ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 729/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 7889 din 3 octombrie 2006 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de A.A.I.P. Câlnău formulată împotriva pârâtei A.D.S. Prin cererea înregistrată la 24 aprilie 2003, reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune în reducerea prețului de cumpărare a unui număr de 798.826 acțiuni, reprezentând 69,95% din capitalul social al SC V.V.M.B. SA – respectiv cu 9.000.000 dolari SUA achiziționate prin contract de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 90 din 19 decembrie 2000, încheiat între M.A.A.P. De asemenea, reclamanta a solicitat și anularea mențiunii „libere de orice sarcini” inserate în contract la art. 2.1.

În considerentele acțiunii, instanța fondului a reținut că cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1303, 1337 și urm. C. civ. și art. 1352 C. civ. și urm. Reclamanta a susținut prin acțiune că a achiziționat acțiunile societății privatizate având în vedere patrimoniul important al acesteia și datoriile prezentate, valoarea contractului fiind de 11.727.259,72 dolari SUA. Cu bună – credință a achitat avansul și ratele contractuale însă, ulterior a constatat că există neconcordanțe majore între patrimoniu și situația reală a societății. Prin încheierea din 12 februarie 2004 instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, considerând necesară administrarea probelor pentru dovedirea caracterului viciilor, iar în cauză s-au efectuat două expertize (agricolă și contabilă).

Instanța a avut în vedere că reclamanta a invocat ca temei al cererii sale, existența unor vicii ascunse ale acțiunilor achiziționate, vicii ce au constat în aceea că documentația de privatizare a avut omisiuni importante și date eronate ce au ascuns un prejudiciu important, calculat de expertul contabil la suma de 19.595.717 lei. S-a mai reținut că neconcordanțele majore între situația prezentată și situația reală a societății au constat în: neprezentarea situației sechestrelor instituite pe bunurile societății, împrejurarea că Ferma nr. 2 este revendicată, existența altor datorii, faptul că pe 20% din suprafața concesionarului este plantată viță de vie cu vârsta mai mare de 36 ani, situația instalației de răcire ce trebuie înlocuită, ipoteci, gajuri, alte obligații de plată (amenzi, T.V.A., majorări de întârziere).

S-a arătat de către instanță că, pentru a se putea aprecia că pretinsele vicii au fost ascunse cu viclenie de vânzător trebuie stabilit dacă acesta cunoștea existența acestora și dacă a fost de rea -credință. Pe acest aspect s-a constatat, că M.A.A.P. care avea calitatea de instituție publică implicată în procedura de privatizare a întocmit raportul de evaluare și prezentare în baza datelor oferite de conducerea societății, fără ca aceste persoane să fie prepușii săi, iar raportul de evaluare a fost întocmit de un expert evaluator. Viciile despre care se pretinde că ar afecta contractul – se apreciază de către instanță – puteau fi cunoscute prin efectuarea unui audit propriu, iar o asemenea dovadă nu s-a făcut.

S-a considerat că, în cauză sunt incidente prevederile art. 11 din Decizia nr. 167/1958 conform cu care viciile ascunse ale unui lucru transmis sau al unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării. Reținându-se că pretinsele vicii nu au fost ascunse cu viclenie de vânzător s-a apreciat că termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 5 din Decizia nr. 167/1958 s-a împlinit la 19 iunie 2002, deci înainte de promovarea acțiunii. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin Decizia nr. 50 din 30 ianuarie 2007 de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, care a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că atât situația de fapt cât și aplicarea legii privind prescripția dreptului la acțiune, având un obiect patrimonial s-a făcut greșit. S-a considerat că obiectul judecății și cauza juridică a acțiunii sunt cele arătate de reclamantă prin acțiune, respectiv daunele ce i s-ar fi cauzat cu prilejul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, răspundere întemeiată pe garanția pentru evicțiune ce incumbă vânzătorului, precum și pentru viciile ascunse ale lucrului, indicându-se în mod expres ca temei de drept art. 1337 C. civ., iar motivarea cererii și pe considerentul unor vicii ascunse ale patrimoniului societății privatizate nu schimbă cauza juridică a acțiunii.

S-a mai reținut că prima instanță a făcut confuzii între lucrurile materiale susceptibile de a avea vicii ascunse și bunurile încorporate, acțiunile, care nu pot prezenta astfel de defecte, și chiar dacă reclamanta nu a spus în mod expres, a arătat că patrimoniul societății prezintă de fapt vicii ascunse atât sub aspectul activului, cât și al pasivului. Instanța apelului a considerat că, față de situația de fapt și de clarificările în drept, normele legale aplicabile privitoare la prescripția extinctivă nu sunt cele referitoare la viciile ascunse, ci normele generale privitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune având un obiect patrimonial ce reglementează termenul de prescripție de trei ani, termen ce începe să curgă de la nașterea raportului juridic, respectiv de la transmiterea proprietății asupra acțiunilor și care nu se împlinise la data de 24 aprilie 2003 când s-a formulat acțiunea.

Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2477 din 21 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. În considerentele deciziei s-a reținut că instanța de apel are obligația respectării dispozițiilor ar.292 alin. (2) C. proc. civ., respectiv să procedeze la reanalizarea situației de fapt ce dă expresia caracterului devolutiv al apelului, constatând astfel, că s-a procedat la corecta stabilire a situației de fapt raportat la care a stabilit normele de drept aplicabile. S-a constatat că, însăși instanța de apel a arătat că a avut în vedere evaluarea dovezilor administrate, a hotărârii atacate în limitele cererii de apel dar și cu aplicarea corectă a dispozițiilor Dec. nr. 167/1958, reținând că motivarea cererii, și pe considerentul existenței unor vicii ascunse a acțiunilor nu schimbă cauza juridică a acțiunii.

Instanța apelului a mai reținut că nu s-a procedat la recalificarea acțiunii, iar dreptul la apărare al pârâtei nu a fost încălcat. De asemenea, au fost înlăturate criticile privind aplicarea greșită a termenului de prescripție, considerându-se că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 3 alin. (1) și (7) din Decizia nr. 167/1958, respectiv termenul de trei ani, ce a început să curgă de la 19 decembrie 2003, nefiind împlinit la data introducerii acțiunii. S-a mai reținut că, justificat, instanța de apel a procedat la desființarea sentinței și a trimis cauza spre rejudecare pe fond, ocazie cu care se vor avea în vedere probele administrate respectiv expertizele tehnică și contabilă, probe câștigate cauzei, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, respectiv cuantumul prețului real al acțiunilor.

Prin Sentința nr. 5970 din 29 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a se pronunța astfel, instanța fondului a reținut că, în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii pârâtei în baza garanției pentru evicțiune. S-a avut în vedere că evicțiunea este primită ca fiind pierderea proprietății sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, funcționând atât în ipoteza tulburării de drept, cât și în aceea a tulburării de fapt. Că, potrivit art. 1348 C. civ., în cazul unei evicțiuni parțiale, cumpărătorul are dreptul de a cere valoarea, în momentul evicțiunii corespunzător părții cu care a fost evins.

S-a reținut că, de la momentul încheierii contractului, reclamanta nu a pierdut dreptul de proprietate asupra acțiunilor și nu a fost tulburată în exercitarea niciuneia dintre prerogativele sale de proprietar, neavând loc o evicțiune, nici chiar parțială. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 109 din 2 martie 2009 a Curții de Apel București, secția comercială, care a schimbat sentința în tot, în sensul că a admis acțiunea reclamantei, iar pe cale de consecință a dispus reducerea prețului de vânzare aferent celor 798.826 acțiuni deținute la SC V.V.M. SA cu suma de 24.404.134,30 lei. A fost anulată mențiunea „libere de orice sarcini” prevăzută de art. 2.1 din contractul de vânzare – cumpărare acțiuni din 19 decembrie 2000, iar pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată de 477.238,43 lei, reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu de expert, în fond și în apel.

Instanța apelului a reținut următoarea situație de fapt: La data de 19 decembrie 2000, reclamanta a cumpărat de la M.A.A.P. un număr de 798.826 acțiuni, reprezentând 69,95% din capitalul social al societății SC V.V.M. SA (contract de vânzare /cumpărare acțiuni 90 din 19 decembrie 2000), contract ce a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 8 noiembrie 2001. Prețul acțiunilor a fost stabilit la 300.358.576.000 lei, adică 376.000 lei/acțiune. Pe parcursul derulării contractului, reclamanta a constatat că există inadvertențe serioase între situația reală financiară și juridică a societății și informațiile cuprinse în dosarul de prezentare privind oferta de vânzare acțiuni prin negociere directă, rezultând din probele administrate în cauză că, prețul real al unei acțiuni stabilit pe baza activului net contabil de la data de 30 iunie 2000, era de 70.497 lei/acțiuni, adică de aproape 5 ori mai mic decât cel stipulat în contract.

Instanța de apel a constatat că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit în mod expres ca prima instanță – cu prilejul rejudecării – să aibă în vedere probele administrate și câștigate cauzei, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, al cuantumului real al acțiunilor, tribunalul a nesocotit prevederile art. 315 C. proc. civ. S-a considerat că instanța de recurs a stabilit ca problemă de drept dezlegată faptul că erau îndeplinite condițiile angajării răspunderii intimatei pentru fapta proprie, și că, în cazul în care ar fi avut în vedere și cercetarea acestei probleme de fond, aceasta ar fi indicat în mod expres – așa cum a procedat de fiecare dată – necesitatea analizării îndeplinirii condițiilor în materia garanției pentru evicțiune, ca fundament al stabilirii răspunderii intimatei.

S-a concluzionat că prima instanță era limitată la a stabili doar întinderea răspunderii A.D.S., respectiv al prețului real al acțiunilor. De asemenea, instanța apelului a considerat că este fondat și cel ce-al doilea motiv de apel deoarece s-a apreciat greșit că nu sunt îndeplinite condițiile evicțiunii, cumpărătorul fiind afectat în liniștita stăpânire a bunului. S-a avut în vedere că interesele economice ale reclamantei au fost afectate prin descoperirea faptului că situația reală a societății privatizate era alta decât cea prezentată cu ocazia privatizării, situație de natură a afecta valoarea acțiunilor cumpărare.

Astfel, s-a constatat – din probele administrate în cauză - că vița de vie era depășită din punct de vedere biologic, precum și existența unor gajuri și garanții deja executate, situații neprezentate la momentul încheierii tranzacției și descoperite ulterior, de natură a tulbura stăpânirea liniștită a bunului cumpărat deși vânzătorul a garantat valoarea acțiunilor. S-a mai avut în vedere că, în cazul în care – la data vânzării – pârâta a ascuns situația reală cumpărătorului, ea este obligată să răspundă în baza dispozițiilor art. 1337 – 1339 C. civ. de evicțiune, tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar fiind evidentă.

Referitor la apărările pârâtei potrivit cărora este exclusă angajarea răspunderii sale pentru că reclamanta nu a formulat o acțiune în rezoluțiunea contractului că, în dosarul de prezentare s-ar fi stipulat o clauză de exonerare pentru că reclamanta ar fi avut posibilitatea unui raport propriu de evaluare și că prejudiciul ar fi fost acoperit prin eșalonarea prețului s-a considerat că sunt nefondate. Instanța apelului a apreciat că reclamanta are un drept de a opta cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată între formularea unui acțiuni în rezoluțiune și promovarea unei acțiuni care să aibă drept obiect obligarea vânzătoarei la repararea prejudiciului suferit.

S-a considerat că, și în condițiile în care reclamanta ar fi efectuat un raport propriu de evaluare conform cap. 10 din dosarul de prezentare, anterior de încheierea contractului, nu ar fi putut afla situația reală, întrucât datele nu figurează în contabilitatea societății, iar reeșalonarea prețului nu poate constitui o măsură reparatorie în condițiile în care prețul acțiunilor cumpărate este de aproximativ cinci ori mai mare decât valoarea reală a acestora, iar riscurile asumate de cumpărătoare privesc datoriile cunoscute, iar nu pentru cele ce nu au fost cunoscute la momentul contractului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. București care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele: - Instanța apelului a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 969 C. civ. potrivit cu care, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Recurenta susține că instanța a ignorat clauzele contractuale asumate de părțile contractante prin semnarea contractului de vânzare – cumpărare acțiuni din 29 decembrie 2000 fără obiecțiuni și a interpretat în mod greșit prevederile actului adițional nr. 1 din 8 decembrie 2001, act prin care părțile au procedat la reeșalonarea prețului contractual datorită solicitărilor reclamantei, motivate de necesitatea retehnologizării și efectuării unui program investițional mult mai amplu decât cel prezentat prin oferta financiară.

De asemenea, se critică considerentele deciziei prin care s-a reținut că, din materialul probator a rezultat faptul că reclamanta ar fi achitat pentru acțiunile cumpărate un preț de aproximativ cinci ori mai mare decât cel stabilit prin expertiză, în condițiile în care, până la data rezoluțiunii contractului de vânzare – cumpărare nu se achitase nici o rată scadentă (16 iulie 2007). Recurenta arată că din plățile efectuate de cumpărător în contul obligației de plată au fost deduse parte din penalitățile de întârziere datorate și parte din dobânzile scadente. Se mai arată că plățile succesive efectuate de reclamantă în contul obligațiilor de plată asumate prin contract au fost imputate în conformitate cu prevederile art. 1110 – 1113 C. civ.

(penalități de întârziere, dobândă, rate scadente) iar, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2005 imputația plății s-a făcut cu aplicarea prevederilor O.G. nr. 25/2002 cu modificările și completările ulterioare. Se mai susține că instanța de apel a ignorat prevederile contractuale prevăzute de la art. 8 și 9 din contract potrivit cărora -cumpărătorul a primit de la vânzător toate informațiile privind situația societății din punct de vedere al protecției mediului, că a avut acces la documente, studii, informații referitoare la bunuri imobiliare și angajați și a putut verifica personal activitatea societății pentru a desfășura toate investigațiile și expertizele necesare pentru evaluarea consecințelor legale decurgând din derularea contractului.

Descriind pe larg procedura de privatizare a societății, etapele acesteia precum, actele întocmite în perioada de privatizare, precum și actele normative în baza căreia s-a derulat procedura, recurenta conchide că prețul prevăzut în contract este unul corect, stabilit prin negociere, iar pe acest aspect decizia atacată este netemeinică și nelegală pentru că, prin aceasta, reclamanta obține un preț diminuat față de cel oferit în cadrul negocierii, în dauna celuilalt ofertant, participant la negociere. De asemenea, în cuprinsul cererii de recurs (fila 11-14) se critică faptul că instanța apelului nu a luat în considerare probele administrate concretizate în toate actele întocmite în procedura de privatizare, începând de la anunțul publicitar și până la procesul-verbal de negociere.

- Recurenta apreciază că instanța fondului a procedat în mod corect la analiza cereri reclamantei din perspectiva garanției vânzătorului pentru evicțiune, lămurind aspectele de fond prin analizarea cerințelor necesare antrenării răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului. Consideră că prima instanță a stabilit corect că de la momentul încheierii contractului și până în prezent, reclamanta nu a pierdut dreptul de proprietate asupra acțiunilor și nu a fost tulburată în exercitarea niciuneia din prerogativele sale de proprietar. - Decizia atacată nu este motivată sub aspectul celui de-al doilea petit, neindicându-se motivele ce au stat la baza convingerii instanței în admiterea acestuia și anulării mențiunii „libere de sarcini” prevăzută de art. 2.1.

din contractul de vânzare – cumpărare acțiuni. De asemenea, se susține că soluția dată acestui petit este netemeinică și nelegală, venind în contradicție cu acordul de voință exprimat prin convenție, deoarece sintagma „libere de orice sarcini” nu se referă la bunurile societății, ci a acțiunile ce au făcut obiectul contractului amintit. În fine, recurenta susține că nemotivarea sub aspectul respingerii probei cu expertiză tehnică agricolă având ca obiect stabilirea valorii reale a vinotecii, aflată în patrimoniul societății, expertiză prin care se putea demonstra adevărata valoare a societății privatizate și că prețul a fost stabilit în mod corect și legal.

Prin întâmpinarea depusă la 12 noiembrie 2009, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin notele scrise s-a precizat că reclamanta a achitat, contrar celor susținute de pârâtă, avansul în sumă de 6.007.171 lei și parte din cele 9 rate stabilite prin actul adițional, suma totală fiind în cuantum de 8.660.040,12 lei. S-a mai arătat că, pe rolul Tribunalului București se află înregistrat Dosarul nr. 25775/3/2007, având ca obiect constatarea existenței raporturilor juridice născute în baza contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni – prin neoperarea pactului comisoriu inserat în art. 5.7. – cauză cu privire la care s-a dispus suspendarea judecării până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

Analizând decizia atacată strict prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru motivele ce se vor arăta în continuare: Recurenta consideră, în mod nefundamentat că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. – prin ignorarea clauzelor contractuale asumate de părți prin contractul de vânzare – cumpărare acțiuni din 19 decembrie 2000. Pe lângă faptul că formularea este una generică întrucât nu se indică ce clauze au fost nesocotite și care ar fi consecința pretinsei încălcări asupra răspunderii pârâtei, instanța amintește că obligația de garanție a vânzătorului reglementată în art. 1337 – 1351 C. civ. operează de drept în orice vânzare chiar dacă părțile nu au prevăzut în contract nicio referire cu privire la acest aspect, această garanție, având drept scop protejarea dreptului cumpărătorului în folosința bunului.

De asemenea, greșit se susține de către recurentă că instanța apelului ar fi interpretat incorect prevederile actului adițional nr. 1 din 8 decembrie 2001 prin care s-a eșalonat plata prețului din contractul principal, în contextul în care o asemenea eșalonare acceptată de vânzător implică o recunoaștere a problemelor descoperite de cumpărător în derularea contractului, dar care nu poate fi echivalentă unei măsuri reparatorii astfel încât să poată fi contracarat demersul judiciar al reclamantei bazat pe răspunderea pentru garanție împotriva evicțiunii.

Cu privire la susținerile recurentei ce vizează faptul că nu s-ar fi dovedit achitarea prețului, la modul în care s-ar fi procedat imputația plăților succesive achitate de reclamantă în contul contractului, la pretinsa desființare a contractului și la existența unui litigiu cu privire la aceasta (aflat pe rolul Tribunalului București, situații intervenite în cursul derulării prezentului litigiu) se constată că nu pot face obiectul analizei în acest cadru procesual, fiind chestiuni de fapt ce nu pot fi supuse controlului de nelegalitate în această fază procesuală, făcând de altfel, obiectul unei cauze ce se află pe rolul altei instanțe.

Instanța nu poate primi nici critica potrivit căreia s-ar fi ignorat prevederile de la art. 8-9 din contract potrivit cu care, la data perfectării contractului, cumpărătorul ar fi primit toate informațiile privind situația societății din punct de vedere al protecției mediului, având acces la documente, studii și informații referitoare la bunuri imobile și angajați și că, ar fi putut verifica personal printr-o expertiză proprie – situația societății. Pe de o parte, în cauză s-a analizat și s-a stabilit fapta personală a vânzătorului ce a constat în întocmirea incompletă a dosarului de prezentare a situației societății supuse privatizării, faptă ce a vizat faza precontractuală, iar pe de altă parte, în condițiile în care s-a statuat că situația reală a patrimoniului societății (active și pasive) nu s-a reflectat în contabilitatea acesteia, efectuarea unei expertize proprii nu ar fi putut releva situația reală.

Nici critica privind neluarea în considerare a actelor depuse în apel, în sens probator, acte întocmite pe parcursul procesului de privatizare, nu poate fi primită în raport de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., neconstituind un veritabil motiv de nelegalitate, ci unul de o pretinsă netemeinicie a deciziei atacate ce ține de aprecierea instanței asupra concludenței probelor respective în soluționarea cauzei. Cu privire la modul în care instanța de fond a procedat la soluționarea cauzei, în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ. se constată că, prin Decizia nr. 2477 din 21 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a indicat ca, în rejudecare să se aibă în vedere probele administrate și câștigate cauzei, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, respectiv al cuantumului real al acțiunilor, ceea ce a îndreptățit instanța apelului să considere că prima instanță era legată de cele stabilite de instanța de recurs.

Astfel, potrivit dipozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Din modul de formulare a considerentelor, rezultă că instanța recursului a statuat ca, în rejudecare, instanța de fond să stabilească întinderea prejudiciului, respectiv cuantumul real al acțiunilor, cu luarea în considerare a probelor administrate și câștigate cauzei, deducându-se că existența acestuia și a răspunderii pârâtei pentru evicțiune este o problemă dezlegată. Ori, față de prevederile menționate anterior, în cadrul rejudecării cauzei, instanța de fond nu putea nesocoti ceea ce a statuat instanța de control judiciar.

Cu toate acestea, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate instanța apelului a analizat cauza – dând eficiență caracterului devolutiv al căii de atac a apelului – sub toate aspectele, apreciind în mod corect că sunt întrunite cerințele răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, constând în fapta proprie. S-a constatat în mod corect că, vânzătorul trebuie să garanteze pe cumpărător pentru orice tulburare de fapt care îl privează total sau parțial pe cumpărător de exercițiul dreptului dobândit, de avantajele pe care putea conta după natura și destinația normală a bunului. Cu privire la „bunul” ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare ce a constat în acțiunile societății și că reclamanta nu a fost tulburată de exercitarea niciunuia din prerogativele sale de proprietară asupra acestora, recurenta se contrazice chiar în cuprinsul recursului său (fila 11 dosar recurs, parag.

1 și 2). Astfel, în condițiile în care valoarea acțiunilor a fost stabilită în raport de mai multe elemente arătate chiar de către recurentă ce au constat în – „ansamblul imobilizărilor corporale – evaluări teren, mijloace fixe, stocuri, ansamblul imobilizărilor necorporale – reputația întreprinderii, superioritatea, brevete, invenții, care analizate împreună oferă imaginea exactă a valorii reale a patrimoniului existent al societății și determină valoarea de piață a acesteia (.), analiza dinamică a situației economice, a societății, care rezultă din nivelul veniturilor, cheltuielilor și profitului (.) este evident că vânzătorul este ținut să garanteze valoarea acțiunilor transmise, în care se reflectă toate aceste elemente.

Așa fiind, recurenta are obligația de a suporta prejudiciul cauzat prin fapta sa de a nu fi pus la dispoziția intimatei toate datele necesare cunoașterii situației reale a societății privatizate astfel încât să asigure, în calitate de vânzătoare, exercițiul dreptului dobândit de cumpărător, de avantajele pe care acesta putea conta mai ales în condițiile în care recurenta, ca și acționar principal, nu putea să nu cunoască situația economică și financiară reală a societății ori situația patrimoniului acesteia. Dat fiind că obligația vânzătorului se coroborează și cu obligațiile asumate prin cap. 7 din contractul de privatizare, corect s-a stabilit răspunderea vânzătoarei pentru evicțiune, cauzată prin fapta proprie ce a constat în cele arătate anterior.

În cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care se susține nemotivarea soluției dată petitului 2 al acțiunii și a respingerii cererii privind efectuarea unei expertize tehnice, în condițiile în care, instanța de apel a arătat că admiterea celui de-al doilea este consecința soluției dată primului petit, iar prin încheierea de ședință din 19 ianuarie 2000 s-a arătat în clar că o astfel de expertiză a fost administrată în primul ciclu procesual, iar pârâta nu a formulat obiecțiuni. Recursul este însă fondat în ceea ce privește soluția dată celui de-al doilea petit, neputându-se extinde raționamentul potrivit căruia, dacă parte din active sunt grevate de sarcini atunci, și acțiunile ar fi afectate de acestea, neputând fi considerate „libere de sarcini”, fiind incidente prevederile art. 969 C. civ., cărora instanța de apel ar fi trebuit să le dea eficiență.

Pentru considerentele expuse urmează ca, în raport de prevederile art. 312 alin. (3) raportat la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se admită recursul pârâtei declarat împotriva deciziei pe care o va modifica în parte, în sensul înlăturării dispozițiilor privind anularea mențiunii „libere de sarcini” prevăzute de art. 1 pct. 1 din contractul de vânzare – cumpărare acțiuni din 19 decembrie 2000, menținându-se restul dispozițiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.D.S. București împotriva Deciziei nr. 109 din 2 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în parte în sensul că înlătură dispoziția privind anularea mențiunii „libere de sarcini” prevăzută de art. 2 pct. 1 din contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 19 decembrie 2000; menține restul dispozițiilor deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.