință, persoană impozabilă (Hotărârea din 15 septembrie

2011, pronunțată în cauzele conexe C/180/10 și C/181/10).

Raportând cele

statuate de Curtea de Justiție la situația de fapt din speța supusă judecății,

se constată că activitatea desfășurată de reclamant împreună cu asociații în

perioada februarie 2007-aprilie 2010 este o activitate economică ce intră sub

incidența art. 127 alin. (2) din C. fisc., în condițiile în care nu este vorba

de operațiuni izolate, ocazionale, ci de o activitate susținută, de amploare,

materializată în derularea a 100 tranzacții imobiliare în valoare totală de

6.967.868 lei.

Obligația de plată a T.V.A.

stabilită în sarcina reclamantului își are temeiul legal în prevederile Legii nr.

571/2003 privind C. fisc., forma în vigoare pe parcursul întregii perioade

verificate, și nu în prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003

privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 144/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

Faptul că, începând

cu data de 01 ianuarie 2010, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 109/2007,

art. 127 din C. fisc. a fost completat cu alineatul 2

1

în care se

prevede că „situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de

bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme” nu este

de natură să afecteze legalitatea actelor administrative contestate, întrucât

situațiile în care persoanele fizice pot fi considerate persoane impozabile au

fost stabilite chiar prin dispozițiile C. fisc., forma în vigoare încă din data

de 01 ianuarie 2005, și nu pentru prima dată prin O.U.G. nr. 109/2007.

Pretinsa nelegalitate

a prevederilor pct. 3 al Nomelor metodologice de aplicare a art. 127 din C.

fisc., pe motiv că adaugă în mod nepermis la prevederile C. fisc., invocată de

reclamant, excede cadrului procesual de față, în care instanța de contencios

administrativ nu a fost investită cu examinarea legalității acestui act administrativ

cu caracter normativ, nici pe calea acțiunii directe și nici pe calea excepției

de nelegalitate.

Prin urmare, sunt

neîntemeiate susținerile recurentului privitoare la inexistența unui temei

legal pentru obligația de plată a T.V.A. instituită în sarcina acestuia,

încălcarea principiilor certitudinii impunerii și a securității raporturilor

juridice, astfel cum acestea sunt reflectate și în jurisprudența C.E.D.O.

dreptul de deducere a T.V.A., în mod legal prima instanță a reținut că reclamantul

nu beneficiază de acest drept pentru operațiunile desfășurate în cursul anului

2006, atât timp cât prevederile art. 147

1

alin. (2) din C. fisc.

instituie un termen de cel mult 5 ani pentru exercitarea acestui drept, termen

care era împlinit la data controlului, respectiv aprilie 2012.

În concluzie pentru

toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art.

20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, Înalta Curte va dispune respingerea recursului

declarat de reclamantul T.F.C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca împotriva sentinței nr. 588 din 6

decembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul

declarat de reclamantul T.F.C. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2015.