ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 729/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 729/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 7889 din 3 octombrie 2006

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de A.A.I.P. Câlnău

formulată împotriva pârâtei A.D.S.

Prin cererea

înregistrată la 24 aprilie 2003, reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune în

reducerea prețului de cumpărare a unui număr de 798.826 acțiuni, reprezentând

69,95% din capitalul social al SC V.V.M.B. SA – respectiv cu 9.000.000 dolari SUA

achiziționate prin contract de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 90 din 19

decembrie 2000, încheiat între M.A.A.P. De asemenea, reclamanta a solicitat și

anularea mențiunii „libere de orice sarcini” inserate în contract la art. 2.1.

În considerentele

acțiunii, instanța fondului a reținut că cererea reclamantei a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 1303, 1337 și urm. C. civ. și art. 1352 C. civ. și urm.

Reclamanta a susținut

prin acțiune că a achiziționat acțiunile societății privatizate având în vedere

patrimoniul important al acesteia și datoriile prezentate, valoarea

contractului fiind de 11.727.259,72 dolari SUA. Cu bună – credință a achitat

avansul și ratele contractuale însă, ulterior a constatat că există

neconcordanțe majore între patrimoniu și situația reală a societății.

Prin încheierea din

12 februarie 2004 instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului la

acțiune al reclamantei, considerând necesară administrarea probelor pentru

dovedirea caracterului viciilor, iar în cauză s-au efectuat două expertize

(agricolă și contabilă).

Instanța a avut în

vedere că reclamanta a invocat ca temei al cererii sale, existența unor vicii

ascunse ale acțiunilor achiziționate, vicii ce au constat în aceea că

documentația de privatizare a avut omisiuni importante și date eronate ce au ascuns

un prejudiciu important, calculat de expertul contabil la suma de 19.595.717 lei.

S-a mai reținut că

neconcordanțele majore între situația prezentată și situația reală a societății

au constat în: neprezentarea situației sechestrelor instituite pe bunurile

societății, împrejurarea că Ferma nr. 2 este revendicată, existența altor

datorii, faptul că pe 20% din suprafața concesionarului este plantată viță de

vie cu vârsta mai mare de 36 ani, situația instalației de răcire ce trebuie

înlocuită, ipoteci, gajuri, alte obligații de plată (amenzi, T.V.A., majorări

de întârziere).

S-a arătat de către

instanță că, pentru a se putea aprecia că pretinsele vicii au fost ascunse cu

viclenie de vânzător trebuie stabilit dacă acesta cunoștea existența acestora

și dacă a fost de rea -credință.

Pe acest aspect s-a

constatat, că M.A.A.P. care avea calitatea de instituție publică implicată în

procedura de privatizare a întocmit raportul de evaluare și prezentare în baza

datelor oferite de conducerea societății, fără ca aceste persoane să fie

prepușii săi, iar raportul de evaluare a fost întocmit de un expert evaluator.

Viciile despre care

se pretinde că ar afecta contractul – se apreciază de către instanță – puteau

fi cunoscute prin efectuarea unui audit propriu, iar o asemenea dovadă nu s-a

făcut.

S-a considerat că, în

cauză sunt incidente prevederile art. 11 din Decizia nr. 167/1958 conform cu

care viciile ascunse ale unui lucru transmis sau al unei lucrări executate

începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la

împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării.

Reținându-se că

pretinsele vicii nu au fost ascunse cu viclenie de vânzător s-a apreciat că

termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 5 din Decizia nr. 167/1958

s-a împlinit la 19 iunie 2002, deci înainte de promovarea acțiunii.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin Decizia nr. 50 din 30 ianuarie

2007 de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, care a desființat

hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a reținut că atât situația de fapt cât și aplicarea legii

privind prescripția dreptului la acțiune, având un obiect patrimonial s-a făcut

greșit.

S-a considerat că obiectul

judecății și cauza juridică a acțiunii sunt cele arătate de reclamantă prin

acțiune, respectiv daunele ce i s-ar fi cauzat cu prilejul încheierii

contractului de vânzare – cumpărare, răspundere întemeiată pe garanția pentru

evicțiune ce incumbă vânzătorului, precum și pentru viciile ascunse ale

lucrului, indicându-se în mod expres ca temei de drept art. 1337 C. civ., iar

motivarea cererii și pe considerentul unor vicii ascunse ale patrimoniului

societății privatizate nu schimbă cauza juridică a acțiunii.

S-a mai reținut că

prima instanță a făcut confuzii între lucrurile materiale susceptibile de a

avea vicii ascunse și bunurile încorporate, acțiunile, care nu pot prezenta

astfel de defecte, și chiar dacă reclamanta nu a spus în mod expres, a arătat

că patrimoniul societății prezintă de fapt vicii ascunse atât sub aspectul

activului, cât și al pasivului.

Instanța apelului a

considerat că, față de situația de fapt și de clarificările în drept, normele

legale aplicabile privitoare la prescripția extinctivă nu sunt cele referitoare

la viciile ascunse, ci normele generale privitoare la prescripția extinctivă a

dreptului la acțiune având un obiect patrimonial ce reglementează termenul de

prescripție de trei ani, termen ce începe să curgă de la nașterea raportului

juridic, respectiv de la transmiterea proprietății asupra acțiunilor și care nu

se împlinise la data de 24 aprilie 2003 când s-a formulat acțiunea.

Recursul declarat de

pârâtă împotriva deciziei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2477 din

21 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

În considerentele

deciziei s-a reținut că instanța de apel are obligația respectării

dispozițiilor ar.292 alin. (2) C. proc. civ., respectiv să procedeze la

reanalizarea situației de fapt ce dă expresia caracterului devolutiv al

apelului, constatând astfel, că s-a procedat la corecta stabilire a situației

de fapt raportat la care a stabilit normele de drept aplicabile.

S-a constatat că,

însăși instanța de apel a arătat că a avut în vedere evaluarea dovezilor

administrate, a hotărârii atacate în limitele cererii de apel dar și cu

aplicarea corectă a dispozițiilor Dec. nr. 167/1958, reținând că motivarea

cererii, și pe considerentul existenței unor vicii ascunse a acțiunilor nu

schimbă cauza juridică a acțiunii.

Instanța apelului a

mai reținut că nu s-a procedat la recalificarea acțiunii, iar dreptul la

apărare al pârâtei nu a fost încălcat.

De asemenea, au fost

înlăturate criticile privind aplicarea greșită a termenului de prescripție,

considerându-se că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 3 alin.

(1) și (7) din Decizia nr. 167/1958, respectiv termenul de trei ani, ce a

început să curgă de la 19 decembrie 2003, nefiind împlinit la data introducerii

acțiunii.

S-a mai reținut că,

justificat, instanța de apel a procedat la desființarea sentinței și a trimis

cauza spre rejudecare pe fond, ocazie cu care se vor avea în vedere probele

administrate respectiv expertizele tehnică și contabilă, probe câștigate

cauzei, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului, respectiv cuantumul

prețului real al acțiunilor.

Prin Sentința nr. 5970

din 29 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța fondului a reținut că, în cauză nu sunt întrunite condițiile

pentru antrenarea răspunderii pârâtei în baza garanției pentru evicțiune.

S-a avut în vedere că

evicțiunea este primită ca fiind pierderea proprietății sau tulburarea

cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, funcționând atât în

ipoteza tulburării de drept, cât și în aceea a tulburării de fapt.

Că, potrivit art. 1348

C. civ., în cazul unei evicțiuni parțiale, cumpărătorul are dreptul de a cere

valoarea, în momentul evicțiunii corespunzător părții cu care a fost evins.

S-a reținut că, de la

momentul încheierii contractului, reclamanta nu a pierdut dreptul de

proprietate asupra acțiunilor și nu a fost tulburată în exercitarea niciuneia

dintre prerogativele sale de proprietar, neavând loc o evicțiune, nici chiar

parțială.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 109 din 2

martie 2009 a Curții de Apel București, secția comercială, care a schimbat

sentința în tot, în sensul că a admis acțiunea reclamantei, iar pe cale de

consecință a dispus reducerea prețului de vânzare aferent celor 798.826 acțiuni

deținute la SC V.V.M. SA cu suma de 24.404.134,30 lei.

A fost anulată

mențiunea „libere de orice sarcini” prevăzută de art. 2.1 din contractul de

vânzare – cumpărare acțiuni din 19 decembrie 2000, iar pârâta a fost obligată

la plata cheltuielilor de judecată de 477.238,43 lei, reprezentând taxa de

timbru, timbru judiciar, onorariu de expert, în fond și în apel.

Instanța apelului a

reținut următoarea situație de fapt:

La data de 19

decembrie 2000, reclamanta a cumpărat de la M.A.A.P. un număr de 798.826

acțiuni, reprezentând 69,95% din capitalul social al societății SC V.V.M. SA

(contract de vânzare /cumpărare acțiuni 90 din 19 decembrie 2000), contract ce

a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 8 noiembrie 2001. Prețul

acțiunilor a fost stabilit la 300.358.576.000 lei, adică 376.000 lei/acțiune.

Pe parcursul

derulării contractului, reclamanta a constatat că există inadvertențe serioase

între situația reală financiară și juridică a societății și informațiile

cuprinse în dosarul de prezentare privind oferta de vânzare acțiuni prin

negociere directă, rezultând din probele administrate în cauză că, prețul real

al unei acțiuni stabilit pe baza activului net contabil de la data de 30 iunie

2000, era de 70.497 lei/acțiuni, adică de aproape 5 ori mai mic decât cel

stipulat în contract.

Instanța de apel a

constatat că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit în mod

expres ca prima instanță – cu prilejul rejudecării – să aibă în vedere probele

administrate și câștigate cauzei, în vederea stabilirii întinderii

prejudiciului, al cuantumului real al acțiunilor, tribunalul a nesocotit

prevederile art. 315 C. proc. civ.

S-a considerat că

instanța de recurs a stabilit ca problemă de drept dezlegată faptul că erau

îndeplinite condițiile angajării răspunderii intimatei pentru fapta proprie, și

că, în cazul în care ar fi avut în vedere și cercetarea acestei probleme de

fond, aceasta ar fi indicat în mod expres – așa cum a procedat de fiecare dată

– necesitatea analizării îndeplinirii condițiilor în materia garanției pentru

evicțiune, ca fundament al stabilirii răspunderii intimatei.

S-a concluzionat că

prima instanță era limitată la a stabili doar întinderea răspunderii A.D.S.,

respectiv al prețului real al acțiunilor.

De asemenea, instanța

apelului a considerat că este fondat și cel ce-al doilea motiv de apel deoarece

s-a apreciat greșit că nu sunt îndeplinite condițiile evicțiunii, cumpărătorul

fiind afectat în liniștita stăpânire a bunului.

S-a avut în vedere că

interesele economice ale reclamantei au fost afectate prin descoperirea

faptului că situația reală a societății privatizate era alta decât cea

prezentată cu ocazia privatizării, situație de natură a afecta valoarea

acțiunilor cumpărare.

Astfel, s-a constatat

– din probele administrate în cauză - că vița de vie era depășită din punct de

vedere biologic, precum și existența unor gajuri și garanții deja executate,

situații neprezentate la momentul încheierii tranzacției și descoperite

ulterior, de natură a tulbura stăpânirea liniștită a bunului cumpărat deși

vânzătorul a garantat valoarea acțiunilor.

S-a mai avut în

vedere că, în cazul în care – la data vânzării – pârâta a ascuns situația reală

cumpărătorului, ea este obligată să răspundă în baza dispozițiilor art. 1337 –

1339 C. civ. de evicțiune, tulburarea cumpărătorului în exercitarea

prerogativelor sale de proprietar fiind evidentă.

Referitor la

apărările pârâtei potrivit cărora este exclusă angajarea răspunderii sale

pentru că reclamanta nu a formulat o acțiune în rezoluțiunea contractului că,

în dosarul de prezentare s-ar fi stipulat o clauză de exonerare pentru că

reclamanta ar fi avut posibilitatea unui raport propriu de evaluare și că

prejudiciul ar fi fost acoperit prin eșalonarea prețului s-a considerat că sunt

nefondate.

Instanța apelului a

apreciat că reclamanta are un drept de a opta cu privire la obiectul cererii de

chemare în judecată între formularea unui acțiuni în rezoluțiune și promovarea

unei acțiuni care să aibă drept obiect obligarea vânzătoarei la repararea

prejudiciului suferit.

S-a considerat că, și

în condițiile în care reclamanta ar fi efectuat un raport propriu de evaluare

conform cap. 10 din dosarul de prezentare, anterior de încheierea contractului,

nu ar fi putut afla situația reală, întrucât datele nu figurează în

contabilitatea societății, iar reeșalonarea prețului nu poate constitui o

măsură reparatorie în condițiile în care prețul acțiunilor cumpărate este de

aproximativ cinci ori mai mare decât valoarea reală a acestora, iar riscurile

asumate de cumpărătoare privesc datoriile cunoscute, iar nu pentru cele ce nu

au fost cunoscute la momentul contractului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. București care a invocat motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

cărora susține următoarele:

- Instanța apelului a

pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 969 C. civ.

potrivit cu care, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante.

Recurenta susține că

instanța a ignorat clauzele contractuale asumate de părțile contractante prin

semnarea contractului de vânzare – cumpărare acțiuni din 29 decembrie 2000 fără

obiecțiuni și a interpretat în mod greșit prevederile actului adițional nr. 1

din 8 decembrie 2001, act prin care părțile au procedat la reeșalonarea

prețului contractual datorită solicitărilor reclamantei, motivate de

necesitatea retehnologizării și efectuării unui program investițional mult mai

amplu decât cel prezentat prin oferta financiară.

De asemenea, se

critică considerentele deciziei prin care s-a reținut că, din materialul

probator a rezultat faptul că reclamanta ar fi achitat pentru acțiunile

cumpărate un preț de aproximativ cinci ori mai mare decât cel stabilit prin

expertiză, în condițiile în care, până la data rezoluțiunii contractului de

vânzare – cumpărare nu se achitase nici o rată scadentă (16 iulie 2007).

Recurenta arată că din plățile efectuate de cumpărător în contul obligației de

plată au fost deduse parte din penalitățile de întârziere datorate și parte din

dobânzile scadente.

Se mai arată că

plățile succesive efectuate de reclamantă în contul obligațiilor de plată

asumate prin contract au fost imputate în conformitate cu prevederile art. 1110

– 1113 C. civ. (penalități de întârziere, dobândă, rate scadente) iar, de la

data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 64/2005 imputația plății s-a făcut cu

aplicarea prevederilor O.G. nr. 25/2002 cu modificările și completările

ulterioare.

Se mai susține că

instanța de apel a ignorat prevederile contractuale prevăzute de la art. 8

și 9 din contract potrivit cărora -cumpărătorul a primit de la vânzător

toate informațiile privind situația societății din punct de vedere al

protecției mediului, că a avut acces la documente, studii, informații

referitoare la bunuri imobiliare și angajați și a putut verifica personal

activitatea societății pentru a desfășura toate investigațiile și expertizele

necesare pentru evaluarea consecințelor legale decurgând din derularea

contractului.

Descriind pe larg

procedura de privatizare a societății, etapele acesteia precum, actele

întocmite în perioada de privatizare, precum și actele normative în baza căreia

s-a derulat procedura, recurenta conchide că prețul prevăzut în contract este

unul corect, stabilit prin negociere, iar pe acest aspect decizia atacată este

netemeinică și nelegală pentru că, prin aceasta, reclamanta obține un preț

diminuat față de cel oferit în cadrul negocierii, în dauna celuilalt ofertant,

participant la negociere.

De asemenea, în cuprinsul

cererii de recurs (fila 11-14) se critică faptul că instanța apelului nu a luat

în considerare probele administrate concretizate în toate actele întocmite în

procedura de privatizare, începând de la anunțul publicitar și până la

procesul-verbal de negociere.

- Recurenta apreciază

că instanța fondului a procedat în mod corect la analiza cereri reclamantei din

perspectiva garanției vânzătorului pentru evicțiune, lămurind aspectele de fond

prin analizarea cerințelor necesare antrenării răspunderii pentru evicțiune a

vânzătorului.

Consideră că prima

instanță a stabilit corect că de la momentul încheierii contractului și până în

prezent, reclamanta nu a pierdut dreptul de proprietate asupra acțiunilor și nu

a fost tulburată în exercitarea niciuneia din prerogativele sale de proprietar.

- Decizia atacată nu

este motivată sub aspectul celui de-al doilea petit, neindicându-se motivele ce

au stat la baza convingerii instanței în admiterea acestuia și anulării

mențiunii „libere de sarcini” prevăzută de art. 2.1. din contractul de vânzare

– cumpărare acțiuni.

De asemenea, se

susține că soluția dată acestui petit este netemeinică și nelegală, venind în

contradicție cu acordul de voință exprimat prin convenție, deoarece sintagma

„libere de orice sarcini” nu se referă la bunurile societății, ci a acțiunile

ce au făcut obiectul contractului amintit.

În fine, recurenta

susține că nemotivarea sub aspectul respingerii probei cu expertiză tehnică

agricolă având ca obiect stabilirea valorii reale a vinotecii, aflată în

patrimoniul societății, expertiză prin care se putea demonstra adevărata

valoare a societății privatizate și că prețul a fost stabilit în mod corect și

legal.

Prin întâmpinarea

depusă la 12 noiembrie 2009, intimata a solicitat respingerea recursului ca

nefondat, iar prin notele scrise s-a precizat că reclamanta a achitat, contrar

celor susținute de pârâtă, avansul în sumă de 6.007.171 lei și parte din cele 9

rate stabilite prin actul adițional, suma totală fiind în cuantum de

8.660.040,12 lei.

S-a mai arătat că, pe

rolul Tribunalului București se află înregistrat Dosarul nr. 25775/3/2007,

având ca obiect constatarea existenței raporturilor juridice născute în baza

contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni – prin neoperarea pactului

comisoriu inserat în art. 5.7. – cauză cu privire la care s-a dispus

suspendarea judecării până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

Analizând decizia

atacată strict prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă,

Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru motivele ce

se vor arăta în continuare:

Recurenta consideră,

în mod nefundamentat că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. – prin

ignorarea clauzelor contractuale asumate de părți prin contractul de vânzare –

cumpărare acțiuni din 19 decembrie 2000.

Pe lângă faptul că

formularea este una generică întrucât nu se indică ce clauze au fost nesocotite

și care ar fi consecința pretinsei încălcări asupra răspunderii pârâtei,

instanța amintește că obligația de garanție a vânzătorului reglementată în art.

1337 – 1351 C. civ. operează de drept în orice vânzare chiar dacă părțile nu au

prevăzut în contract nicio referire cu privire la acest aspect, această

garanție, având drept scop protejarea dreptului cumpărătorului în folosința

bunului.

De asemenea, greșit

se susține de către recurentă că instanța apelului ar fi interpretat incorect

prevederile actului adițional nr. 1 din 8 decembrie 2001 prin care s-a eșalonat

plata prețului din contractul principal, în contextul în care o asemenea

eșalonare acceptată de vânzător implică o recunoaștere a problemelor

descoperite de cumpărător în derularea contractului, dar care nu poate fi echivalentă

unei măsuri reparatorii astfel încât să poată fi contracarat demersul judiciar

al reclamantei bazat pe răspunderea pentru garanție împotriva evicțiunii.

Cu privire la

susținerile recurentei ce vizează faptul că nu s-ar fi dovedit achitarea

prețului, la modul în care s-ar fi procedat imputația plăților succesive

achitate de reclamantă în contul contractului, la pretinsa desființare a

contractului și la existența unui litigiu cu privire la aceasta (aflat pe rolul

Tribunalului București, situații intervenite în cursul derulării prezentului

litigiu) se constată că nu pot face obiectul analizei în acest cadru procesual,

fiind chestiuni de fapt ce nu pot fi supuse controlului de nelegalitate în

această fază procesuală, făcând de altfel, obiectul unei cauze ce se află pe

rolul altei instanțe.

Instanța nu poate

primi nici critica potrivit căreia s-ar fi ignorat prevederile de la art. 8-9

din contract potrivit cu care, la data perfectării contractului, cumpărătorul

ar fi primit toate informațiile privind situația societății din punct de vedere

al protecției mediului, având acces la documente, studii și informații

referitoare la bunuri imobile și angajați și că, ar fi putut verifica personal

printr-o expertiză proprie – situația societății.

Pe de o parte, în

cauză s-a analizat și s-a stabilit fapta personală a vânzătorului ce a constat

în întocmirea incompletă a dosarului de prezentare a situației societății

supuse privatizării, faptă ce a vizat faza precontractuală, iar pe de altă

parte, în condițiile în care s-a statuat că situația reală a patrimoniului

societății (active și pasive) nu s-a reflectat în contabilitatea acesteia, efectuarea

unei expertize proprii nu ar fi putut releva situația reală.

Nici critica privind

neluarea în considerare a actelor depuse în apel, în sens probator, acte

întocmite pe parcursul procesului de privatizare, nu poate fi primită în raport

de prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., neconstituind un veritabil

motiv de nelegalitate, ci unul de o pretinsă netemeinicie a deciziei atacate ce

ține de aprecierea instanței asupra concludenței probelor respective în

soluționarea cauzei.

Cu privire la modul

în care instanța de fond a procedat la soluționarea cauzei, în raport de

prevederile art. 315 C. proc. civ. se constată că, prin Decizia nr. 2477 din 21

iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a indicat ca, în

rejudecare să se aibă în vedere probele administrate și câștigate cauzei, în

vederea stabilirii întinderii prejudiciului, respectiv al cuantumului real al

acțiunilor, ceea ce a îndreptățit instanța apelului să considere că prima

instanță era legată de cele stabilite de instanța de recurs.

Astfel, potrivit

dipozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra

necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Din modul de

formulare a considerentelor, rezultă că instanța recursului a statuat ca, în

rejudecare, instanța de fond să stabilească întinderea prejudiciului, respectiv

cuantumul real al acțiunilor, cu luarea în considerare a probelor administrate

și câștigate cauzei, deducându-se că existența acestuia și a răspunderii

pârâtei pentru evicțiune este o problemă dezlegată.

Ori, față de

prevederile menționate anterior, în cadrul rejudecării cauzei, instanța de fond

nu putea nesocoti ceea ce a statuat instanța de control judiciar.

Cu toate acestea, așa

cum rezultă din considerentele deciziei atacate instanța apelului a analizat

cauza – dând eficiență caracterului devolutiv al căii de atac a apelului – sub

toate aspectele, apreciind în mod corect că sunt întrunite cerințele

răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, constând în fapta proprie.

S-a constatat în mod

corect că, vânzătorul trebuie să garanteze pe cumpărător pentru orice tulburare

de fapt care îl privează total sau parțial pe cumpărător de exercițiul

dreptului dobândit, de avantajele pe care putea conta după natura și destinația

normală a bunului.

Cu privire la „bunul”

ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare ce a constat în

acțiunile societății și că reclamanta nu a fost tulburată de exercitarea

niciunuia din prerogativele sale de proprietară asupra acestora, recurenta se

contrazice chiar în cuprinsul recursului său (fila 11 dosar recurs, parag. 1 și

2).

Astfel, în condițiile

în care valoarea acțiunilor a fost stabilită în raport de mai multe elemente

arătate chiar de către recurentă ce au constat în – „ansamblul imobilizărilor

corporale – evaluări teren, mijloace fixe, stocuri, ansamblul imobilizărilor

necorporale – reputația întreprinderii, superioritatea, brevete, invenții, care

analizate împreună oferă imaginea exactă a valorii reale a patrimoniului

existent al societății și determină valoarea de piață a acesteia (.), analiza

dinamică a situației economice, a societății, care rezultă din nivelul

veniturilor, cheltuielilor și profitului (.) este evident că vânzătorul este

ținut să garanteze valoarea acțiunilor transmise, în care se reflectă toate

aceste elemente.

Așa fiind, recurenta are obligația de a

suporta prejudiciul cauzat prin fapta sa de a nu fi pus la dispoziția intimatei

toate datele necesare cunoașterii situației reale a societății privatizate

astfel încât să asigure, în calitate de vânzătoare, exercițiul dreptului dobândit

de cumpărător, de avantajele pe care acesta putea conta mai ales în condițiile

în care recurenta, ca și acționar principal, nu putea să nu cunoască situația

economică și financiară reală a societății ori situația patrimoniului acesteia.

Dat fiind că

obligația vânzătorului se coroborează și cu obligațiile asumate prin cap. 7 din

contractul de privatizare, corect s-a stabilit răspunderea vânzătoarei pentru

evicțiune, cauzată prin fapta proprie ce a constat în cele arătate anterior.

În cauză nu sunt incidente

prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care se susține nemotivarea

soluției dată petitului 2 al acțiunii și a respingerii cererii privind

efectuarea unei expertize tehnice, în condițiile în care, instanța de apel a

arătat că admiterea celui de-al doilea este consecința soluției dată primului

petit, iar prin încheierea de ședință din 19 ianuarie 2000 s-a arătat în clar

că o astfel de expertiză a fost administrată în primul ciclu procesual, iar

pârâta nu a formulat obiecțiuni.

Recursul este însă

fondat în ceea ce privește soluția dată celui de-al doilea petit, neputându-se

extinde raționamentul potrivit căruia, dacă parte din active sunt grevate de

sarcini atunci, și acțiunile ar fi afectate de acestea, neputând fi considerate

„libere de sarcini”, fiind incidente prevederile art. 969 C. civ., cărora

instanța de apel ar fi trebuit să le dea eficiență.

Pentru considerentele

expuse urmează ca, în raport de prevederile art. 312 alin. (3) raportat la

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se admită recursul pârâtei

declarat împotriva deciziei pe care o va modifica în parte, în sensul

înlăturării dispozițiilor privind anularea mențiunii „libere de sarcini”

prevăzute de art. 1 pct. 1 din contractul de vânzare – cumpărare acțiuni din 19

decembrie 2000, menținându-se restul dispozițiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A.D.S.

București împotriva Deciziei nr. 109 din 2 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în parte în sensul că

înlătură dispoziția privind anularea mențiunii „libere de sarcini” prevăzută de

art. 2 pct. 1 din contractul de vânzare - cumpărare acțiuni din 19 decembrie

2000; menține restul dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2010.